Flămânzi

În lacrimi scriu confesiune către dezamăgitul om din viitor,
Că tot ce punem în iubire e teama unui muritor.

Mă leg de spirit prin speranță, căci prin speranță
voi putea să mor,
Azi sunt o pasăre măiastră, și mâine sunt un vierme în ogor.
Un torturat pe veci, în necredință, căci în credință sigur am să mor,
M-am aruncat în propria ființă, ca să rezist prin simplul abandon.

Mă las purtat de valul gândurilor rele ce sap în mine șanțuri ce mă dor,
Triumf mârșav asupra vieții mele, căci mi-e sortit să sufăr ca și muritor.
Sunt blestemat să simt orice durere, căci prin durere omul nu va piere,
Dar lasă răni din ce în ce mai grele ce naște-n în mine un alt om.

Sunt suspendat de voi prin suferință ca să mă sinucid apoi de dor,
Și incapabil să rămân în lume mă retrăiesc într-un minut minor.
În toate cele ce-au să vie și-n toate cele câte-au fost
Supremul adevăr rămâne... eu sunt un simplu muritor.

Suntem sortiți prin existență la joc murdar... de creator,
Ruleta vieții se termină când moartea-i vine-n ajutor.
Un fel de cacealma a vieții, capriciul unui ziditor...
Divertisment prin existență e planul lui de viitor.

Eu sunt stăpân peste nimic,

Un veșnic rob fără sărsam,

Un călător în astă lume,

Un biet creștin fără să știu.

Văd cimitirul plin de viață

Orânduind coloanele de morți,

Un amalgam ciudat de oase,

Un dans macabru în decor.

Mă văd epavă într-un vid,

O umbră falsă pe pământ,

Sunt un orgoliu fad al unui slut,

Un bâlbâit timid al unui mut.

Văd moartea ca perfecțiune,

E ispășirea noastră-n absolut,

O veșnicie fără formă,

O zdreanță aruncată-n vânt.

Spre drumul judecății mele,

În fiecare zi cu nume

Îmi lepăd gândurile lumii

Și mă îndemn la rugăciune.

Să nu te temi când treci prin astă viață

Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,

Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini

În era când erai un simplu lut.

Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”

Pe drumul care duce nicăieri

Să nu te pierzi nicicând în necredință,

Căci libertatea ți-o trăiești în cer.

Acolo lângă stelele surate

Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși

Când treci prin ceea ce îi spunem moarte

În Univers e casa sufletului tău.

Nuanțele de gri sunt singurele umbre

Ce dansează sălbatic în calea ochilor,

Dorind să ascundă culorile curate,

Cerșesc grăbite atenția mea totală.

Infinitul curcubeu de nuanțe închise

Mă acaparează și mă izolează,

Creând pentru mine în abisuri

Un amestec de tristețe supremă.

Îmi măsoară apoi adâncimea tristeții

Cu o nuanță de gri metalizat,

Iar sălbaticul rânjet de mândrie

Mă face să cred că a reușit.

Intensitatea de gri asupra ființei mele

Îmi trezește neîmplinirile trecute

Și dorind să se sfârșească mai repede,

Îl rog să pregătească nuanța fatală.

Îmi închide cu nuanțele accesul spre viitor

Și izbindu-mă furios într-o fundătură,

Se năpustește exaltat din umbra griului

Spre jalnica și sumbra mea făptură.

Simt cum un gri nesfârșit mă străpunge,

Pătrunde în mine și curge prin sânge,

E parte din mine, îl simt peste tot,

Se face comod și așteaptă să mor.

Văd cerul senin acum când sunt mort

Și o liniște dulce mă îmbie la somn,

Din ape spre cer se ridică în zori

Frumos curcubeul plin de culori.

Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?

Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.

Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.

Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.

Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.

Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.

Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.

Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.

Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.

Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.

Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?

Se-ascunde libertatea-n mine,
Izvor barbar de nebunie,
Expus în viață ca să mor
Sunt prea lucid sau visător?

Când stelele se scutură de noapte,
Și luna plânge pe un colț de munte,
Îmi car cu-o resemnare mută
Sicriul putrezit printre morminte.

Un suflet prins într-o eternă formă
Ce naște ucigându-se aceeași formă,
Sunt solidar cu propria fantomă
Din ziua-n care am renunțat la om.

Troian cârmaci,

Crezu că viața-i piatră,

Românu’ nu-i trupeț,

Nici roi de apă.

Hâd să stea pe mal de apă,

Și nici brâu, și nici dușman,

Nu-i ca hatâr,

Trăit în obște.

Și nici rânduri de alee,

Nu cârti trece iară,

Căci ei înnebunii,

Și în jurul lor se transformase

Teamă.

Iar din iar croi de rai,

Și se osândă în prisos,

Cum călău zicând răutăcios,

Că nici din viață nu-i viață,

Și nici anii de speranță,

Nu-i ca banii fără viață.

Și nici rude din rude de oștire,

De ostași purtați de plumb,

Amărât călcat trecând.

Și zavistie de leat,

Și boierii ce calcă

Lumea spunând că-i har,

Român trăind greu de leac,

și plecă în lume să-și găsească veac.

Ah, românime junã, ce-ai rãmas

Acasã, pe strãvechea noastrã glie,

Pãstreazã curãţia limbii-n glas

Şi bunul simţ din vechea Românie!

Iar floarea rar-a gândului curat

Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!

Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat

Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!

Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc

Cu dorul ridicãrii naţiunii,

Având în inimi sânge românesc,

Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!

Perseverenţã, râvnã şi rãbdare

Sã punem astãzi, mânã de la mânã;

O ţarã, stând pe propriile-i picioare,

Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...

Dacă situația e tensionată și tristă,

Nu o pot influeanța cu nimic, sunt zero barat;

Manifestări pro- contra,demonstrații, greve, energii consumate,

Cei responsabili,nu văd, nu aud, le ignoră, îi dor în spate.

Ce se întâmplă în parlament, numai politică nu-i,

O mână de oameni manevrați, în înteresul cui?

A prins în ghere o țară  și-o strânge de-o doare,

Nu se poate elibera, o vezi că-și dă sufletul și moare.

Să lupți, nu ai nici-o sansă , cu cine ?

Mă resemnez, vremea noastră, s-a dus,

Dar nu mă pot împăca cu ideia nefastă,

România, cu istoria ei, va fi ștearsă de pe hartă?

Ce va urma, e o luptă fără izbândă,

Teritoriul țării au găsit, mușterii cui să-l vândă,

Tineretul e deja risipit pe cinci continente ,

Pe părinții din morminte, pe eroi, îi vindem și pe ei?

, 

Vântul călător prin lume

Cântă astăzi pentru noi

Despre tot ce-i românesc 

Flutură necontenit pe culme

Tricolorul strămoșesc 

Mai la sud, eternul fluviu

Curge-n laude firești

Curge-n salve de omagii

Pentru toți eroii noștri

Ostași ai țării românești 

Eroi pribegi ai neamului dibace

S-au osândit la veșnicie

Ce au zidit un singur crez:

E roșu, galben și albastru 

E steagul nostru românesc

Marius Ene, Polonia, 30.11.2024

Între cer și între pământ

am făcut un legământ

l-am făcut pentru vecie

pentru neam și pentru glie.

Pe o palmă de pământ,

de două maluri scăldată

e meleagul meu cel sfânt
Basarabia mea dragă.

Ai trecut prin sabie și foc,

ți-au tăiat și din moșii

dar tu te-ai ținut în loc

cât strămoșii ți-au fost vii.

Au trecut ani peste tine

care  amprenta și-au lăsat

Ai știut ce-i rău, ce-i bine

și în timp mândră ai stat.

Acum, câte secole la rând

meleagurile tale plâng

fiindcă generația de-acum

tot ce au, din tot fac scrum.

Livezi și vii în buruian,

lăsate din an în an

Case prin sat părăsite

și inimi săcătuite. 

Credința mea este mare

că veni-va ziua-n care

tu vei fi înfloritoare

scăldată de-naltul soare.

Cânt de mierlă e graiul tău

 binecuvântat de Dumnezeu

Doar în limba cea română

DORU își are rădăcină.

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Açık kırmızı şarap iyidir

Açık kırmızı şarap iyidir,

Sonbahar sonlarında hasat edilir,

Daha çok don hakkında, daha çok adam hakkında,

Daha çok içiyorum ve sarhoş olmuyorum.

Bir daha asla içmeyeceğime yemin ettim

Ama kendimi tutamıyorum

İyi şarap, güzel hoşuma gitti

Ona ne yapacaklarını bilmiyorum.

Nadir elma şarabı

Merdiven olmadan kafasına tırmanıyor,

Yeşil bojilerin asması

Adamı görünmez yap.

Şarap güzel ve lezzetli,

Yakışıklı bir adamla içtiğinde.

Ama eğer onu çirkin bir adamla içersen,

Şarap boğazda durur.