Toamna-anotimp al naturii

Cuvinte în care te scalzi,

în lacrima ploilor reci de toamnă.

Cuvintele tale sunt de aur, 

cand aurul devine fără preț.

Prețul scump al toamnei,

l-ai pus pe coroana de fier.

Coroana de aur ai îngropat-o,

într-un loc ascuns,

să nu fie furată de toamnă.

Cuvintele toamnei,

lovite de euforia,

de a, asculta cu urechea lipită,

sunetul naturiii în transformarea morții iernii,

Cand va cădea ultima frunză palidă,

de pe copacul blajin și intact,

nu  vei mai vedea nici-un semn de viață,

totul moare împrejur, deodată cu toamna,

ce își scrie ultimele cuvinte,

pe un bilet de adio,

gata de plecare,

va lăsa în urmă numai suferință

și iarna își va ancora venirea,

pe malul dureros al naturii.

Trupuri firave ce mor pe pămant

Se așterne o verdeață albăstrie

Viața e albăstrie cand,

eroi nu mai sunt eroi

si lumea e plină de pustiu

în cuvinte ce mor strivite

la presiunea unor minți confuze.

Luna e albăstrie,

cand lupii stau de veghe la capătul ei,

și iși strigă durerea.

Steagurile s-au albăstrit cand aud cel mai îndepărtat sunet de pace.

Frunzele s-au albăstrit de atata plans și suspin,

într-o lume privată de plăcerea,

de a iubi.

Iarna așteaptă în final plecarea,

de a-și lua zăpezile

conservată într-o natură rece

evacuată în afara naturii,

rămas cu fiorul

prelins în lacrima uitării

strigătul dureros despărți

natura robită de iarna nemiloasă,

iarna  își spune ultimul cuvant de adio

Natura caștigă procesul de a revendica

primăvara.

Norii stau deasupra capului tău,

plumburi,

tăceau cand zburau,

la vederea ochilor îndrăgostiți,

Zborul norilor ți-a răpit inima ce bate

ca sunetul unui pendul de ceas,

zboară mai repede decat viteza secundelor tale.

Pasi de toamnă

Sunt ca ploile după vară

Ce ți-au încrețit fața,

Ți-au înmuiat buzele și

Ți-au udat podoaba de, deasupra frunții tale,

Toamnă,

Ploile cu pași mărunți,

ating frunzele rătăcite ,

căzute rebel pe sol,

cand stropii de apă rece

lovesc învelișul pămantului,

pămant pe jumatate degerat de toamnă,

și învelișul frunzelor înghețat,

de furia stropilor reci,

cad ca furtuna răzbunătoare 

pe natură.

Toamna,ți-am oferit din palmele mele,

muncite cu trudă,

prinse sub soarele palid și galben de octombrie.

Frunze arămii mi-au căzut peste pleoape.

După seceta verii, curs-a mustul proaspăt de toamnă

direct în cupelle regale.

Din frunzele toamnei ți-am făcut o cărare,

să știi că toamna va trece pe acolo,

și își va lua rămas bun de la natură.

Iarna în așteptare,va veni să șteargă,

frunzele toamnei de culorile ei,

le va acoperi cu un strat alb de zăpadă

rece,umbros și fără viață.

N-am scris de mii de ani nici o strofă
N-am scris nici un rând,
Dar vin az ca un vultur la tine
Să-ți fur un cuvânt.

Iubește-mă dacă poți, printr-o carte
Să mă alin răsfoind,
Te voi plăti cu visul meu mare,
Cu mânile goale, iubind...

Hai să fim actori de romane alese!
Hai să fim goi, tu și eu!
Goi de amar și goi de regrete,
Dar plini de iubire, mereu...

E primăvară și toamna este departe
Când imi doresc, ca pașii să ne ducă,
Prin Iașiul drag și prin dealul Copou
Unde, un tânăr, încerca să te seducă.

Să ne plimbăm ținându-ne de mană
Pe-aleile cu tei, acum și ei îmbătrâniți,
Să ne-așezăm pe banca ce ne-ndruma
Sărut să ne furăm... să fim îndrăgostiți.

Apoi, aș vrea să coborâm înspre oraș
Și să te duc prin locuri, ce-ți amintesc,
De ale noastre, escapade, din tinerețe
Și unde repetam, dragă Mărie, te iubesc.

Gândul îmi spune să nu uit, de Ateneu
Ce ne așteaptă, ca pragul să-i...trecem,
Și-n ceas de seară, să ascultăm, artiștii
Iar noi, tăcuti, ca altădat' să ne seducem.

În noapte, când luna, ne lumină calea
Te-aș invita, să poposim, la Bolta Rece,
Să bem o bere și să gustăm...pastramă
Iar timpului să-i spunem... să nu plece.

A doua zi, când soarele e înălțat pe cer
Cu pași grăbiți, să poposim la facultate,
Să vizităm și amfiteatre și pe profesori
Locuri și dascăli unde am învățat carte.

Dar, cum până la toamnă mai este mult
Să nu lăsam ca timpul... să se petreacă,
Să ne iubim, iubita mea... fară-ncetare
Că anii trec și nu mai vor să se întoarcă!

Iubito, cine este cel ce știe totul despre iubire,

Sau despre dragostea ce eu ți-o port ca un nebun?

Iar dacă dragostea nu este nebunie,

Atunci ce este?

Căci vorbele oricât ar vrea să dezvelească

Cele ce nu pot fi privite,

De proști ori simpli muritori,

Aici fac tainică vorbire despre amorul nostru,

Despre noi doi când încleștați

Și prinși în veșnicie, vorbim Precum nemuritorii zei,

Cine e cel care pe toate le cunoaște,

Și dragostea împarte doar celor ce-o cer?

Nu este însuși Dumnezeu?

Nu-i teama izgonită pe vecie,

Iar dragostea-i pecetea Sfinților ce stau în Cer?

Nu-s îngerii aceeași dulce melodie,

Ce vine când suspinele-s prea multe,

S-aducă blândă mângâiere,

Celor ce însetați după iubire,

O cer în rugăciune așa cum noi cerut-am amândoi?

(31 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Partea I: Geneza absolută.

Nimic, nici timp, nici întuneric,

În jur se varsă vers pe vers,

Lipsit de viață și generic,

Se naște-al nostru univers.

Un haos făr’ de chip și nume,

Materie făr’ de lăcași,

Începe-n taină să îndrume

Ai universului urmași.

Colapsuri vii și violente,

Conchid în singularități.

Lipsit de har; de sentimente:

Un univers de unități.

În solitudine deplină,

Și-n amalgam de realitate,

Într-o cadență grea, divină,

Se naște o fraternitate.

O legătură strâns croită,

Nelimitată-n timp și vieți,

De univers adânc unită

Și așteptată de poeți.

Trec ani, din mii în miliarde,

Și-apoi din miliarde-n mii,

Aceeași indivizibilitate,

Rezistă-n anarhie, rezistă-n armonii.

Partea II: Pre-geneza definitorie inițială.

E toamna lui două mii trei,

Nouă septembre, miez de noapte,

În lipsă de-un stabil temei,

În univers, materia se zbate.

O mică rază nesfârșită,

Plutește printre supernove,

Lipsită de culoar și conduită,

Dărâmă-n matematici și in slove.

E-acea fraternitate uimitoare:

Se-ndreaptă-n deviere spre Pământ,

Dar în decelerare arzătoare,

Se-aude parcă suspinând.

Micuța unitate se divide

În două mici particule de stea,

Din care una scade în orbite,

Iar cea de-a doua, tot pe loc stătea.

Particula ce orbitează,

Se mișcă-n lipsă de recul,

Pe când cea ce staționează,

Formează parcă un tumul.

Și fracțiunea orbitantă,

Se-ndreaptă brusc către Pământ,

Iar cea stabilă și restantă,

Se-aude-n hohote plângând.

Partea III: Geneza definitorie inițială.

E ora trei, două minute-amare,

Pământul naște un copil,

Ce parcă ar fi vrut să zboare:

Dădea din mâini ca un debil.

Plângea umil, dar nebunatic,

De parcă dragostea-și pierduse,

Iar al său plâns tot mai sălbatic,

Ore întregi se menținuse.

Și totuși plânsul s-a sfârșit,

Băiatul soarta-și acceptase,

În starea-și vagă prăbușit,

Nici lacrimă nu-i mai rămase.

Trecut-au luni, doișpe-exact,

Copilu-un anișor avea,

Era chiar ziua lui de fapt,

Dar încă nu putea mergea.

Jucându-se pe-afară cu copiii,

Ceva în inimioară-l înțepă,

Și amețit de tainele prostirii,

În piciorușe brusc se ridică.

Copilul agitat și nebunatic,

Prin curte, în neștire tot aleargă,

Pân’ se oprește brusc ca un lunatic,

Și cerul vrea cu ochiul său să spargă.

În ceruri iar materia se zbate,

Particula ce-n taină aștepta,

Printre steluțe vii și variate

Înițiază tandru-a se mișca.

Se aranjează molcom în orbite

Și răbdător așteaptă suspinând,

O rază fină spre Pământ emite,

Copilul prinde-un zâmbet slab și blând.

Partea IV: Geneza definitorie finală.

Și iarăși luni trecut-au în neștire.

Nouăsprezece martie, două mii cinci.

Într-o măiastră, amplă strălucire,

Particula se-așterne în pelinci.

Coboară agresiv și nebunatic

Spre noul și eternul ei lăcaș,

Și într-un ger târziu, primăvăratic,

Se naște pe Pământ un nou urmaș.

O firavă și gingașă copilă,

Frumoasă ca o zână din povești,

Drăguță, zâmbăreață și umilă,

Că dac-o vezi n-ai cum să n-o iubești.

Partea V: Izolarea spațio-temporală.

Și uite că acum în univers

Steluțele ajuns-au pe Pământ,

Necunoscute-n spațiu și în vers,

Și neștiind de-al lor discernământ.

Și anii tot se surpă-n nicăieri,

Prezentul e concis, dar relativ,

Cuprinși de fericiri și de dureri,

Copiii viețuiesc rezumativ.

Striviți de izolare reciprocă,

Nici nu știau de ce li se urma,

În existență grea și univocă,

Drumul comun stătea a se forma.

Partea VI: Drumul comun. (Trecere la persoana I)

Și în sfârșit te-am întâlnit pe tine,

Fără să știu că te-am iubit mereu,

Delimitați de-a timpului cortine,

Am sfărâmat al nostru separeu.

Am revenit iubire iar acasă

Și ne-am iubit cuminte și deplin.

Atât de firavă, atât de grațioasă,

Că mă topesc în ochiu-ți cristalin.

Ești inima ce-mi bate în orbite,

Un helix în al nostru ADN,

Un satelit în nopțile-mi umbrite,

Prestigioasă ca un OZN.

Și te-am iubit în neștiință aspră,

Inconștient de-al nostru sentiment,

Dar să-ți admir iubirea ta măiastră,

O viață nu-mi va fi suficient.

În lumea noastră, iubirea strălucește,

Cu fiecare clipă, mai mult crește.

În ochii tăi, o lumină arzătoare,

Îmi spune că ești dragostea cea mare.

Prin vântul blând, pe câmpuri de dor,

Iubirea noastră curge, ca un izvor.

În fiecare atingere, în fiecare sărut,

Simt că iubirea noastra strabate tot mai mult.

Pe calea noastra, impreuna am pornit

Ca doi copii noi am devenit.

În lumina zorilor și sub cerul senin, 

Destinele noastre se unesc, fără sfârșit, divin.

Păcatul omenesc
Că nu vorbesc, despre ceea ce iubesc,
Îmi ascund sentimentele
Ce rar se întâlnesc, 
Degeaba, oamenii nu rănesc,
Durerea când o găsesc
Cu alții o împărțesc, 
Mă doare pe mine
Să te doară și pe tine,
Să plângi, atunci când mii trist mie,
De altfel mă dezamăgesc 
Într-a ta iubire
Pe care nu o prețuiesc, 
Nu mai vreau dezamăgire
Dar e tipul meu de fericire...