Oamenii...

Pragul casei nu mai desparte două spații.
El desparte două vârste.
Copilăria vine de dincolo și-mi lasă pe masă
vechea spaimă, ambalată într-un sfat:
„Nu fuma, îți face rău, te arde.”

Dar timpul nu are urechi să audă avertismentele.
Acum știu:
noi nu am aprins niciodată nici o țigară,
ci viața ne-a strâns între buzele ei invizibile
și ne-a fumat, tacticos, până la os.

O inhalare adâncă, organică,
prin toate rețelele sângelui.
O combustie mută în care anii se aprind la un capăt
și se prăbușesc, stinși, la celălalt.

Pe unii dintre noi ne-a transformat în fum boem –
o dâră de cireșe uitate la copt în arșiță,
purtând în ele gustul dulce al unei veri care a durut.
Pe alții – ne-a lăsat zgură.
O mână de frunze uscate, măcinate pe margini de drum,
mirosind a toamnă definitivă și a pământ resemnat.

Nu există nicio instanță unde să depui plângere.
Nu poți striga în fața acestei mari mistuiri
că viața e dăunătoare,
că e nedreaptă sau rea.

Ea doar respiră prin noi.
Iar când se oprește,
scrumul rămas în piept
doare cu o precizie chirurgicală.

Nu e liniște.
E doar zgomotul prea mare
care acoperă lipsa.

Suntem mulți.
Atât de mulți încât ne lovim coatele
și totuși
nu ne atingem niciodată.

Pustiu —
mai pustiu decât pustiul care știe măcar
că e singur.

Eu stau între oameni
ca o literă rătăcită
într-un cuvânt care nu mă mai rostește.

Vorbe.
Mii de vorbe.
Emoji-uri care zâmbesc în locul fețelor,
mâini care nu mai strâng,
ochi care privesc prin tine
ca printr-un geam murdar de grabă.

Fericirea a trecut pe-aici,
știu,
pentru că încă îi simt urmele
ca pe o arsură veche.

Dar nisipul a acoperit tot —
amintirea pașilor,
conturul buzelor tale
în dunele mele de gând.

Ne-am obișnuit să fim singuri împreună.
Să respirăm același aer fals 
a conectării.

Și nimeni nu mai întreabă:
„E cineva aici?”
Pentru că răspunsul doare
mai tare decât tăcerea.

Imaginea e realizată de subsemnata :) 

Deschise răni ale văzduhului —
stărnută și tușesc cu sânge,
nici nu-ți vine să crezi…
undeva, în cer, un înger plânge,
iar lacrimile-i cad printre crengi
ca o ploaie de psalmi neînvățați.

Ce umezeală, ce jale sub cer…
printre stele, la strajă, stă un grănicer —
nu veghează hotare, ci tăceri,
numără respirațiile lumii
și le trece în catastif de vecernie.

Luna se-mbulzește pe alee,
obosită de atâta lumină neîmpărtășită,
vai — plecată-i în concediu de boală
Calea Lactee,
iar cerul umblă desculț,
cu stigmate de frig în tălpi.

Dumnezeu tace —
nu din absență,
ci dintr-o prea mare apropiere.
Tăcerea Lui apasă ca o epitrahilă
peste umerii nopții,
și orice cuvânt ar fi o rană în plus.

Îngerii își spală aripile în întuneric,
căci lumina s-a subțiat de atâta vină,
iar rugăciunea —
ah, rugăciunea —
sângerează la marginea gurii
ca o ostie mușcată de îndoială.

Eu stau în genunchi între două lumi,
fără să știu
dacă mă rog sau sunt judecat/ă.
Inima mea bate ca un clopot spart,
chemând la slujbă un cer
care și-a pierdut credincioșii.

Și totuși —
dincolo de boală, de sânge, de tăcere,
cineva aprinde o candelă în nevăzut.
Poate chiar rana însăși
se roagă pentru noi,
iar mântuirea vine
nu ca răspuns,
ci ca răbdare.

Între cer și între pământ

am făcut un legământ

l-am făcut pentru vecie

pentru neam și pentru glie.

Pe o palmă de pământ,

de două maluri scăldată

e meleagul meu cel sfânt
Basarabia mea dragă.

Ai trecut prin sabie și foc,

ți-au tăiat și din moșii

dar tu te-ai ținut în loc

cât strămoșii ți-au fost vii.

Au trecut ani peste tine

care  amprenta și-au lăsat

Ai știut ce-i rău, ce-i bine

și în timp mândră ai stat.

Acum, câte secole la rând

meleagurile tale plâng

fiindcă generația de-acum

tot ce au, din tot fac scrum.

Livezi și vii în buruian,

lăsate din an în an

Case prin sat părăsite

și inimi săcătuite. 

Credința mea este mare

că veni-va ziua-n care

tu vei fi înfloritoare

scăldată de-naltul soare.

Cânt de mierlă e graiul tău

 binecuvântat de Dumnezeu

Doar în limba cea română

DORU își are rădăcină.

Din zi în zi, mai strânși în noi,
Ne pleacă rând pe rând ai noștri — goi
de glas, de trup — dar plini de-un fel de foc
Ce nu mai are loc în niciun loc.

Spre stele drumul s-a tocit ușor,
De pași ce-au ars mai limpede ca dor,
I-am cunoscut — și, totuși, i-am pierdut,
Prea vii atunci, prea repede-n trecut.

Un început — și-un dor ce nu se stinge,
O rană mică-n care timpul plânge,
Și-n tot ce trece, tainic și exact,
Se strânge viața — simplu, într-un act.

Vom fi doar felul cum am locuit
În inimi — scurt, sau poate risipit,
Atât rămâne: urma de sub pas,
Nu cât am fost — ci cât în alții-am rămas.

Ochii mei au început să vadă

tot mai des la colț de stradă

bătrânei cu mâna întinsă

și cu lacrima prelinsă

pe obrajii de timp ridați

c-au rămas de toți uitați.

Pe un petec de pământ

câți au sufletul frânt

de lipsa de dreptate

de un trai pe limitate

a multor persoane în etate

care adorm nemâncate.

Oare asta au meritat?

pentru toți anii ce au lucrat

de în zi și până noapte

și-au achitat impozite la stat

care la rândul său, de ei a uitat

de izbeliște pe stradă ia lăsat.

Dar nu doar statul vină poartă

de faptul că bătrânii duc așa soartă.

Vina o purtăm noi toți

care suntem niște hoți

ce se gândesc la buzunarul său

uitând părinții, pe Dumnezeu.

Azi văd bătrâni flămânzi și goi

strângând din ghena cu gunoi

ceea ce noi ne alintăm

și fără chibzuință aruncăm

Pe noi, oare ce ne așteaptă

de la această generație stearpă.

Ei au crescut copii, nepoți

și-au pus credința în niște hoți

cărora le-a încredința viața lor

ca ei să le fie ocrotitor

dar au ajuns tratați cu sictir

ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.

Oare ce ne-așteaptă

într-o lume emancipată

unde toți moderni se poartă

și-au uitat de unde au plecat odată

au uitat de părinții în neputință

care cândva i-au crescut cu credință.

Azi mai des eu văd pe stradă

bătrânei loviți de soartă

Oare de ei, cui le mai pasă

că nu au nici ce mânca, nici casă...

Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.

Dragă țară cu fiicele, fii tăi

nu lăsați să moară cei

care prin munca lor de-o viață

v-au susținut, v-au dat povață

Cei care v-au adus pe lume

NU uitați de ei,de a lor nume

PĂRINȚI,  sfinte cunune.

Ma faci s-aud , doar tu,
Cum bate-n piept motorul.
Crezind ca asta e si altul nu,
Acesta-i viitorul.

Sa stiu ca seara nu-i,
Cind soarele apune,
Fara ca tu sa-mi spui,
Urari de bine.

As vrea sa fiu alaturi,
Sa vad cum ei lucesc.
In ochii tai, de stele vii,
Un DA traiesc.
 

Детский стон, эхом по дому,

Не плачь и не крик, молчаливое эхо.

Они и не знали что может быть по другому,

и к счастью дорога закрыта железною вехой.

и мать и отец, молчали вздымая руки,

Уничтожая детские годы.

Причиняя детишкам, адские муки,

Лишая их детства, любви и свободы.

Они уже давно не теряют слёзы,

и уже давно не просят пощады.

их поглотили детские грёзы,

Скоро погаснут их боли лампады.

,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii "  Demonul, Marna.

Când plutea întuneric, să se facă lumină,

ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,

Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,

Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.

Și iata pământul, cu suflu de viață,

Căci viață ai zis, s-a – nălțat,

Urlasem și eu, din adânc, însă viața,

Ca tigrul vărgat te-a urmat.

Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,

N noroaie de stele și frunze uscate.

Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,

tot mai dezgropam cate-un mort.

                         ***

Dar iată ca Abel s-a-ntors,

Sprijinit de Hristos, prin grădină,

Pășeau amândoi: Dă-i să bea,

Hristos mi-a spus, și i-am dat,

Chipu-i era albicios, brațul era degerat,

Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,

vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,

Dar el l-a băut chiar și asa.

Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,

I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...

Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn

S-arăt unde-i groapa...

Tăceam toți trei și săpam în adânc,

în mâl și în os și-n cobalt și în piatră

Iată-i:  copii, bărbați și femei,

Bieti muritori, toti, laolaltă.

Atunci am simțit cum din catacombe,

Mirosul urât , de napalm și de bombe,

Se ridică spre noi, și pe fețele arse,

De bezna torturii , încă rămase,

Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.

Ce ati făcut? Dar drumul de seară,

Prinse deodată sunet de pași. 

- Eu îmi lăsasem capul în jos -

Privi către zare Cristos, și întors,

Încercă  să învie un mort.  

Am ajuns în punctul zero

Unde nulul e mai nul, 

Unde-i dulce degradarea, 

Unde totul este scrum, 

Unde clopotele morții bat și cântă neîncetat.

Am ajuns în punctul zero

Unde abisul e mai abis, 

Unde căderea e lungă,

Unde sufletul s-a stins.

Unde tristă-i întrebarea:

Unde-s eu, fetița-zâmbet?

Prin tăcerea ce m-apasă,

Pacea-mi pare un război,

O lumină stinsă-n casă,

Un ecou pierdut în ploi.

Pasul meu rămâne-n urmă,

Și-mi înșeală dorul blând,

Un trecut întruna scurmă,

Căutând un nou pământ.

Și de-ar fi să-mi rup vecia,

Într-un zbor spre infinit,

Aș pătrunde-n galaxia, 

Unui suflet rătăcit.

Vântul iar îmi cântă ruga,

Pânza timpului se-ntinde,

Și-mpletesc din noapte fuga,

Spre ce taină mă cuprinde.

Curg pe cer rugini de gânduri,

Umbre tac, iar eu ascult,

Ochiul plânge rânduri, rânduri, 

Timpul stă să-i dea tribut.

Sufletul mi-l las pe ape,

Fără ancoră la mal,

În adâncuri se despoaie,

Fără glas, fără final.

Doar ecouri mi se-mplântă,

În sicriu de lemn uscat,

Și în pânza sfâșiată,

Suflu iar, ca altădat’.

Iar în vântul ce se-ncheagă, 

Se ridică un altar,

Și cenușa mea întreagă, 

Se risipă-n alt hotar.

Sunt regii iarăși albi la față,

Căci duhurile rele cântă-n lume,

Iar soarele apune-n dimineață,

Și moartea încet răsare din genune.

S-a întors Adam cu spatele la Creator,

Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,

Satan e încununat cu slavă și onor.

Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.

Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,

Aruncă plebei în scârbă firimituri,

Le umple încontinuu acasă cimitirul,

Şi țipă Siria de sub dărâmături.

La hărți și frontiere au dat foc,

Se aud amenințări pe cer albastru,

Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,

Şi plânge Africa aflată în dezastru.

Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,

Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...

În lume cântă demoni într-un glas,

Dansează kazacioc, America și UE.