Eu mis Ţepeş Vlad Dracula,

Vin sărbătorile de iarnă,
Tu nu mai eşti acasă mamă.
Friptură acuma tu să îmi faci,
Nici prăjituri, nici cozonaci.

Aşa cum îmi făceai odată,
Atunci când eu eram acasă.
Şi bradul mare de Crăciun,
Îl împodobeai în Seara de Ajun.

Cu globuri şi beteală albă,
Îl împodobeai măicuţă dragă.
Şi aşteptam cu toţii în casă,
Ca sărbătorile de iarnă să înceapă.

Dar tu acum măicuţă dragă,
Te-ai dus şi nu mai eşti acasă.
Te ai dus în ceruri tu cuminte,
Te-ai dus acum la cele Sfinte.

Şi în fiecare an de sărbători,
Măicuţa mea eu îţi aduc flori.
Şi candela şi lumnrea eu îţi aprind,
La tine mamă dragă la mormânt.

Daca te simti oboist,

Si stresat si nacajit.

Un masaj de relaxare,

E bine venit se pare.

El se face in cabinet,

De un masseur ce are talent,

Si acolo ai sa ai parte,

De lumanari parfumate.

Si de muzica in surdina,

Si de putina lumina.

Le vezi in salonul in care,

Faci masaj de relaxare.

Dupa ce masajul e gata,

Doamna,domnul face plata.

Bine dispus corpul il are,

Cu un masaj de relaxare. 

Pe mulţi români din România,

Ia apucat, acuma iarăş nostalgia .

De două ori, pe an acolo ei se duc,

La Ceauşescu şi la Leana la mormânt.

Cu flori şi cu coroane acolo ei se duc,

Şi candela, le –o aprind la al lor mormânt.

Dar au uitat cât el şi Leana au fost în viaţă,

Cu toţii îi înjurau şi le rugau de moarte.

Noi nu putem ,ca să uităm ce a fost odată,

Cu toţii am avut de mult, o viaţă prea frumoasă.

Aveam servici, aveam şi case şi mâncare,

Aveam şi şcoli şi teatre şi spitale.

Aveam serviciu în industrie şi acolo pe ogoare,

Mergeam cu toţii, la munte şi la mare.

Că în România, a fost o perioadă în care,

Românii ,nu au dus ei lipsă de mâncare.

Dar începând, cu anul optzeci şi doi se ştie,

Atunci românul, a ajuns parcă era stafie.

Pentru că în România, a venit o criză mare,

Şi în magazine, românul nu mai găsea mâncare.

Încet, încet, românul tot a fost înfometat,

Se lua căldura, curentul şi asta ia înspăimântat.

Lucrau cu toţii, de dimineaţă până în seară,

Să dea producţie ,mare pentru ţară.

Şi atunci românii ,au înţeles cu toţii de afară,

El Ceauşescu, trebuie în grabă să dispară.

Şi Comunismul ,să dispară din a noastră ţară,

La noi democraţia, trebuie să apară.

Şi în anul optzeci şi nouă să întâmplat,

Pe Ceauşescu ,românii toţi s-au răzbunat.

Şi în Decembrie, atunci la Timişoara,

Ea revoluţia, a început şi apoi în toată ţara.

În disperarea lui ,de a scăpa atunci de moarte,

El Ceauşescu şi cu Leana, au crezut că fug departe.

Dar ei atunci, au fost trădaţi de propria lor gardă,

Care nici ei ,nu mai doreau atunci să îi vadă.

Şi la Târgovişte ,la marea unitatea militară,

Pe Ceauşescu şi pe Leana, soldaţii o predară.

Să fie judecaţi urgent şi condamnaţi la moarte,

De un complet de judecată ,ce au hotărât a lor pedeapsă.

Şi în ziua aceia călduroasă şi sfântă de Crăciun,

Atunci când el, tot omul nostru e ceva mai bun.

Cu toţii au hotărât, în unanimitate să îl omoare.

Pe Ceauşescu şi pe Leana, să scape ţara de teroare.

El dictatorul ,Nicolae Ceauşescu şi cu Leana lui soţie,

Prin împuşcare ,în curte ei aveau atunci să fie.

Executaţi de un pluton, la zid în ziua aceia mare,

Când de Crăciun ,în toată lumea este mare sărbătoare.

La el acum în fiecare an ,se adună lumea la mormânt,

Sunt acei nostalgici, care vin acolo şi îl plâng.

Uitând că au stat în frig, fără lumină şi chiar fără mâncare,

Cu toţii vin acolo la mormânt ,să aprindă o sfântă lumânare !

Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.

Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.

Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.

Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!

Cumpăraţi, cumpăraţi,

Flori domnilor de le luaţi.

Că îs frumoase, înflorite,

Pentru doamne îs pregătite.

La doamne şi domnişoare,

Oferiţi la toate o floare.

Oferiţii florile în dar ei,

Ca simbol al dragostei.

Doamnei oferiţii un buchet,

Unul frumos şi cochet.

De trandafiri sau lalele,

De crini albi sau orhidee.

Că în fiecare an toţi ştim,

Că de Sfântul Valentin.

Toţi bărbaţii oferă flori,

La doamne, domnişoare şi surori.

Şi aşteaptă multe sărutări,

După ce ei oferă flori.

Le oferă flori în dar la femei,

Ca simbol al dragostei!

Să îmi spui iubito de mă mai iubeşti,
Să îmi spui iubito de mă mai doreşti.
Mi-ai spus că mă iubeşti precum o floare,
Precum şi cerul e droit mereu de soare.
Mi-ai spus iubito că sunt îngerul tău,
Căci eu am fost şi eu voi fii mereu.
Cel ce te călăuzeşte spre Calea Lactee,
La început aşa mi-ai spus femeie.
Tu mă iubeşti cu întreaga ta făptură,
Am înţeles când tu m-ai sărutat pe gură.
Căci tu vei sta iubito lângă mine,
Căci fără dragoste tu nu mai ai zile senine!

Dați-mi pastila mea de dor,

De dor de mamă și pridvor,

De dor de țară și de flori,

Al gliei strămoșești ogor.

Dați-mi pastila mea de dor

Să nu uit frate și popor,

Să nu-mi uit neamul românesc

Și vatra satului copilăresc.

Dați-mi pastila mea de dor

Să vizitez Carpații-n zbor,

Să văd din nou pământul sfânt,

Al inimii, frumos avut.

Dați-mi pastila mea de dor

Să văd al țării viitor,

Să văd copiii fericiți,

Să văd bunicii liniștiți.

Dați-mi pastila mea de dor

Să simt că mai trăiesc din nou,

Să simt miros de iasomie,

Să văd feciorii în câmpie.

Dați-mi pastila mea de dor

Să nu regret în veci al meu popor

Și-n clipa ce va fi să mor

Să mă îngropați în cimitirul gol.

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Let rødvin er godt,

Let rødvin er godt,

Høstet i det sene efterår,

Mere om frosten, mere om manden,

Jeg drikker meget mere, og jeg bliver ikke fuld.

Jeg svor, at jeg aldrig ville drikke igen

Men jeg kan ikke holde mig

God vin, god jeg kan lide det,

Jeg ved ikke, hvad de vil gøre ved ham.

Sjælden æblevin

Han klatrer ind i hovedet uden en stige,

Vinesor af grønne bogier

Gør manden usynlig.

Vinen er godt og velsmagende,

Når du drikker det med en smuk mand.

Men hvis du drikker det med en grim mand,

Vinen stopper i halsen.

Pe cărări de țară pașii mi se-aștern ușor,

Întâlnesc chipuri și povești ce-mi cântă în zbor.

Fiecare sat, fiecare suflet deschis,

Îmi arată cine sunt și ce rost am aici.

Munți și râuri, clădiri vechi, tradiții ce răsar,

Mâna timpului și-a strămoșilor se simte în dar.

Unitatea, respectul, solidaritatea –

Lumini care țes împreună o lume întreagă.

Îmi iubesc poporul, natura și trecutul sfânt,

Fiecare loc e o lecție, un vis ce mă ține avânt.

Pitoresc și măreț, fiecare colț e o poveste,

Iar inima tresaltă în fața istoriei ce crește.

Să fim călători prin propria noastră țară,

Să descoperim oameni, idei și speranța rară.

Prin drumuri și culturi ne deschidem spre lume,

Și-n călătorii aflăm cine suntem cu adevărat ACASĂ.

Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.

În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.

Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.

Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.

Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.

Treziți-vă dragi Români săraci

Pentru drepturile voastre să luptați,

Nu vă mai lăsați de alții manipulați.

Și mai luptați pentru copii voștri 

Nu-i lăsați să-i manipuleze proștii

Din copii scumpi, vor deveni doar monștri.

De ceva vreme ne strigăm disperarea,

Cu speranța că vom aduce schimbarea

Incă, suntem generația de sacrificiu

Avem de toate, ne lipșește doar biciul.

Poporul e ușor de manipulat,

În toate crizele, el este cel care a răbdat

Dacă protipendata nu mai poate de bine,

Cănd ne este greu,lângă noi, nu vine.

La plăcinte, înainte, la război înapoi

Ne trimit tinerii în război ....

Nu ne rămâne decât, să ne ajutăm 

Noi între noi, ca adevărați eroi . 

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”