Toamna-anotimp al naturii
Anotimp al naturii
Ce mult te-am așteptat
Să vii toamnă,
Să mai temperezi,
din orgoliile verii.
Să ii dai naturii o nouă înfățișare,
chiar o nouă stare.
Să îmi aduci fructe calde de toamnă
Fructe scuturate de pe copacii semigoi
împreună și pe rand cu frunzele moi,
ude de roua înghețață a dimineții.
Aș dori să văd gutuile la fereastra mea,
să le simt,să le miros și să gust dulceața lor.
Aș dori să știu că toamna va ajunge la fereastra mea
Cand în grădina mea s-a așternut un covor de brumă.
Atunci cand toate viețuitoarele au dispărut,
și păsările nu mai zboară deasupra casei mele,
nici nu mai bat la fereastra mea,
să ceară apă și hrană.
La orizont se vede un strat dens și nesfarșit,
al ceții pană la marginile satului meu.
Doar o umbră de fum de pe acoperișul unei case,
văzut la îndepărtare cu orbeața ochilor mei.
Am cules struguri moi și gustoși ,
din grădina mea de vară.
Dar acum viile s-au scuturat de struguri,
mari și negri,
după o lovitură grea de vant puternic.
În final am cules un coș plin cu fructe de toamnă,
dintre cele mai alese,
atunci cand va veni iarna la poarta mea,
să o întampin și să îî daruiesc .
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Vlad Babiciu
Дата публикации: 2 ноября 2022
Просмотры: 1061
Стихи из этой категории
doar marea/2
iscodind tâlcul
prin-ntunecatul coclau,
al înfumurării,
amfiteatre revarsă-
pe scări fumigene,
dezgustul mășilor
din lut.
Amar venin
Amar venin mai port în cârcă,
Murdar destin mi s-a ursit,
Dar sufletul mai toarce încă,
Al vieţii fir iezit.
Nu pot s-accept drumuri închise,
Nu pot umbla pe nicăieri,
Vreau să străbat acele visuri,
Ce ascund speranţă şi mister.
Mi-e silă şi de faima ce o port,
De mersul ce mă-nţeapă în călcâie,
Mi se oferă o şansă de confort,
Dar fug ca dracul de tămâie.
Pribeag îmi e sortit să umblu,
Să vântur false idealuri,
Să îngurgitez un viitor prea sumbru,
Şi apoi să port cununi de lauri.
DACĂ S-AR PUTEA!
Dacă s-ar putea vreodată
Din cenușă să renasc
Și creatorul m-ar întreba
Când și unde în ce secol
Doresc a învia?
Nici n-aș prea mult pe gânduri;
Vreau în epoca de piatră
Să port arc , să port săgeată
Să fiu liber să colind
Șă fac tot ce-mi pun în gând.
Să am frați să am surori
Să ne încălzim la soare
În zile desărbătoare
Să ne spele apa ploii
Grija să ne-o poarte zeii.
Lacul nostru
Lângă lacul fermecat
Plin de nuferi minunați
Stăteam eu îndurerat
Cu multe întrebări în cap
Cum pluteam noi împreunați
Sub lumina armonioasă
De stele eram spionați
Luminându-ți chipul vast
Vântul apa o mișca
Arătând iubirea mea
Pe care gestul o isca
În prezența dumneata
Dar...tu m-ai părăsit
Într-o taină neștiută
Nici nu știu dacă m-ai iubit
Stând în lacul înghețat
Străina!
Nu te mai văd pe strada mea
Să îți admir făptura ta divină,
De care sunt atât de fermecat
Chiar dacă ești doar o străină
Era o vreme când te vedeam
Și dimineața și pe-nserat,
Plutind ușor cu pasul legănat
Cu păru-n coc și elegant legat
Nu știu dacă cândva vei reveni
Să pot să văd ce n-am putut uita,
Și nici dacă cumva curaj voi prinde
Să te invit și să flirtăm la o cafea
Până vei apărea sau nu pe stradă
Voi pune rând cu vers pe o hârtie,
Și-l voi ruga pe bunul Dumnezeu
Să mă inspire să-ți scriu o poezie
Știu cum voi începe prima strofă
Că a trecut pe strada mea o fată,
Și-am să închei precum povestea
A fost tare demult...a fost odată!
Dor hoinar
obrajii imi ard,
talpile mi-s reci,
gândul imi fuge la tine,
nicicum nu îmi treci.
simt cum îmi fuge
lumea de sub picioare
e de la anotimp, sau..
anotimpul ești tu, oare?
inchid și redeschid,
pagini, poze,mesaje,
dorul doare mai mult
ca acu'-n tatuaje.
te visez, mă trezesc,
nimic nu-i real,
esti prea departe,
alt capăt, alt mal..
deschid ochii
nu te mai caut,
puţin te mai plâng
inima nu vrea
sa te mai simta
am gol în stomac,
fluturi morți,
am dorul hoinar
fără țintă..
doar marea/2
iscodind tâlcul
prin-ntunecatul coclau,
al înfumurării,
amfiteatre revarsă-
pe scări fumigene,
dezgustul mășilor
din lut.
Amar venin
Amar venin mai port în cârcă,
Murdar destin mi s-a ursit,
Dar sufletul mai toarce încă,
Al vieţii fir iezit.
Nu pot s-accept drumuri închise,
Nu pot umbla pe nicăieri,
Vreau să străbat acele visuri,
Ce ascund speranţă şi mister.
Mi-e silă şi de faima ce o port,
De mersul ce mă-nţeapă în călcâie,
Mi se oferă o şansă de confort,
Dar fug ca dracul de tămâie.
Pribeag îmi e sortit să umblu,
Să vântur false idealuri,
Să îngurgitez un viitor prea sumbru,
Şi apoi să port cununi de lauri.
DACĂ S-AR PUTEA!
Dacă s-ar putea vreodată
Din cenușă să renasc
Și creatorul m-ar întreba
Când și unde în ce secol
Doresc a învia?
Nici n-aș prea mult pe gânduri;
Vreau în epoca de piatră
Să port arc , să port săgeată
Să fiu liber să colind
Șă fac tot ce-mi pun în gând.
Să am frați să am surori
Să ne încălzim la soare
În zile desărbătoare
Să ne spele apa ploii
Grija să ne-o poarte zeii.
Lacul nostru
Lângă lacul fermecat
Plin de nuferi minunați
Stăteam eu îndurerat
Cu multe întrebări în cap
Cum pluteam noi împreunați
Sub lumina armonioasă
De stele eram spionați
Luminându-ți chipul vast
Vântul apa o mișca
Arătând iubirea mea
Pe care gestul o isca
În prezența dumneata
Dar...tu m-ai părăsit
Într-o taină neștiută
Nici nu știu dacă m-ai iubit
Stând în lacul înghețat
Străina!
Nu te mai văd pe strada mea
Să îți admir făptura ta divină,
De care sunt atât de fermecat
Chiar dacă ești doar o străină
Era o vreme când te vedeam
Și dimineața și pe-nserat,
Plutind ușor cu pasul legănat
Cu păru-n coc și elegant legat
Nu știu dacă cândva vei reveni
Să pot să văd ce n-am putut uita,
Și nici dacă cumva curaj voi prinde
Să te invit și să flirtăm la o cafea
Până vei apărea sau nu pe stradă
Voi pune rând cu vers pe o hârtie,
Și-l voi ruga pe bunul Dumnezeu
Să mă inspire să-ți scriu o poezie
Știu cum voi începe prima strofă
Că a trecut pe strada mea o fată,
Și-am să închei precum povestea
A fost tare demult...a fost odată!
Dor hoinar
obrajii imi ard,
talpile mi-s reci,
gândul imi fuge la tine,
nicicum nu îmi treci.
simt cum îmi fuge
lumea de sub picioare
e de la anotimp, sau..
anotimpul ești tu, oare?
inchid și redeschid,
pagini, poze,mesaje,
dorul doare mai mult
ca acu'-n tatuaje.
te visez, mă trezesc,
nimic nu-i real,
esti prea departe,
alt capăt, alt mal..
deschid ochii
nu te mai caut,
puţin te mai plâng
inima nu vrea
sa te mai simta
am gol în stomac,
fluturi morți,
am dorul hoinar
fără țintă..
Другие стихотворения автора
Albastrul cer
Albastrul cer
În care te descopăr
Ziua spre înserat
Din albastrul cer
Îmi alină focuri
Și nopțile lungi și pustii
Nu mai scad.
Din albastrul cer
Mai păstrez o poză cu tine
Îngenunchez,mă rog
Iar îngenunchez și plang
Acopăr pămantul
Cu lacrimi ce dor de suspine
Știind că nu o să te mai pot,
păstra în gand,
Și o să mor în uitare
Neștind în lume de mine
Că am fost o muză a poeziei
în inimă și minte
Iar eu îmi voi aminti de tine
Muză aleasă,
Corifeu de cuvinte.
Luna plină
Luna se preface într-o minge de foc
Cand luna se împacă cu încălzirea globală
Luna se preface într-o minge de gheață
Întreaga galaxie devine glaciară
Cand în galaxie începe să plouă
Sahara devine oază de verdeață.
Trilogia fericirii
Fericirea un munte de speranță,
Fericirea formată de ridurile pe fața oricărui nefericit .
Darul fericirii este bucuria în dimensiunea infinitului cosmic
nemărginită la capătul Terrei.
ANOTIMP 2
Luna este o pupilă în ochii noștrii
Soldații apără destinele noastre
Verile nasc păduri din cenușă
Nu se mai vede zambetul pe fereastră dimineață
Iarba moare de sete printre flori
Pe obrazul copacilor curg petale de gheață
Dragostea este o infimă pată în oceanul de suspine
Iar curg lacrimile tristeții în văzduhul de culori
Apa de la moară vanează vantul pe îinserat
Eu stau cu lucerna în seceră ca să mă doară
Mirosind iarba nearsă de soare
Beau apă din troacă,iar caii stau la coadă pe pajiști
la apus,
Iarna viscolește fire albe de zăpadă
Lacrimi tulburi în constelația stelelor
Fragmente din vise opresc coșmarul
Varul stins pe fantani vechi de piatră
numără secole,
puritatea apei prinsă în adancuri de vant
vin vești de la ploaie
că nu va cădea fărăo recompensă de la natură
stropii de ploaie parcă stau iar sprijiniți de vant
cade luna din cer și se oprește sub privirea frunzelor
strugurii cerșesc soare și vin
fantani secate de noapte
pe langă, găsesc un strop de apă și pelin
ierbi uscate de vorbe și blesteme
s-au ascuns veacuri prin poeme
balade noi de la vechi ciobani
lacrimile tale curg ca petalele de crini
raza soarelui mustește în oceanul de vise
lacrima lui Ovidiu îmbătată în mult vin și mister
macii scutură roșul pe campii
păpădia își scutură galbenul pe flori
vantul șubrezit prin codrii uitați de timp
zăpezi trecătoare trec prin glasul iernii
pașii neumblați prin naturi vitrege
luna visează întunericul nopții
pădure umblă în varfuri printre văi
Monseur lasă să beau vinul din ulcior
Să fiu frate cu sangele spaniol
Natura gustă din recolta ei
Calendarele își numără zilele
Vorbele își numără șoaptele
Frigul din frunze descompune seva ei
Pe înserat luna e ucisă de stele
Toamna manancă mușchii și licheni
Fantomele aleargă prin castelul Bran
Dracii nu mai joacă în cărți de noroc
Strugurii strigă în vie
Bob cu bob
După vinul domnesc
Beciul domnesc
Din pivnițele regilor
Cade ploaia în torenți
Natura e atat de tulbure
De parcă a fost scrisă cu apă.
Floarea din colțul ierbii
Privesc cum stă ascuns între zidurile naturii
Floarea ierbii ce primăvara o binecuvantă
În colțul ierbii,ascunsă de șoapta nopților fierbinți
Floarea începe să cante Oda Bucuriei
Natura dansează în concertul lui Bethoven.
Albastre
Trupuri firave ce mor pe pămant
Se așterne o verdeață albăstrie
Viața e albăstrie cand,
eroi nu mai sunt eroi
si lumea e plină de pustiu
în cuvinte ce mor strivite
la presiunea unor minți confuze.
Luna e albăstrie,
cand lupii stau de veghe la capătul ei,
și iși strigă durerea.
Steagurile s-au albăstrit cand aud cel mai îndepărtat sunet de pace.
Frunzele s-au albăstrit de atata plans și suspin,
într-o lume privată de plăcerea,
de a iubi.
Albastrul cer
Albastrul cer
În care te descopăr
Ziua spre înserat
Din albastrul cer
Îmi alină focuri
Și nopțile lungi și pustii
Nu mai scad.
Din albastrul cer
Mai păstrez o poză cu tine
Îngenunchez,mă rog
Iar îngenunchez și plang
Acopăr pămantul
Cu lacrimi ce dor de suspine
Știind că nu o să te mai pot,
păstra în gand,
Și o să mor în uitare
Neștind în lume de mine
Că am fost o muză a poeziei
în inimă și minte
Iar eu îmi voi aminti de tine
Muză aleasă,
Corifeu de cuvinte.
Luna plină
Luna se preface într-o minge de foc
Cand luna se împacă cu încălzirea globală
Luna se preface într-o minge de gheață
Întreaga galaxie devine glaciară
Cand în galaxie începe să plouă
Sahara devine oază de verdeață.
Trilogia fericirii
Fericirea un munte de speranță,
Fericirea formată de ridurile pe fața oricărui nefericit .
Darul fericirii este bucuria în dimensiunea infinitului cosmic
nemărginită la capătul Terrei.
ANOTIMP 2
Luna este o pupilă în ochii noștrii
Soldații apără destinele noastre
Verile nasc păduri din cenușă
Nu se mai vede zambetul pe fereastră dimineață
Iarba moare de sete printre flori
Pe obrazul copacilor curg petale de gheață
Dragostea este o infimă pată în oceanul de suspine
Iar curg lacrimile tristeții în văzduhul de culori
Apa de la moară vanează vantul pe îinserat
Eu stau cu lucerna în seceră ca să mă doară
Mirosind iarba nearsă de soare
Beau apă din troacă,iar caii stau la coadă pe pajiști
la apus,
Iarna viscolește fire albe de zăpadă
Lacrimi tulburi în constelația stelelor
Fragmente din vise opresc coșmarul
Varul stins pe fantani vechi de piatră
numără secole,
puritatea apei prinsă în adancuri de vant
vin vești de la ploaie
că nu va cădea fărăo recompensă de la natură
stropii de ploaie parcă stau iar sprijiniți de vant
cade luna din cer și se oprește sub privirea frunzelor
strugurii cerșesc soare și vin
fantani secate de noapte
pe langă, găsesc un strop de apă și pelin
ierbi uscate de vorbe și blesteme
s-au ascuns veacuri prin poeme
balade noi de la vechi ciobani
lacrimile tale curg ca petalele de crini
raza soarelui mustește în oceanul de vise
lacrima lui Ovidiu îmbătată în mult vin și mister
macii scutură roșul pe campii
păpădia își scutură galbenul pe flori
vantul șubrezit prin codrii uitați de timp
zăpezi trecătoare trec prin glasul iernii
pașii neumblați prin naturi vitrege
luna visează întunericul nopții
pădure umblă în varfuri printre văi
Monseur lasă să beau vinul din ulcior
Să fiu frate cu sangele spaniol
Natura gustă din recolta ei
Calendarele își numără zilele
Vorbele își numără șoaptele
Frigul din frunze descompune seva ei
Pe înserat luna e ucisă de stele
Toamna manancă mușchii și licheni
Fantomele aleargă prin castelul Bran
Dracii nu mai joacă în cărți de noroc
Strugurii strigă în vie
Bob cu bob
După vinul domnesc
Beciul domnesc
Din pivnițele regilor
Cade ploaia în torenți
Natura e atat de tulbure
De parcă a fost scrisă cu apă.
Floarea din colțul ierbii
Privesc cum stă ascuns între zidurile naturii
Floarea ierbii ce primăvara o binecuvantă
În colțul ierbii,ascunsă de șoapta nopților fierbinți
Floarea începe să cante Oda Bucuriei
Natura dansează în concertul lui Bethoven.
Albastre
Trupuri firave ce mor pe pămant
Se așterne o verdeață albăstrie
Viața e albăstrie cand,
eroi nu mai sunt eroi
si lumea e plină de pustiu
în cuvinte ce mor strivite
la presiunea unor minți confuze.
Luna e albăstrie,
cand lupii stau de veghe la capătul ei,
și iși strigă durerea.
Steagurile s-au albăstrit cand aud cel mai îndepărtat sunet de pace.
Frunzele s-au albăstrit de atata plans și suspin,
într-o lume privată de plăcerea,
de a iubi.