Ce-ar fi dacă...

Azi plec.

Am insistat și m-am luptat

Cu mori de vânt,

Dar ce păcat...m-ai ignorat...

Așa că, plec...

M-am hotărât, nu are rost

să mai încerc. 

Mai fac un pas, iar mă opresc.

Aș vrea să plec...

Dar ochii tăi mă țintuiesc.

Tu îmi zâmbești,

Eu mă topesc .

Jocul acesta nebunesc

Ma tine-n loc, mă-nvârt în cerc

Și uite-așa, mai stau și azi,

Încă nu plec...

Lumina sufletului meu
Din nou vei aparea
O luminare stinsa
Focul, tu vei reflecta

Nu-mi spune de iubire
Nu-mi zice tu de dor
Caci ai avut iubirea
Si ai lasato-n zbor

O lume de sperante
Ma duce iar spre tine
Dar inima ma roaga
M-ai simte pentru tine

Un gol ce mi-ai lasat
O suferinta amara
Te rog, nu mai pleca
Te rog, ramii deseara.

De ar cădea o frunză vie-n palma ta

Ai ține-o-n apă s-o sădești la primăvară?

De ar cădea un fulg pribeag  în urma ta

Ai stârni vântul să îl plimbe după toamnă?

De-ai prinde-o inimă albastră-n mâna ta

Ai strânge-o-n brațe să îi simți caldă bătaia?

De-ai prinde-un suflet rătăcit sub talpa ta

Ai ridica picioru-ncet să nu-i faci rană?

De-ar fi durere  nesfârșită-n  calea ta

Ai să-i alini cu-n strop de suflet suferința?

De-ar fi lumină strălucind în urma ta

Cale întoarsă ai să faci să-i simți prezența?

Ce-ar fi dacă eu frunză aș cădea

Ce-ar fi de-aș fi topit în palma ta

Ce-ar fi dacă un suflet ai salva

Ce-ar fi de-aș fi  lumină-n viața ta

E ultima oară când plâng,

Nici melodiile lui Roxen nu le mai simt

Ți-aș spune că te mai vreau dar mint

Dar totuși încă te am în gând.

Poate am vărsat o lacrimă

Pe “Zburătorul” de la Emma

Poate îți mai scriu poezii de avangardă

Dar și asa… e ultima.

E ultima oară când mă auzi cântând

Cu toată puterea “Stay” ,Rihanna

Căci nu mai simt să râmâi , cerând

Să-mi mai dai o dată toamna.

E primăvară, sau e vară, toamnă, iarnă

Poate e noapte sau e zi, nu știu să spun

Puțin contează când stau singur într-o gară

Trenul de noapte-mi plimbă visele la drum

Aleargă timpul anotimpul să ne treacă

Iubirea zace aruncată în noroi

Sufletul umblă  părăsit, fără de șansă

Privirea caută prin ceață după zori

Turnănd continuu cu tăceri din abundență

Către-anotimpuri de tristețe ne topim

Orbiți de reguli ordonate în absență

Va străluci golul din suflete sublim

Prin anotimpul nepăsării pierdem oameni

Să-i ignorăm mințind că singuri vor răzbi

Le frângem inima ce le-a bătut speranță

Lăsând pe suflete să ardă ‚a iubi’

Ne-ajunge clipa să ne-alunge anotimpul

Topiți de ploi, printr-e străini, cărunți și goi

Culegem clipele ce le-am lipsit de suflet

Zburănd în nori spre nesfârșitul fără noi

Se șterge tot ce-a fost culoare-n primăvară

Pierzând și vara fără soare-ntr-un infern

Lacrimi albastre scuturând ochii de toamnă

Ne-ajunge iarna înghețând focul etern

Nisipul de mare e aspru
Si luna în cer e de pară,
Iar sângele umblă sihastru
Spre inima grea și amară.

E vântul mai vânt ca furtuna
Si marea mai mare ca ea,
În lume sunt eu numai una
Si lumea e una a mea.

Din toți cei străini către mine
Ești tu unul, cel mai străin...
În lacrimi aproape senine
Se strânge atâta venin.

În pași rătăciți pe zăpadă,
În urme căzute -n noroi,
Eu caut ceva să se vadă
Din tot ce a fost între noi.

Amurgul se naște din stea,
Amurgul se naște în mine,
O lume e toată a mea-
O lume-n afară de tine!