TU EŞTI LUMEA MEA…

E liniște în toată casa. Din când în când, în sobă, se aude trosnind, parcă blestemând, câte-un buștean înghițit de flăcări jucăușe  și nepăsătoare... Mâța își toarce domol visul șoricesc la picioarele mele, mulțămită că i-am permis să-și lăfăie lenea pe cuvertura de macat a patului. Un ceas ticăie sacadat anunțându-și timpul, în timp ce la ferestre, viforul nebun își urlă din toți rărunchii neputința de a intra în casă și de a rupe această liniște înaltă și sacră de biserică...

Într-un colț de odaie, sub o icoană veche înnegrită de timp, arde palid o cădelniță... chipul sfântului nu se mai vede, s-a pierdut de mult, i-a rămas doar haloul... Pe o policioară stă deschis ceaslovul arătându-și zadărnicia în chirilicele lui slavone... nimeni nu-i mai știe astăzi cuvântul, poate doar bunicul, iar literele-i strâmbe stau martor tăcut în fața timpului.

În rola sobei, se coace încet o pâne... iar pe plită vreo două gutui umplu cu miros proaspăt toate odăile casei, împletindu-și fuiorul cu cel al busuiocului uscat de la capul icoanei. Este seară și faldurile nopții vor să-și coboare din clipă-n clipă cortina de catifea zdrențuită din loc în loc de mici diamante scânteietoare. Frigul de-afară învins de căldura din casă, își scârțâia în zadar nevolnicia sub pași fantomatici.

Deodată, bunicul intră zgomotos în odaie, parcă împins de la spate de necruțătorul vifor, frângând în cioburi tăioase liniștea casei, boncăluind greu, scuturându-se de omătul nins de pe umeri și trosnind brațul de lemne grele în fața gurei flămânde a sobei: Brrr, da' frig îi...

Mă zgâiam la el, la mâinile lui cu degete fine, prelungi, cu pielea subțire, creponată de riduri fine, pătată din loc în loc de pistrui mari, așa după cum sunt caisele vara... Stătea pe un scăuieș în fața sobei, stârnind focul cu vătraiul, agitându-l și vrăjindu-l, iar în mintea mea de copil, parcă și auzeam în șoapte divine, incantațiile cu care bunicul blagoslovea focul... Bre, da' stai locului!, îi zicea el vreunui buștean mai nărăvaș care nu vroia nici în ruptul capului să-și găsească patul de moarte în cenușă.

Și-apoi, liniștea se așternea din nou, fiecare rămânând cu gândurile lui, toată suflarea cădea iarăși în acea dulce amorțeală, părea  că însuși timpul se împiedica din curgerea lui eternă, oferindu-mi o clipă, un crâmpei de semi-întuneric în care un nepot și un bunic își scriau, în gând, veșnicia unul altuia...

Mai pot spune doar că astăzi, deși soba s-a stins, mâța nu-și mai toarce demult visul, iar macatul patului stă neatins și rece, focul acela pentru mine nu s-a stins niciodată, fiindcă a încăput și a rămas pentru totdeauna în adâncul inimii mele de copil și arde încă tăcut, cu aceeași flacără jucăușă, vegheat de mâinile calde ale bunicului meu.

Eu am visat și mi-am dorit o bună zi,
Când nu voi mai putea să îndur atâtea umbre,
O zi în care eu cu mine însumi n-oi mai fi,
Decât o altă umbră risipită în amurguri sumbre...

Chiar am zărit cum păsări uriașe, argintii,
Au înghițit al pașilor mei ultim tangou,
Abandonându-mă în alte zări, alte câmpii,
Eliberând al inimii mele veșnic ecou...

Căci Timpul învârtind al vieții mele zar,
În urma vremurilor îndurat de grele,
M-a răsplătit cu neașteptatul dar:
Sărutul unui ocean la picioarele mele...

    Cad lacrimi de înger,
    Ca o ploaie din cer,
    Ce ușor se stinge,
    Dar pielea nu ne-o atinge...
    
    În ploaie-am rămas,
    Plângând fără glas,
    Tu umbră-mi erai,
    La fel, fără grai...
    
    Tăcerile noastre-au mocnit,
    În noi, dureros, ascuțit,
    Iubirea ni se frânge,
    În răni fără sânge...
    
    Și-am prăbușit în noi,
    Torente negre de ploi,
    Căutând iar și iar în trecut,
    Cerul gri și acut...
    
    Am trecut prin furtuni,
    Urlând ca doi nebuni,
    Lamentabil, eșuând,
    Fără forță și gând...
    
    Și-n urmă, doar tăceri,
    În umbrele zilei de ieri,
    Au crescut, fără rost,
    Știind că am fost…

Cum aș putea să uit de serile pline,
De mierea ce-a curs în cuvinte divine,
De lumina din tindă, fără trecut,
De liniștea casei în care-am crescut...

Căci stelele toate - din cer, în pridvor -
S-au stins pe rând în cuvinte ce dor:
Mi-e teamă c-o să uit verile-n care,
Îmi povesteați de-ale lumii voastre hotare...

Când vântul își urlă neputința-n pustiu,
De voi, aminte mi-aduc așa cum vă știu:
Cu răbdare-n priviri și blândețe în glas,
Pe perete și-n mine doar umbre ați rămas...

De dor, îngenunchiat de-amurgului răcoare,
Am destrămat un val ce s-a născut din mare, 
Și-am străbătut un labirint înfiorat de ceață,
Să-ți gust, odată-n plus, a buzelor dulceață...

Doar pentru trupul tău, am destrămat în zori,
Un cântec frânt. Un cântec de privighetori. 
Și am refăcut un câmp de maci să înflorească, 
Să-l risipesc în roua ce nu mai vrea ca să se nască... 

Doar pentru ochii tăi am plâns cu-amară neuitare, 
Căci tu nu ești aici, pierdută-n veci pe val de mare, 
Și-am înălțat, până la nori, aceste ziduri sacre, 
Să poți privi întinsul acestor câmpuri caste... 

Întotdeauna am să rămân uimit de puterea unui sunet, a unei arome, a unei imagini fugare a unui lucru precum o rază de soare, sau a unui crâmpei dintr-o zi, să declanșeze mecanismul unei amintiri și să te trezești brusc prizonier în temnița acelei amintiri, cu privirea-n gol, uitând preț de câteva clipe realitatea prezentului...

În casă e liniște, afară se sbate un vânt insistent, care nu convinge nici copacii descărnați de frunze, nici cerul incolor, îngreunat sub o pătură grea de nori...

Mi-am pregătit un ceai și am tras o pătură pe mine, - deși nu era neapărată nevoie -, iar toată această atmosferă amorțită, mă făcea să alunec încet, către un fuior subțire de ceață, un vârtej lent, care se străduia să coloreze și să aducă la suprafață, nu știu, poate o șoaptă, poate o amintire...

Îndepărtat, aud râsete fragmentate de tăceri și imagini fugare se perindă prin mintea mea preț de o secundă, prea repede însă pentru a putea fi "prinse", un ghem de ațe colorate strident, însoțite de zgomote similare căutării unui post de radio, scala fiind prea vastă, precum o câmpie largă, iar cursorul, prea leneș pentru a stărui asupra unui... unei...

... nu știu de ce mi-aduc aminte de asta, dar se făcea că stăteam în bancă ascultând pe fundal, zgomotul întretăiat și ascuțit al cretei care își lăsa sinuos urma pe tablă sub forma unor fracții încâlcite, un limbaj matematic greu de pătruns... Iar eu priveam pe fereastra largă a clasei, dansul frunzelor de plop care-și șopteau vremelnicia unele altora, în petice albastre de cer...

Așteptam cu nerăbdare țârâitul soneriei care avea să anunțe sfârșitul orelor de clasă, sfârșitul unei zile, în care mintea mea refuza să mai învețe ceva, fiind prea-plină de lucruri de neînțeles, care ar fi trebuit să mă pregătească pentru examenele ce aveau, precum un torent de neoprit, să vină...

Simțeam un gust amar și fiind golit de substanță, tanjeam după foșnetul frunzelor ruginii care mi se așezau în cale într-un covor gros, fermecat, pe care mi-l doream cu ardoare, să-mi rătăcească pașii pe alei neștiute sau străbătute prea rar, simțeam, așa, o greutate, o lehamite chiar și de propria mea umbră, voiam doar să mă rătăcesc de mine și de lumea asta toată, de reguli stricte și șabloane, de mult prea multe cuvinte și mult prea multe tăceri...

Frânt, m-am așezat pe o bancă, privind fără să văd, luciul lacului spart în unde mărunte de câte-o frunză rătăcită sau de câte-o umbră fugară, ce vestea lumii întregi un apus de soare obosit, întocmai precum ființa mea străvezie. Simțeam că ceva s-a rupt în mine, un zăgaz care odată luat de apele tulburi ale cunoașterii, avea să mă conducă către lumi sterile, fără culoare, fără viață, umplute până la refuz doar de cuvinte și numere pierdute în infinite rădăcini pătrate și radicaluri...

... matrici pe care nu le voiam, nu le înțelegeam și le respingeam cu toată ființa mea, fiindcă undeva, ascuns în mine, încă mai rătăcea un râset, un hohot gigantesc, al unui copil cu părul bălai, murdar la bot de urme de nuga, cu mânuțele lipicioase, doritoare să îmbrățișeze lumea asta nebună în goana ei spre niciunde... 

Copil care n-avea de unde să știe că la peronul acela de gară, avea să sosească un tren care avea să-l poarte într-o călătorie lungă, către un om, care într-o după-amiază de toamnă târzie, privind printre aburii unei cești cu ceai, va fi întrezărit pentru o clipă, din umbra unor radicali, privirea goală și disperată a unui adolescent care stătea pe o bancă..., nefiind în stare să-i spuie că, undeva, cândva, totul va fi bine...

Dar nu mai vreau. Refuz sa văd

Numele tău pe mici ecrane 

Ca o otrava ce te roade-n carne 

Pornind incendii, apoi potopul 

În gândul unde tu ai locul 

Asigurat în primul rand,

Dar când te vad, iar ma scufund 

Adânc în haosul care de-abia așteaptă 

Sa ma cuprindă înc-o data

Atunci când iar vei dispărea 

De pe ecran, din mintea mea;

Un ciclu lung, repetitiv 

Când cred ca e definitiv 

Iar când in lacrimi ies pe ușă

Apare mandru din cenușă 

Un Phoenix - parca nici nu i-a păsat 

Nu stia unde m-a lăsat;

Stia ca n-am apăsat clanța 

Cât încă mai aveam speranța 

Ca pe ecran am sa te văd.

Nu-ncerca să vii la mine,

Nu-ncerca, că-i în zadar.

Afecțiunea mea pentru tine

N-a fost decât un amar.

Drum coiește-ți înainte!

Și voi încerca pe cât pot,

Iubire-mi s-o scot din minte

Fără sunetul de tropot.

Voi uita de-ale tale mângâieri,

De sărutul tău amăgitor.

Voi uita tot ce-a fost ieri,

Căci nu a fost decât un nor.

Sunt o doamnă la o vârstă

Trecută prin această viață,

Cu bune dar și cu necazuri

Și cred că sunt, o bună soață. 

Simt iubirea,  venind spre mine

Când soțu-mi spune ,,te iubesc ",

Atunci nu am de zis alte cuvinte

Decât...Doamne...îți mulțumesc. 

Sunt mamă pentru-al nostru fiu

Născut din dragostea adevărată,

Sunt femeie cu rod pe ăst pământ

Și fericită, că fiul, soțul, mă răsfață. 

Pe el l-am întâlnit în zi de toamnă

Simțind că inima mi-a fost furată,

De-un hoț, cel așteptam...să fure

Și să devin, soție, femeie măritată. 

Timpul nu l-am lăsat să se petreacă

Și naștere am dat unui băiat frumos,

Ce casa ne-a umplut de-atâta fericire

Primind Darul Ceresc...odorul prețios. 

Acum la toți ne povestim...povestea

Iubirii pe pământ, de Cupidon vrăjiți,

Ce ne-o dorim de Domnul prelungită

Fiind copiii Lui...în veci...îndrăgostiți!

Ani de a rândul ne leagă 

Idila noastră clandestină;

Blamați de o lume -ntreagä,

Noi ne iubim fără vină..

Răscoliți de vânt și ploi,

Împroșcați cu vorbe grele;

Nu ne lepădăm de noi

În pofida gurilor rele.

Născuți unul pentru altul,

Suntem stoici ca o stâncă;

Cuibărim in noi păcatul,

Chiar de cerul se oftică.

Ori ne frige ,ori de îngheață 

Ochii lor din umbră,

Nu ne vom topi în ceață,

Ori că doare,ori de tulbură..

Pășim pe -un câmp minat,

Cât vom rezista,nu știu 

Statului de renegat,

Căutând în van refugiu..

Te văd pe tine, doar pe tine te mai văd

În toate florile de câmp și la ferestre

Te iau cu mine dimineață într-un gând

Până mă-ntorc se-adună sute în buchete

Adorm cu tine, doar cu tine-n vis adorm

Atins de aripă cu înger zbor în noapte

Plutind pe buze dulce zâmbet curmă somn

Nu-i nicăieri când mă trezesc, aștept iar noapte

Te simt în mine, doar pe tine te mai simt

Îmi curge-n vene foc de stea arzând speranțe

Caut în mine unde sunt și te-am găsit

Nu mai sunt eu căci ești doat tu în tot și-n toate

Te am în lacrimi, doar în lacrimi te mai am

Un dor apasă nesfărșit storcându-mi lacrimi

La tine aripile mele-am pus să cad

Plângând le-am smuls să poți zbura fără de lacrimi

Știu că iubesc și doar pe tine te iubesc

Din toate fructele ce cresc ești cea mai dulce

Nici măcar mierea nu mă face să zâmbesc

Totu-i amar căci dorul meu nu te ajunge

Nu ai unde să fugi, frumoasă fată!

Cioplește ieșirea cu stiloul fermecat 

Scrieri de iubire în piatră seacă,

Te conduc încet, încet spre al tău palat.

El nu te va salva dintre ruine 

Trăiește în tribul lui de concubine 

Falnic și detașat,

Mare să nu-ți fie mirarea, căci aproape te-a uitat!

Iartă-l și reneagă-i eul înzestrat,

Cu plăceri și minciuni infim de îndreptat 

Frumoasă fată, ieși din temniță îndat!

O iubire sacră așteaptă, demnă de al tău palat.