Epigrame XXV

Stropi de ploaie singuratici,

Mă privesc în gânduri stând,

Cum citesc poeți romantici

Printre rânduri contemplând.

Se întreabă ce-i cu mine,

Ce gândesc, de ce nu aud

Strigătele lor aline,

Tropăind pe asfaltul ud.

Umbra sufletului orb îmi spune:

"Privește în jur, lumea-i a ta."

Eu refuz cu suspiciune,

Nedorind a căuta.

Versuri triste, vrând, nevrând,

În ele mă regăseam,

Ochii mei încet sculptând

Lacul lacrimilor, plângeam.

Sub cerul vast, sufletul știe

Motivul ochilor apatici

Când se aștern lin pe hârtie

Stropi de ploaie singuratici.

Ești roșu-aprins precum acel Apus de Soare ce se ascunde prin văile de umbre, și-ascunzi în ochi doar nopțile de Toamnă dar și tăcerile profunde. Cui tu zîmbești, nici tu nu știi. Dar fugi, te pierzi, te-ascunzi mereu printre aceiași pixeli și speri mereu că totul are-un scop Divin ce te îndreaptă spre acele Dimineți rîvnite.

În cîte nopți și cîte trepte împletite în mănunchi de stele ai vrut să urci?! Și cîte, și mai mult, fărîme au căzut?! Mai este socoteala înscrisă pe vreo foaie? E doar o pată de culoare, în permanente amintiri.

Ma-ntreb cu oarecare nostalgie de ce mai scriu tăcerii, dar și tacerea își spune o poveste - povestea infinită de gînduri infinite și adîncuri de ape neliniștite. Te vezi, te cauți, te pierzi, te regăsești pentru o clipă și mori ca sa renaști tu iară. Precum efemerida dansezi pe firul invizibil. Și fiecare dans îl faci tot mai tăcut în sunetele mute făcute-n pași, cu grijă, sperînd să nu se rupă. Tu încă poți zbura de vei avea curajul. Fii liberă în zbor și nu în pași rătăcitori.

Nu vrei sa stii cate cuvinte au ramas

Pentru ultima rugaciune

si le risipesti pe nimicuri ca un nauc

Ai sa ajungi la capatul cuvintului si dorinta de a exprima

va fi rapusa de:Tacere

Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,

Același cântec vechi, pe care-l știți deja:

Căci noi suntem străzile însingurate,

Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,

Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,

Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,

Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,

Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,

Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.

Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,

Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,

Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,

Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,

Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,

Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,

Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,

Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,

Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.

Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,

Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,

Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,

Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,

Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,

Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,

Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.

Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.

Autor: O.T. 

prima  zi din an

mi-o pe-trec în familie

n-am chef să-mi expun încă o dată viața

pe DN 15

șoseaua morților

frustraților

fițoșilor

complexaților

bețivilor

ca ieri

nu ascund

că nu-i ușor să reziști tentației

de a-ți lua zborul

acum la început de an

(anotimpul falselor iluzii!)

când toate zările îți sunt deschise

spre nicăieri

nu

sunt mulțumit așa cum sunt

în pijamamaua mea turcoaz

sprijind același scrin negru

vechi de o sută de ani

și dând frâu liber gândurilor

cu ochii pierduți pe fereastră

în hăul liniștii

de sub mine

după atâtea sărbători

în exces

(bucurii iluzorii!)

îți vine să mori

dai din colț în colț

printre amintirile moarte

zadarnic

n-ai de ce te prinde

singura speranță rămasă în creier

te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii

s-apară ghioceii

florile

pe calendar toate zilele

apar îngroșate în negru

ca niște corbi pe un hoit în putrefacție

o femeie își plimbă câinele

și vorbește la telefon

despre cât de departe e Paștele…

Am depins prea mult,de cine ?

In asta lume cruda ,plina de mahnire

Acum inteleg , nu merita sa cred

Nici macar in propria mea umbra 

Care doar cand e lumina si bine 

Nu ma paraseste ,sta cu mine . 

Dar cand noapte vine....

Raman doar eu,cu mine!

-U.A

Deseară să nu mă aștepți,

Am întâlnire cu Luna,

Poți apoi să mă cerți,

Îmi este totuna...

Deseară să nu mă aștepți,

Am întâlnire c-o stea,

Poți apoi să mă cerți,

Să râzi de lacrima mea.

Deseară să nu mă aștepți,

Plec în trecut, undeva,

Când nu puteai să mă cerți,

Fiindcă inima ta mă iubea.

Avarul

V-am convocat pe toți urgent,

Să vă citesc din testament:

-Defunctul a crezut în Înviere,

Și și-a lăsat tot lui întreaga avere.

Unui soţ beţiv

Să dispari, îi strigă soaţa,

Căci veniră beat acasă,

N-avu timp să-i vadă faţa,

Dispăru subit sub masă.

Beţivul gospodar

Cu prea mult alcool în el,

Făcea clătite împachetate,

Dar când să pună puţin gem,

A tuşit, şi au ieşit flambate.

Unui inspector - defect profesional

Mă duc la el cu o problemă,

Căci na, se întâmplă orişicui,

Şi-n loc de ajutor, el fără jenă,

Mă ia la inspectat întâi.

Uneia cu diabet

A vrut Maldive, Bora Bora,

O insulă cu plajă și piscină,

Și-a afirmat în fața tuturora,

Că a ajuns… pe insulină !

Unui agronom

A terminat Agronomia primul,

Şi-i specialist în plante, peste-o mie

Dar stând şomer şi dând cu vinul,

Mai ştie doar… viţa de vie.

Unui “multicalificat”

Se crede tehnocrat gagiu,

Cu facultăţi de anduranţă,

Făcute două pe la Spiru,

Iar pe a treia... la distanţă.

Unui inginer

Ca inginer s-ajungi ai învăţat,

Normal, ca mai toţi tinerii...

Şi-n loc să profesezi, noi am aflat,

Că tu, faci fiscului inginerii.

Unora 

Văzut-am care-i baiul,

În acest stupid război,

La mine-n ochi e paiul,

Iar bârna e la voi.

Epigrama

E un catren cu versuri aranjate,

Şi de-un motiv sau caracter legate,

Dar să le-nţelegi şi să n-ai răutate,

Îţi trebuie şi un pic de carte.

Atâtea cozi dau azi din câine,

Încât mirarea-i o ofensă,

Și-atâtea sfaturi s-au dat mâine,

Că azi prostia e imensă.

Atâți rahați pocnesc ca biciul,

Că măestria încet devine-o cale,

Și-ncununat e sacrificiul,

Când bici pocnești și sar fecale.

Atâția surzi ciulesc urechea,

Și drept urmare încep discuții,

Până-i apucă pe toți strechea,

Mergând apoi să îi împace muții.

Atâtea oiști sunt date-n gard,

Încât greșeala e o normă,

Înțelepciunea ține de hazard,

Pe când prostia e enormă.

Acum necinstea-i scrisă-n lege,

'Vopsea' când cumperi bunăoară,

Să nu comiți vreo fărădelege.

Primești de la guvern o cioară.

Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,

Deși, e imposibil să-mi răspundă,

Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,

Că lumea toată parcă se scufundă.

Mă duc în fundul curții lângă geamuri,

Și plâng în fața nucului bătrân,

Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,

Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.

Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,

Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,

M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,

Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.

Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,

Nimica nu mai este așa cum el știa,

Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,

Se vinde pe tarabă la preț de mucava.

Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,

Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,

Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,

Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.

Puneți-mi hățuri și căpăstru,

Și în manej loviți-mă cu biciul,

Am să nechez pentru deliciul vostru,

Purtând pe carne sacrificiul.

Mi-e pielea de furtună tăbăcită,

În frunte sunt țintat cu praf de stea,

Pământul plânge sub a mea copită,

Iar vântul șuieră prin coama mea.

Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,

Și pune-mi o tipsie cu jăratec,

Ca să îmi crească aripi lungi, celeste,

Să pot zbura într-un ținut sălbatec,

Să bat pământul reavăn cu copita,

Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,

S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,

Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,

Să zbor cu ea în galop peste planete,

Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,

Și tolăniți apoi, să urmărim comete,

Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.

Mă trezesc uneori plângînd ori râzînd,

la volanul unui literomobil poetic,

ce se alimentează cu poeme, ode, doine,

şi goneşte nebun pe pistele frumosului

trecând printre coline de metafore,

peste dealuri de epitete şi comparaţii.

Navigând prin gropile cuvintelor încrucişate,

acestea mi-au cauzat o pană de inspiraţie.

O repar şi în goana mea aiurită întrec neumanul,

dar sunt oprit de o patrulă a criticilor literari,

care mi-au controlat permisul de geniu nebun,

şi m-au pus să recit poeme din fiola anticonsum.

Am văzut clar cum apar culorile curcubeului,

şi mi-am dat seama că mă găsesc sub influenţa

consumului de poezii.

Ciudat, nu citisem decât câteva gazeluri …

Am fost amendat cu trecerea în a lor critici,

şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou examen.

Plec bucuros, şi deschid fereastra inimii

căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …