Lumina din oglindă

O picătură cade — sânge viu de timp,
Pe lama rece-a clipei ce curmă orice nimb.
Sub cerul care tace în veșnicul amurg,
Secunde se destramă și-n neființă curg.

O, cât de fină-i lama ce taie fără glas,
Și cât de scurt e drumul din „mâine” spre „rămas”.
Noi strângem amânarea ca pe un scut fragil,
Dar timpul o sfărâmă cu gestul lui subtil.

Am spus: „Va fi și mâine… mai este încă loc”,
Dar mâine se subțiază ca firul prins în foc.
Și-n palma mea rămâne doar tremurul târziu
Al clipelor pierdute ce nu mai pot să fiu.

Atunci am prins să văd — sub liniștea de fier —
Cum viața se aprinde doar într-un singur ieri.
Nu mâine ne aparține, nici ieri nu mai e drum,
Ci numai clipa vie ce arde-n noi acum.

De-aceea, suflet drag, când inima te cheamă,
Nu lăsa fericirea să tremure de teamă.
Spune cuvântul simplu ce poate să aline,
Că lama timpului nu întreabă pe nimeni.

Și dacă totuși curge din aorta lui rar
O picătură caldă din veșnicul hotar,
Primește-o ca pe darul ce nu se mai repetă —
O clipă trăită plin valorează o planetă.

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Muzica și poezia —
o linie de lumină
ce nu se frânge-n furtună,
ci coboară în inimă
să adune soarele din tăceri.

Poezia — prelungire a sufletului
printre cuvinte,
acolo unde litera pulsează
ca o viață aprinsă, dârză,
refuzând sfârșitul.

Ea nu spune —
ea crește.
Tăcut,
din rădăcina dorului
ce-și află drumul spre lumină.

Muzica —
pulsul febril al inimii,
uneori frânt,
dar atât de viu
încât adevărul nu mai poate fi ascuns.

În el, sufletul se scaldă
în taina vieții,
unde durerea devine nuanță,
iar lumina — prezență.

Ascult cu restul de liniște
dincolo de cuvinte,
și scriu cu ceea ce n-are odihnă.

Căci acolo,
unde sunetul atinge rostirea,
nu se naște un vers —
ci o respirație
care ne ține vii.

S-a terminat.
Ceea ce numeam „inspirație” a confundat orizontul
cu o margine de porțelan ciobit
și s-a prăbușit, cu tot cu aerele ei de absolut,
într-o băltoacă aurie, de o densitate obscenă.

Priviți-o cum se zbate:
scapula, care altădată promitea direcții,
e acum doar o articulație încleiată,
executând un dans epileptic în cleiul de glucoză.
E o moarte fără public, o mecanică a pântecelui
care a confundat „sacrul” cu o simplă greșeală de dozaj
între foame și cât poate îndura țesutul.

Eu stau vizavi și-mi beau ceaiul rece.
Fără zahăr, fără nicio intenție de salvare.
O urmăresc cum își linge orgoliul de pe resturile de masă
și cum încearcă să-și curețe masca de ipsos
murdărită de un vis de bucătărie.

Nu mai căuta esențe, draga mea.
Ești plină de un „talent” care se vinde la borcan,
o pată vâscoasă și inertă pe un bufet de provincie.
Șterge-te la gură și recunoaște:
ai vrut prea mult și te-ai înecat în propriul tău exces.

Pașii
ne duc acolo unde,
indiferent de anotimp
și de vremea de-afară,
este mereu cald.

Acolo,
sufletul înflorește,
chiar dacă, pe nesimțite,
rădăcinile par să se usuce.

Acolo —
locul din brațele
și din sufletul mamei,
unicul loc
unde raiul
atinge pământul.

Din zi în zi, mai strânși în noi,
Ne pleacă rând pe rând ai noștri — goi
de glas, de trup — dar plini de-un fel de foc
Ce nu mai are loc în niciun loc.

Spre stele drumul s-a tocit ușor,
De pași ce-au ars mai limpede ca dor,
I-am cunoscut — și, totuși, i-am pierdut,
Prea vii atunci, prea repede-n trecut.

Un început — și-un dor ce nu se stinge,
O rană mică-n care timpul plânge,
Și-n tot ce trece, tainic și exact,
Se strânge viața — simplu, într-un act.

Vom fi doar felul cum am locuit
În inimi — scurt, sau poate risipit,
Atât rămâne: urma de sub pas,
Nu cât am fost — ci cât în alții-am rămas.

E vis de ianuarie, e zi încă scurtă,

Așa cum îl văd, deloc nu mă-ncântă,

Pornit pe un ton ce încă e mut, 

Mă lasă să dorm puțin în strănut 

Lumina subțire de zi se agață,

Doar norii acum se mai răsfață,

Captiv de imaginea albă, pustie,

Un nou strănut îmi dă frenezie

Deși pare că totul e gol și domol,

Mi-am amintit de sertarul cu biseptol,

Și-i plin și de blistere ce sună a tablă 

În singura lună ce pare a iarnă 

Abia trece timpul, un leneș ca noi, 

Cu planuri mărețe, lăsate pe joi,

În haina de casă, cu lână și scame,

Devin actorul aceleiași drame

[Marius Ene, Ianuarie 2026, Sibiu]

Scrie de vrei și vei putea,

Să arăți ce simți, în viața ta ..

Gândește, simte și arată,

De vrei să știe lumea toată.

Ce crezi, ce vezi, ce-i minunat,

In versuri totul arătat.

De când l-au dus cu trenul plin de fum
Și i-au pus arma-n mână ca pe-o cruce,
Eu n-am mai fost aceeași pe drum,
Mi-e casa largă, inima mi-e strâmbă-n duce.

L-au scris pe listă, drept, cu nume mic,
Și-au zis: „E dator țării, va veni.”
Dar țara n-a venit cu el înapoi
Și fiul meu s-a dus… și n-a mai fi.

La început l-am așteptat la poartă,
Cu pâinea caldă, pusă pe ștergar;
Când treceau pași, îmi tresărea o soartă
Și-l strigam fără glas, ca-ntr-un amar.

Apoi am început să-l caut viu
În toți flăcăii ce-mi ieșeau în drum:
În mersul lor, în râsul prea târziu,
În felul cum priveau pământul bun.

Când veneau soldați cu haine rupte,
Îi cercetam cu ochi de mamă grea,
Poate-i al meu, poate-l ascund sub pulpe
Anii, noroiul, rana grea.

Unul avea sprânceana lui,
Altul privirea, altul mersul drept;
Și-n fiecare-mi murea iar fiul
Când nu-l aflam sub piept.

Am întrebat și vântul, și pământul,
Și ploaia ce cădea pe cimitir:
„Nu l-ați văzut trecând cu regimentul?
Era copilul meu, să știți… copil.”

Mi-au spus: „E scris pe cruce, stă sub iarbă.”
Dar eu n-am crezut hârtia lor;
O mamă nu citește moartea
Când de fiul i-e tot dor.

Acum îl caut mai domol, mai rar,
În bărbați obosiți, cu fruntea arsă;
Le văd în ochi o umbră de hotar
Și-mi zic: „Așa s-ar fi întors acasă.”

Când unul cade-n drum, lovit de ani,
Îi pun o mână-n păr fără să știe;
Poate-l mângâi pe-al meu, prin alți oameni,
Căci dragostea nu moare, se-mparte-n mie.

Și-ntr-o zi, când n-oi mai fi nici eu,
Și lumea va uita acel război,
Să știe cerul, dacă este Dumnezeu:
L-am căutat până la capăt, pe copilul meu.

Nimic nu-i mai cuprinde deznădejdea,

S-a strepezit în țeastă omenia

Și omul poartă vesta cumpătării

Peste o dermă tatuată cu nefirea.

Pentru o clipă s-au cernut o mie

Și pentru acest moment

S-au pitrocit în minte

O groazā de iluzii și scenarii,

Din lumea unui om ce-a fost să fie.

Când îmi ridic ochii către cer,

nu văd doar stele —

ci durerea unei lumi ce tânjește.

Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,

un dor care mă arde

și mă înalță către mângâierea necunoscută,

Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,

ci o inimă smerită,

care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.

Sufletele noastre sunt o candelă mică,

dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde

și nu o vei lăsa să se stingă.

În pustiu, am căutat apa,

dar am găsit doar nisip.

În noapte, am căutat lumina,

dar am găsit doar umbrele proprii.

Și totuși, în fiecare pas,

mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.

Nu mă întreba ce-i cerul,

Doamne,

căci cerul este dorul de Tine

și chemarea care vine dinlăuntru.

Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz

pentru a putea simți iarăși pacea cerului,

și un dor adânc ce mă va purta

dincolo de orice durere.

Întunericul e perfect cu Luna,

În fiecare noapte și în fiecare loc,

De care cerul e urmat de stele ,

Observând acea lumină de foc,

Dansul stelelor au un anumit ritm,

Și un anumit rol,

În care întunericul numai e întuneric,

Ci lumina de la sol.