Iarnă
Mi-e soba rece și hornu-nțepenit,
O tristă lampă pâlpâie în agonie,
Mi-e frig, și-s singur, și-s rănit,
Și nemilos mă scurg prin poezie.
Pe masă plânge-o foaie de hârtie,
Iar albul ei zăpezi siberiene arată,
De frig, condeiul nu mai poate scrie,
Și hibernează într-o rătăcită pată.
Aud un cântec venit din iernile polare,
Pe geamul nins pictează flori de gheață,
Bag iarna-n casă, și-i fac masaj cu sare,
Ninsorile să le salvez și să rămână-n viață.
Îmi bate în tâmple o muză înghețată,
I-aș face-un ceai și am valsa boem,
Dar mâna îmi e sloi și lampa întunecată,
Și îmi este frig, și-s singur, și mă tem...
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 16 февраля 2024
Добавлено в избранное: 2
Просмотры: 504
Стихи из этой категории
Nimic nu strigă...
Începe casa să respire greu,
Sub urma pașilor care lipsesc,
Dar hainele, rămân mereu,
Iar eu, în lacrimi le privesc.
Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,
Cu umerii căzuți până-n podea,
Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,
Dar nu mai este acela ce-o purta.
Pe masa mică, un pieptene de os,
Se uită-ntrebător înspre oglindă,
Dar nu apare chipul cel frumos,
Și palma caldă care să-l cuprindă.
Pe raft, o pălărie stă-nclinată,
De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,
Mi-e dor de tine dragă tată,
Și nu găsesc spre tine puntea.
Nimic nu strigă, totul a-nvățat,
Să moară în tăcerea dinăuntru,
La fel și eu, în mine-s cufundat,
Căci puntea simt că e-nlăuntru.
Tout est possible.
La vie est une scène, un vaste décor,
J’ai choisi d’être acteur, un protagoniste.
Regarder passivement ? Non, ce n’est pas pour moi,
Je prends les rênes, j’écris ma propre histoire.
Le monde se divise entre rêve et action,
Certains rêvent, d’autres font des changements.
Moi, sans attendre, je fais mon propre choix
De créer l’avenir avec mes propres mains.
La question n’est pas si je peux réussir,
Mais jusqu’où je suis prêt à courir.
Je ne suis pas juste un nom perdu dans la foule,
Ma voix résonne, ma force se déverse.
Dans un monde qui essaie de me définir,
Je tiens le stylo à la fin et j’écris ma propre histoire.
Oui, je ne suis pas parfait, mais je suis authentique,
Car l’authenticité laisse une empreinte dans le monde.
Poem
M-a îmbrățișat cândva,
Un trup înalt și imperfect.
Siguranță mi-a dat, inima-nflorea.
Mi-a lasat iubire temporară la pachet.
Ochii căprui care îți amintesc de cafea,
Îți spun un " Te rog, nu pleca "
sa fi vocea, și respirația
Bătăile inimii și speranța...
Iubirea și celelalte vieți ce vor urma.
Era atât de mic în ochii mei,
Dar atât de mare-n inima mea,
L-am desprins dintr-o bucată
Și-a plecat de tot din lumea mea.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
Nimic nu strigă...
Începe casa să respire greu,
Sub urma pașilor care lipsesc,
Dar hainele, rămân mereu,
Iar eu, în lacrimi le privesc.
Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,
Cu umerii căzuți până-n podea,
Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,
Dar nu mai este acela ce-o purta.
Pe masa mică, un pieptene de os,
Se uită-ntrebător înspre oglindă,
Dar nu apare chipul cel frumos,
Și palma caldă care să-l cuprindă.
Pe raft, o pălărie stă-nclinată,
De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,
Mi-e dor de tine dragă tată,
Și nu găsesc spre tine puntea.
Nimic nu strigă, totul a-nvățat,
Să moară în tăcerea dinăuntru,
La fel și eu, în mine-s cufundat,
Căci puntea simt că e-nlăuntru.
Tout est possible.
La vie est une scène, un vaste décor,
J’ai choisi d’être acteur, un protagoniste.
Regarder passivement ? Non, ce n’est pas pour moi,
Je prends les rênes, j’écris ma propre histoire.
Le monde se divise entre rêve et action,
Certains rêvent, d’autres font des changements.
Moi, sans attendre, je fais mon propre choix
De créer l’avenir avec mes propres mains.
La question n’est pas si je peux réussir,
Mais jusqu’où je suis prêt à courir.
Je ne suis pas juste un nom perdu dans la foule,
Ma voix résonne, ma force se déverse.
Dans un monde qui essaie de me définir,
Je tiens le stylo à la fin et j’écris ma propre histoire.
Oui, je ne suis pas parfait, mais je suis authentique,
Car l’authenticité laisse une empreinte dans le monde.
Poem
M-a îmbrățișat cândva,
Un trup înalt și imperfect.
Siguranță mi-a dat, inima-nflorea.
Mi-a lasat iubire temporară la pachet.
Ochii căprui care îți amintesc de cafea,
Îți spun un " Te rog, nu pleca "
sa fi vocea, și respirația
Bătăile inimii și speranța...
Iubirea și celelalte vieți ce vor urma.
Era atât de mic în ochii mei,
Dar atât de mare-n inima mea,
L-am desprins dintr-o bucată
Și-a plecat de tot din lumea mea.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
Другие стихотворения автора
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Maica mea, lumina mea!
Într-un cuib de cucuvele,
Plânge umbra mamei mele,
Prin fereastră intră-n casă,
Raza ei întunecoasă,
Și se-ndreaptă înspre icoană,
Unde intră ca să doarmă.
Casa prinde rădăcină,
Umbra mamei e lumină,
Și se vede prin podea,
Ochii săi de catifea,
Și preumblă prin pământ,
Trupul ei bătrân, flămând,
Și se-ntinde ca o mână,
Printr-un vrej de mătrăgună,
Şi mă ia de după gât,
Să-i țin noaptea de urât,
Şi mă mângâie pe frunte,
Și pe tâmplele cărunte...
Și îmi soarbe de pe obraz,
Lacrimile de necaz.
Eu cu patimă sărut,
Lacrimile ei de lut,
Şi le-adun încet pe toate,
Zi de zi noapte de noapte,
Plămădind cu a mea mână,
Trupul ei de sfântă mumă,
Şi-n a șasea dimineață,
Am suflat cu a mea viață,
Dar icoana de pe masă,
Unde doarme seara acasă,
Maica mea cu chip frumos,
Îmi șopti cu glas mieros:
Nu se poate fiul meu,
Să mă știu în viață eu,
Iară tu să fii în casă,
Doar o rază luminoasă.
Fă din lacrima de lut,
Un altar înspre trecut,
Și pe masa sa întinsă,
Las-o candelă aprinsă,
Și să știi feciorul meu,
Că lumina... voi fi eu!
Maica mea, lumina mea!
Fiul meu, altarul meu!
Ana...
Mi-e dor de tine Ană,
Mi te-am zidit în oase,
Te port ca pe o rană,
Din amintiri frumoase.
Mi-e dor de părul blond,
De pielea ta bălaie,
Eu, jalnic vagabond,
Cu inima de paie.
Mi-e dor de-al tău sărut,
De zâmbetul de jună,
De timpul petrecut,
În serile cu lună.
Mi-e dor de-a ta ființă,
Mi-e dor de tot și toate,
Și stau în suferință,
Departe, prea departe.
Îți caut amintirea,
S-o pun bandaj pe rană,
Tu iartă-mi rătăcirea...
Mi-e dor de tine Ană!
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Trenul din gara ta
Ai grijă de tine,
Eu voi pleca,
Cu trenul ce vine,
Din gara ta.
Bilete nu am,
Voi fi clandestin,
Deși îmi doream,
Înspre tine să vin.
Suiți în vagoane,
Voi, griji și necazuri,
Nu stați pe peroane,
Se schimbă macazuri.
Șuieră trenul,
Uite-l că vine,
Adio iubito,
Uită de mine!
Se-apropie fiara,
Se aude și frâna,
Ce tristă e gara,
Și-mi face cu mâna.
Urcați în cușetă,
Iubiri și trădări,
Mai am în servietă,
Minciuni și ocări.
În vagoane urcați,
E un ultim semnal,
La iubiri renunțați,
Dacă totu-i banal.
Șuieră trenul,
Uite-l că vine,
Adio iubito,
Uită de mine!
În văzduh se aude-un cânt
În văzduh se aude-un cânt,
Dar nu-i pasăre, nici vânt,
Parc-o harpă uriașă,
Plânge-o viață pătimașă.
Curge lin o doină veche,
Sunet straniu, nepereche,
Tot ce mișună se-ntreabă,
De ce zbor îngeri în grabă?
Imnuri plâng deodată-n cor,
O priceasnă despre dor,
Numai eu nu mă frământ,
Fiindcă știu de acest cânt,
Urcă-n sus la Dumnezeu,
Dezrobit sufletul meu.
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Maica mea, lumina mea!
Într-un cuib de cucuvele,
Plânge umbra mamei mele,
Prin fereastră intră-n casă,
Raza ei întunecoasă,
Și se-ndreaptă înspre icoană,
Unde intră ca să doarmă.
Casa prinde rădăcină,
Umbra mamei e lumină,
Și se vede prin podea,
Ochii săi de catifea,
Și preumblă prin pământ,
Trupul ei bătrân, flămând,
Și se-ntinde ca o mână,
Printr-un vrej de mătrăgună,
Şi mă ia de după gât,
Să-i țin noaptea de urât,
Şi mă mângâie pe frunte,
Și pe tâmplele cărunte...
Și îmi soarbe de pe obraz,
Lacrimile de necaz.
Eu cu patimă sărut,
Lacrimile ei de lut,
Şi le-adun încet pe toate,
Zi de zi noapte de noapte,
Plămădind cu a mea mână,
Trupul ei de sfântă mumă,
Şi-n a șasea dimineață,
Am suflat cu a mea viață,
Dar icoana de pe masă,
Unde doarme seara acasă,
Maica mea cu chip frumos,
Îmi șopti cu glas mieros:
Nu se poate fiul meu,
Să mă știu în viață eu,
Iară tu să fii în casă,
Doar o rază luminoasă.
Fă din lacrima de lut,
Un altar înspre trecut,
Și pe masa sa întinsă,
Las-o candelă aprinsă,
Și să știi feciorul meu,
Că lumina... voi fi eu!
Maica mea, lumina mea!
Fiul meu, altarul meu!
Ana...
Mi-e dor de tine Ană,
Mi te-am zidit în oase,
Te port ca pe o rană,
Din amintiri frumoase.
Mi-e dor de părul blond,
De pielea ta bălaie,
Eu, jalnic vagabond,
Cu inima de paie.
Mi-e dor de-al tău sărut,
De zâmbetul de jună,
De timpul petrecut,
În serile cu lună.
Mi-e dor de-a ta ființă,
Mi-e dor de tot și toate,
Și stau în suferință,
Departe, prea departe.
Îți caut amintirea,
S-o pun bandaj pe rană,
Tu iartă-mi rătăcirea...
Mi-e dor de tine Ană!
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Trenul din gara ta
Ai grijă de tine,
Eu voi pleca,
Cu trenul ce vine,
Din gara ta.
Bilete nu am,
Voi fi clandestin,
Deși îmi doream,
Înspre tine să vin.
Suiți în vagoane,
Voi, griji și necazuri,
Nu stați pe peroane,
Se schimbă macazuri.
Șuieră trenul,
Uite-l că vine,
Adio iubito,
Uită de mine!
Se-apropie fiara,
Se aude și frâna,
Ce tristă e gara,
Și-mi face cu mâna.
Urcați în cușetă,
Iubiri și trădări,
Mai am în servietă,
Minciuni și ocări.
În vagoane urcați,
E un ultim semnal,
La iubiri renunțați,
Dacă totu-i banal.
Șuieră trenul,
Uite-l că vine,
Adio iubito,
Uită de mine!
În văzduh se aude-un cânt
În văzduh se aude-un cânt,
Dar nu-i pasăre, nici vânt,
Parc-o harpă uriașă,
Plânge-o viață pătimașă.
Curge lin o doină veche,
Sunet straniu, nepereche,
Tot ce mișună se-ntreabă,
De ce zbor îngeri în grabă?
Imnuri plâng deodată-n cor,
O priceasnă despre dor,
Numai eu nu mă frământ,
Fiindcă știu de acest cânt,
Urcă-n sus la Dumnezeu,
Dezrobit sufletul meu.