Epigrame XXV

Lutul tremură sub degete,

ascunde în tăcerea lui promisiunea unei forme.

Vasul se deschide, gol și cald,

așteaptă să primească mai mult decât poate ține.

Apa vine ca o șoaptă,

umple absența, curge și se pliază,

devine în ea... viață.

Setea sfâșie.

Îi arată miracolul lumii

și al unui boț de lut.

Omul se ridică,

și bea din cana aceasta…

Acum e lut, e vas, e apă,

e setea transformată în lumină.

Aș vrea să te ascund în verdele adânc,

Sub rădăcini de munți, de piatră vie,

Unde pământul ține-n pieptul său rotund, 

O liniște de început și de vecie.

Să te desfac în fire moi de sevă,

Într-un parfum ce nu mai are nume,

Și să te știu mergând prin rai ca Evă, 

Iar eu să te vânez de prin genune.

Să te adun din pulberi de lumină,

Din foșnetul de clorofilă crudă,

Și dintr-o rană verde și divină, 

Să-mi reapari în visuri nudă. 

Să-ți port absența ca pe o coroană,

Cu spini de os și dor nestins,

Și-n fiecare clipă subterană, 

Să te zăresc cum crești din necuprins.

Iar dacă totul se întoarce-n humă,

Și-n rostul firii nimeni nu rămâne,

Te voi iubi în liniștea-mi postumă,

Ca pe o stea ce-n inimă-mi apune.

Tăcerea mă cuprinde cu brațele-i grele,

Nesomnul topește o noapte fără sfârșit,

Mă privesc, dar nu recunosc faptele mele,

Și sunt doar povestea unui om rătăcit.

Rămân doar ecouri de pași pe pământ,

Sufletul frânt, nu-l mai simt, nu-l aștept.

Întunericu-mi cere să fac cu el legământ,

La schimb să îi dărui bătaia din piept. 

Un fum se ridică din palme spre stele,

Și eu, ca o umbră, după el mă întind,

Absorb întuneric prin mâini și prin piele,

Deodată sunt hău, și abisul cuprind.

Parcă stau în genunchi cu călcâiele-n lună,

Pe dinăuntru sunt gol, aproape sunt vid, 

În jur e tăcere, doar îngeri din clopote sună, 

Și alături de El, mă zăresc răstignit...

Îndrăznesc să rostesc cu sânge pe buze:

Pomenește-mă Doamne, în împărăția ce-o ai, 

Iar El, surâzând, îmi răspunse:

Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai!

Se frânge-n țărm amurgul ca o rană,

Iar zarea-și strânge umerii de ceață,

Și fiecare suflet poartă-n goană, 

Un drum numit de providență, viață. 

În urma lor rămân miresme stinse,

Ca florile uitate într-o carte,

Și clipele, de dor adânc cuprinse,

Se risipesc în pulberi fără moarte.

Și-n alt tărâm ce umbra ne-o înghite, 

Nu-i doar sfârșit, ci o schimbare vie,

Iar despărțirile, de noi trăite,

Sunt punți ascunse spre altă veșnicie.

Pe cheiul clipei, umbrele se-ngână,

Cu pași de fum și respirații blânde,

Iar dorul, ca un gin cu ochi de lună,

Își linge rana-n inimile frânte.

Se-nclină viața ca trestia de soare arsă, 

Sub greul nerostitelor cuvinte,

Și-n noi se cască liniștea întoarsă, 

Ca un abis ascuns pe sub veșminte.

Și de-ar putea tristețea să ne cânte, 

Când tot pustiul vieții e menit să-l treci, 

Atuncea jalea fiecărei inimi frânte, 

Ne va dansa cu lacrimi pe obrajii reci. 

În gândul ce noaptea frământă,

Nesomnul îmi mușcă din pleoape,

Tristețea beată apare și-mi cântă,

Balade născute demult în agape.

Prieteni și clipe de vis au murit,

Mă mângâie un înger cu alba aripă,

Și zilnic de moarte mă simt urmărit,

Iar viața sub carne aleargă și țipă.

Și singur bocesc cu fruntea pe lună,

Săpând amintiri de uitări îngropate,

Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,

Iar oasele-mi sunt aproape uscate.

Departe sunt ele, nescrise și-uitate,

Frumuseți și amor, sărmanele clipe,

Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,

Să le port curajos în priviri, pe aripe,

Să zburăm peste boli, peste moarte,

Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,

În cuvinte timide ce vor umple o carte,

Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.

Dă noaptea afară din casă,

Și visul ascunde-l sub pernă,

Privirea spre mine o lasă,

În valuri să curgă eternă.

Stinge și focul din sobă,

Răcoarea să-ți dănțuie-n sânge,

Privirea învălui-o-n robă,

Și ține-o ascunsă când plânge.

Scoateți afară din casă și patul,

Dormi pe podeaua înghețată,

Carnea să-ți simtă oftatul,

Iar neantul durerea de fată.

Dă noaptea afară din noapte,

Și stelele fă-le mănunchi,

Rostește divinele șoapte,

Și cazi prăbușită-n genunchi.

Primește iubito lumina,

Și fă-te cum erai de frumoasă,

Leapădă-te azi de străina,

Ce te vrea a nopții mireasă.

Știu că o să mă uiți curând,

Că vor veni alți pași pe drum,

Și în privirea ta nu voi mai fi,

Doar o amintire în vânt.

Știu că timpul va șterge conturul

Chipului meu, al vocii, al dorinței,

Și vei rămâne doar cu ecoul

Unui zâmbet pierdut între clipe.

Cu fiecare zi, voi deveni

O umbră de care nu te vei mai împiedica,

Iar inima ta va învăța

Să bată fără să mai simtă greul.

Dar până atunci, te voi iubi

Cu toată intensitatea ce mi-a rămas,

Știind că, în final, o să mă uiți

Cum uităm, uneori, chiar și ceea ce am iubit.

Vei plânge, poate, când îți va lipsi

Un colț din sufletul ce-ți părea al meu,

Dar timpul va topi și lacrima

Și voi fi doar o palidă umbră în cerul tău.

Îți voi fi uitare, așa cum sunt vântul,

Care lasă în urmă doar liniște rece,

Iar tu, la fel, vei trăi fără dor,

Fără povestea ce ne lega pe noi.

Poate că vei zâmbi când îți vei aminti,

Dar nu vei ști că eu sunt acolo,

Într-un colț al minții tale uitate,

Tăcută, dar nemurind niciodată.

Știu că o să mă uiți curând,

Și poate atunci mă vei înțelege,

Că am fost tot ce-ai avut cândva,

Și că în uitare, iubirea nu dispare.

La a fi fals nu ma pricep

Dar eu încerc din rasputeri

Să nu ma las sau să disper

Căci nu a fost din partea ta

Mai aproape niciodata

A fost doar imaginația mea

Aș vrea să pot să-ți zic odată

Că te-am plăcut și înc-o fac

Cateodată mă gândesc

Cum iubirea s-o desfac

Și ceva nou , eu să clădesc

Să îmi treacă eu aș vrea 

Dar nu cred ca aș putea

La tine să nu ma gandesc

Căci eu singur ma prostesc

 Iarăși ma gandesc la ea

Oare ce o fi cu mine? 

Ca nu ma pot indeparta. 

Dar asta nu tine de mine. 

Oare am putea noi 2? 

Să-ncercam sa fiim acum. 

Dar eu stau ma uit la voi. 

Și inima se face scrum.  

De azi e viața mai frumoasă,

De azi mi-e sângele mai cald,

De azi și iarba e mai deasă,

De azi în fericire eu mă scald.

De azi m-am împăcat cu viața,

De azi e totul sau nimic,

De azi voi risipi și ceața,

De azi o vorbă nu mai zic.

De azi voi sta numa-n tăcere,

De azi voi fi și orb și mut,

De azi vă zic la revedere,

De azi doar liniștea ascult.

De azi cu mine reîncepe viața,

De azi și umbra mi-i străină,

De azi sunt rece precum gheața,

De azi cu toate se termină.

De azi și poezia mea există,

De azi accept doar circ și pâine,

De azi sunt primul de pe listă,

Dar azi, e-ntotdeauna...Mâine!

De vrei tu lumea s-o cunoști

Întreabă vântul,

El este cel ce poartă vești

Culese de pe-ntreg pământul

De vrei să urci și să cobori

Atent să fii la treaptă,

Iar când poteca rătăcești

Nu dispera și luptă

De vrei să te cunoască omul

Nu te ascunde,

Aruncă masca, arată-ți chipul

Ca nu cumva să te confunde

De vrei s-atingi luna cu mâna

Te suie sus pe nor,

Și spune-i ei ce te frământă

Și cere-i sfat și ajutor

De vrei cuiva să-i ceri iertare

Nu amâna că timpul trece,

Și vei purta mereu povara

Celor ce-au trebuit să plece

De vrei în adevăr tu să trăiești

Uită minciuna,

Fii înțelept în tot ce zici

Evită bezna și caută lumina

De vrei să fii iubit de semeni

Iubire dăruiește,

Și sigur vei fi răsplătit

De Cel de Sus ce ne iubește

De vrei, nu vrei, îmbătrânești

Ca-așa-i lumea lăsată,

Și anii trec nu se opresc

Și tot mai des repeți..a fost odată!

Singur vin singur mă duc 

Amară i frunza de nuc 

Singur tac singur trăiesc 

Și tot singur mă gândesc 

Unde-i lumina orbească 

Casa sa mi-o ocrotească 

Unde-i viața-adevarată

Care o trăiam odată 

Oare ce simte un om

Ce nu-i singur ca și-un pom

Că eu singur și pustiu 

Așa sunt așa mă știu 

Și de-ar fi viața ca un sul de pergament,

Mototolit, curat sau mai puțin perfect,

Pătat azi de cerneală sau impecabil ieri,

Ar fi ușor de reparat, chiar neconsiderat defect!

Chiar de îți ești stăpânu' întregii ființe

Nu-i poți oprii timpului niciuna din credințe!

Nu-l poți îngheța și nici să-i oprești hatârul,

De-a te purta prin ceață, străin prin propria viață!

Dar viața chiar e-un pergament,

Îl primești gol și-l completezi!

Nu poți să ștergi sau să reiei,

Poți căuta schițe câte vrei!

N-ai să găsești, n-ai să primești!

Poți continua doar să iubești!