TU EŞTI LUMEA MEA…

Seara cobora încet peste cameră, iar lampa cu abajur de sticlă gălbuie ca mierea, își împrăștia lumina moale ca o amintire care nu se lasă uitată. Pe scaunul cu spătar sculptat mă aștepta hârtia albă, întinsă, curată. Am așezat pensula de caligrafie pe suportul ei de porțelan, apoi am deschis sertarul secretair-ului. Mirosea a lemn vechi și a cerneală uscată, ca o promisiune a tăcerilor de altădată.

Am început să scriu cu caligrafie chinezească. Fiecare semn se năștea încet, dintr-un gest calculat, o respirație, o clipă de echilibru între aer și cerneală. Lemnul vibra sub încheietura mâinii, ca și cum mobila ar fi recunoscut gestul scrisului. Nu scriam un text, ci o stare.

Cerneala curgea greoi, scrijelind hârtia subțire, ca o umbră vie. Simțeam cum fiecare linie trasată cu vârful subțire al pensulei, poartă în ea o parte din gândurile mele, dar și ceva nespus, ceva ce doar tăcerea putea înțelege. Între mine și hârtie se năștea o punte, un fel de dialog tăcut, în care literele deveneau oameni, iar semnele, amintiri.

Pe pervaz, o bătaie ușoară a vântului mișca perdeaua. Camera părea un templu mic, în care secretair-ul era altarul memoriei mele. Acolo, între sertărașe și tăblia rabatabilă din lemn, parcă adunam frânturi din mine: un vis, o scrisoare neterminată, un nume scris odinioară cu tremur.

Scriam fără grabă, ca și cum timpul s-ar fi topit în cerneala aceea neagră. În jur, totul tăcea. Doar lampa respira ușor, iar lemnul secretair-ului îmi răspundea trosnind lin, cu un foșnet aproape omenesc, ca un oftat vechi:

- Ce scrii?
- Un text caligrafic chinezesc, îi răspund eu din inerție, surprins de-a dreptul că tăcerea putea fi atât de ușor frântă.
- Și ce zice textul?
- Zice așa:

"În vreme ce recit un poem singur, sub lumina lunii... 

mireasma florilor de prun se strecoară în veșmintele mele. 

Un caleidoscop de fluturi își ia zborul în așteptarea primăverii."

- ...
- Ce zici, ți-a plăcut?
- Da, mi-a plăcut! M-a făcut să-mi doresc să fiu un fluture!

Am zâmbit în sinea mea, lăsând tăcerea să se reinstaleze în toată încăperea. Da, și mie mi-ar plăcea câteodată să fiu ca un fluture, să zbor lipsit de griji, așa cum îmi zburau de ușor gândurile, în fața liniilor întortocheate ale literelor chinezești. 

Am strâns pensula, am suflat ușor peste hârtie și am lăsat-o să se odihnească. Cerneala se usca lent, ca o tăcere ce se așază peste lucruri. M-am aplecat asupra secretair-ului și am trecut cu mâna peste lemnul lui cald, neted pe alocuri, zgâriat în altele — semnele atâtor seri petrecute acolo, între gânduri și tăceri.

Afară, noaptea își întindea vălul catifelat de albastru peste toată suflarea. Lampa încă ardea slab, dar lumina ei părea obosită, așa, ca o inimă care se pregătește de somn.

Textul meu era gata. L-am așezat pe sulul de mătase bej și încântat de rezultat, am făcut un pas înapoi. M-am așezat în tăcere și am privit sulul de mătase, întins ca o promisiune împlinită. M-am gândit că, poate, peste ani, cineva va deschide secretair-ul și va simți același miros de lemn vechi, descoperind urmele unei seri ca aceasta — în care s-a scris, în liniște, despre fluturi, despre primăvară și despre dorința de a zbura.

Apoi am stins lampa. În întuneric, secretair-ul a rămas acolo, păstrând în esența lemnului său povestea mea mică, de-o seară.

De fapt, îl chema Benone, dar noi, colegii de clasă, i-am scurtat numele arhaic, în Benu. Bineînțeles că nu s-a supărat! Din contră! Benu avea o inimă încăpătoare și i-a plăcut atât de mult prescurtarea noastră, încât chiar așa ajunsese să se și recomande: Benu.

De altfel, încet, încet, chiar și profesorii au sfârșit prin a-l striga tot Benu. Benu era un băiat timid, de la țară, crescut cu mult bun-simț, se înroșea până în vârful urechilor ca o fată mare atunci când cineva îl băga în seamă și avea ochii mari și albaștri, umbriți de sprâncene negre frumos arcuite.

Benu era cuminte. Întotdeauna săritor, entuziast la orice activitate de grup, era primul la "hai să facem ceva", dorința lui de  a face parte din colectivul nostru, întrecând-o cu mult pe a noastră. De aceea, Benu era prietenul nostru cel mai bun și fără să ne dăm seama, liantul grupului, cel întotdeauna pus pe șotii, cel împăciuitor, cel pozitiv, cel fără umbre de îndoială.

Dar lucrurile n-aveau să dureze așa la nesfârșit. Într-o zi, profesoara de franceză, i-a cerut caietul de teme. Benu s-a ridicat sfios din bancă și i l-a întins cu mâinile tremurânde.

-Dar cum îți permiți, măi nesimțitule, să-mi dai caietul cu mâinile astea negre și murdare! Nu ție rușine? Cum crezi tu că am să-ți deschid caietul fără să iau vreo boală, ceva?, îl luase profesoara de franceză la rost, țintuindu-l pe Benu cu privirea pe deasupra ochelarilor cu rame aurite.

Toată clasa a înghețat de uimire, la vorbele pițigăiate ale profesoarei, fiind incapabili de vreo reacție...

-Nu-s murdar pe mâini, doamna profesoară! Doar că aseară am strâns iarbă pentru iepuri, și deși m-am spălat pe mâini, nu se duce!, s-a aparat Benu cu glas moale și cu tot sângele ridicat în obraji și... urechi...

Noi am fi izbucnit în râs, dar profesoara nu s-a lăsat:

-Mai și ești obraznic pe deasupra! În pauză să te văd la director! N-am pomenit așa neobrăzare!, a mai spus profesoara săgetându-l cu priviri ucigașe pe bietul Benu.

Noi am tăcut... La fel și Benu, care s-a întors rușinat în banca lui... Din acea zi, parcă o umbră subțire s-a așezat peste chipul lui Benu. Nu mai râdea ca înainte, ci doar zâmbea, stingher, de parcă încerca să-și amintească cum se face....  

Profesorul de română, observând schimbarea subită de comportament a lui Benu, l-a pus într-un rol dintr-o piesă de teatru pe care o monta pentru serbarea de sfârșit de an. Însă la repetiții, Benu nu se putea aduna, nu mai era cu noi, gândurile îi zburau frecvent pe fereastră, stătea mai tot timpul apatic, iar noi nu mai știam ce să facem că să-i recăpătăm voioșia...

Într-o zi, în timp ce ne luptam cu cifrele la ora de matematică, elevul de serviciu însoțit de un bărbat impunător și misterios, ne-a deranjat ora, solicitand profesorului de matematică, scutirea elevului Benone, fiindcă venise tatăl lui să-l vadă...

Benu n-a mai așteptat aprobarea profesorului, repezindu-se în brațele larg deschise ale bărbatului misterios care se dovedise a fi chiar tatăl lui, lăsându-ne pe toți perplecși, cu gurile căscate în fața acestui episod delicat, aproape că ne venea să aplaudăm și noi de bucurie...

Atunci a fost ultima dată când l-am vazut pe Benu. Tatăl lui l-a retras de la școala noastră, pasămite chiar din cauza incidentului iscat de profesoara de franceză, care între timp, ne picase la toți de antipatică...

Mult mai târziu, am aflat despre Benu că era singur la părinți, că n-avea frați sau surori, fiind de fapt crescut de bunicii aflați în vârstă, fiindcă taică-su lucra, lipsind de acasă cu lunile, departe, pe un șantier la Zimnicea, iar maică-sa murise la scurt timp după ce-l născuse...

Poate că Benu a uitat de noi. Dar eu n-am  uitat nici de el și nici de ziua aceea. Ori de câte ori văd un copil rușinat fără vină, îl "văd" pe Benu cu ochii lui mari și albaștri, umbriți de neputință...

    De vrei să cauţi în inima sacră, 
    Lumina filtrată-n vitralii, albastră, 
    Mormintele celor de mult adormiţi, 
    În ruga pierdută a celor smeriţi…
    
    De vrei să afli în umbrele morţii, 
    Slove pierdute-n meandrele sorţii, 
    Hulpavele mâini trezesc de pe lespezi, 
    Pulberea veche-n fuioarele repezi... 
    
    De cercetezi în zadar, să găseşti, 
    Trecutele vieţi, în pierdute poveşti, 
    E mut menestrelul, şoptit cântul său, 
    Un ecou rătăcit în al timpului hău... 
    
    Păşind din icoane doar sfinţii mai plâng, 
    Hrisovul Sfânt sub prisne de-l frâng, 
    Spre aducere-aminte, către cei încă vii, 
    A celor trecuţi cu zecile-n mii… 

    Chiar dacă florile mor, 
    spinii nu triumfă întotdeauna...
    Frunzele s-aştern covor de rouă,
    şi apoi, copacii, se nasc în haină nouă... 
    Cerul a plâns cu lacrimi de-ametist, 
    şi s-a întâlnit cu marea, curăţit...
    Doar eu sfârşit de dorul dragei mele,
    mă voi retrage-n prag de asfinţit,
    Să mor sub cerul plin de stele,
    şi să mă nasc la nesfârşit.

    Strigam cumplit de tare la vinovatul nor, 
    Mult prea adânc şi amplu, să pot să îl măsor, 
    Pierdut fără scăpare în veşnicul coşmar 
    În care viaţa-i tristă şi visele dispar... 
    
    Şi-mi apăsam cu palma, timpanul mut şi surd, 
    Cu pumnul strâns a ură, către zenitul crud, 
    Şi blestemam continuu şi fără de perdea 
    La hoitul meu chircit, ce zace pe podea... 
    
    Căci m-auzeam urlând şi nu vroiam s-ascult,
    Cum singur mă sfădeam şi îmi părea prea mult,
    Că mă răsteam în van spre leşul meu căzut
    Carcasă găunoasă, a unui trup bătut…
    
    Cu-o voce ascuţită, dintr-un plămân zgâriat
    Răstită, gheară, aspră, ce gându' mi-a tăiat, 
    Cerşeam un ultim spasm, o ultimă suflare,  
    Să tremur înainte de-a mea îmbălsămare...                 
    

    Mă uit cu disperare, cu milă şi oroare
    La cel ce răspândeşte o ultimă duhoare, 
    Căci am ajuns doar oase ce freacă între ele 
    Nisipul bătrâneţii, în haine mult prea grele…

    Iubito, ochii tăi-s izvor,
    sclipind argint sub pleoape de stâncă,
    şi-i simt adânci şi negri,
    ca două nestemate mari,
    desprinse, parcă din coroana Shebei...
    
    Şi aurul miroase-a primăvară, 
    şi-i tot turnat în părul tău, 
    iar vântul, mare meşter sculptor, 
    l-a-ncremenit în zare, 
    ca pescăruşi să joace-n el...
    
    Iubito, trupul tău-i delfin,
    de bronz, ce-nnoată-n mare,
    şi-i caut disperat, sclipirea printre valuri,
    e un blestem, e un păcat de moarte,
    şi în ispită am căzut...
    
    Şi nu mă pot întoarce...

În trupul meu, dorința e o celulă stem,

plină de potențial, gata să devină orice:

un fior pe piele, un tremur în inimă,

sau un val de chimie care mă inundă.

El este genomul care-mi rescrie codul,

o secvență de ADN descoperită pe pielea mea,

spiralat în șoapte, în atingeri,

într-o evoluție pe care n-o pot controla.

În prezența lui, sinapsele explodează –

neurotransmițători se aruncă în abisuri,

dopamina cântă, iar serotonina dansează

ca o orchestră haotică.

Mâinile lui sunt enzime ce mă descuie,

fiecare atingere accelerează reacția,

iar eu mă transform, mă pliez, mă destram.

Proteinele iubirii se adună pe piele,

un strat fin care pulsează,

de parcă tot ce sunt vrea să fuzioneze cu el.

Ritmul inimii mele devine un tropism,

întoarsă mereu spre el, ca o floare spre lumină.

El este soarele, dar și umbra,

un paradox biologic pe care corpul meu îl acceptă

fără întrebări.

Dacă m-ar săruta, ar fi mutația perfectă.

Lumea întreagă s-ar comprima în nucleul

celulelor mele,

iar genomul nostru s-ar uni,

creând un organism nou,

un ecosistem unde pielea lui e tărâm,

iar respirația mea – vântul ce-l mângâie.

Dar când pleacă, dorința devine o rană deschisă.

Rămân doar resturi de mitocondrii,

energie pierdută într-un metabolism trist,

ca un trup ce caută, zadarnic,

o inimă în care să-și termine simfonia.

Nu-ți voi spune niciodată

Că undeva, între ochii mei și ai tăi,

De când e lumea există

Acest cuvânt lipsă.

Un cuvânt ce persistă

Și, nerostit, continuă să crească,

Așa cum cresc în fiecare dimineață

Primele raze de viață.

Crește tăcut între noi,

Mai ales când ești departe

Și nu-mi rămâne decât să-mi imaginez

Cum arăți când ești plină de noapte.

Aș putea să ți-l spun...

Dar simt că nu profit destul că nu poți să-mi răspunzi,

e poezia mea și nu mărturisesc:

Cuvântul lipsă este te...

(nu-ți spun, doar ca să te enervez).

Între timp, cât te frămânți,

Și te gândești la cuvântul lipsă,

Îmi adun toată puterea

Să-ți trimit o îmbrățișare mare, mare

Din tot sufletul meu,

Să ne topim lângă inima celuilalt…

Când tu, când eu.

Iubire, pe un an ai plecat,

Nu o să-ți văd ochii, zâmbetul tău.

Dacă să mai stai te-aș fi rugat,

Știu că erai să pleci, chiar dacă-i greu.

Ochii-n lacrimi, de dorul cumplit,

Aseară iar te-am visat c-ai venit,

Îmbrățișându-mă, pe frunte m-ai sărutat,

Mi-ai spus că mă iubești și ai fi stat.

M-am trezit brusc și rău îmi pare.

Inima și-acum din piept îmi sare,

Te simt și trăiesc cu gândul la tine.

Distanța nu rupe ce-i scris în destine.

M-am trezit și primul meu gând e la tine,

Părul tău dezordonat, fața ta somnoroasă,

Chiar și-n haosul dimineților timpurii,

Te văd mereu… cea mai frumoasă.

Te-am purtat cu mine înainte să adorm,

Și în umbrele nopții te-am simțit ca o șoaptă,

Erai acolo, în respirația tăcerii mele,

Noaptea mea întreagă… și dimineața mea preferată.

Cât de frumos este când spui

Cuvântul te iubesc, iubita mea,

Și să primești, întors răspunsul

De la ființa ce-ți este jumătatea. 

Cât de frumos este să numeri

În doi frumoșii ani de fericire,

Chiar dacă ei te-apasă-n spate

Ușori îi simți, că-s...nemurire. 

Cât de frumos e când trăiești

În adevăr și nu-n minciună,

Celor din jur să porți respect

Și să reverși spre ei...lumină. 

Cât de frumos este să poți visa

Ca lumea să devină una dreaptă,

Iar omul să-nțeleagă că va plăti

Când va ajunge Sus..la judecată. 

Frumos este să fii îndrăgostit

De-a ta prietenă, iubită și soție,

De gura lumii nicicând să-ți pese

Iar fapta adunată...strânsa bogăție. 

Cât de frumoasă este dragostea

Iubiților ce știu mereu să dăruiască,

Din marea lor iubire...pământească

C-a lor va fi răsplata..cea cerească!

De în ochi te-aș fi privit , de-ar fi fost lacrimi amare

Dulce dragoste scrisă între două inimi pare

De teamă să mi te duci ar cădea și un soare

Ca stelele stinse printre gânduri și fețe pale

De atâta dor focul să nu te ardă

Căci pentru tine mi-aș fi rupt din suflet

De răni ai ști că inima nu iartă

Sărutul nostru mare în apus de violet

De ar fi să te iubesc o fac până la moarte

Mi-aș tăia aripi , mi-aș fi strivit și vise

De n-ar fi fost viața să ne desparte

Acolo unde inimile , una în alta se lovise

Iar când plouă să ști, îs a mele lacrimi ude

Ca să fii fericit , tre’ să ștergi din amintiri

În genunchi căzută în ecouri surde

Târându-ți numele prin mănăstiri

Căci dacă sufletele noastre se potrivesc

Chiar de ar fi de tot acoperit

Un loc acolo de-ar fi am să-l găsesc

Unde iubirea noastră încă n-a murit.