Omul și cana

În locul unde nu sunt locuri, 

Subit renaște plictiseala, 

Iar oboseala vine încet pe tocuri, 

Să nu-ți trezească renunțarea. 

Se-așază gândul ca o ceață, 

Pe marginea din tine mută,

Și timpul curge fără față, 

Într-o tăcere nevăzută.

Se strâng în piept răspunsuri grele, 

Ca norii înainte de furtună,

Și toate întrebările rebele, 

Pe zâmbetele feții se răzbună. 

Rămâne doar un fel de-a fi,

Nici trist, nici viu - doar continuare,

O așteptare fără a mai ști, 

Că sensul nu e-n renunțare.

Încet, se crapă cerul pe retină,

Cu fulgere din gânduri negre,

Și-n inimă, pe-o scară lină, 

Tot urcă melodii funebre. 

Iar liniștea, o apă grea,

Îți spală sunetul din voce,

Și-ncet apune steaua ta, 

În așteptările feroce. 

Și-n locul unde nu sunt locuri,

Rămâne-un pas care nu pleacă, 

Chiar de-i aprinzi sub talpă focuri, 

Un „încă-i timp" pornirea i-o îneacă,

Că din plictis și din cădere,

Din gol, din frig și din tăceri,

Se naște-un sens fără durere, 

Pe-un drum ce l-ai făcut și ieri.

Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;

Ce e permis şi ce nu este permis;

Oare pot condamna sau pot lăuda;

Nu ştiu, căci totul în mine este închis.

În această lume nu-i valabil nimic,

Nu există nici un principiu consistent,

Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,

Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.

Simt un gust amar privind pe stradă,

O amărăciune drăcească, bestială,

Problema morţii îmi pare acum fadă,

Totul e calm, de-o linişte mormântuală.

Nu mai cred în absolut nimic,

Şi nici nu mai am nici o speranţă,

Realităţile au căzut toate, câte un pic,

Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.

Nu am nici sentimentul trecutului,

Iar prezentul îmi pare o otravă,

Nu ştiu dacă sunt disperat,

Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.

Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,

Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,

Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,

Ce le-a condus pe ultimul drum.

Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,

O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,

Iar cuvintele tandre rostite de iubită,

Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.

Privesc fără să văd, ascult fără să aud,

Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,

Aici unde speranţele adorm ori se ascund,

Mustrate de demonii coborâţi din nouri.

Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,

Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,

Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,

Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.

Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,

Vor visa zâmbitori pe oasele mele,

Şi timpul când mama în mijlocul iernii,

Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.

Culeg din ierni scântei de gheață,

Le fac coroană pentru zei,

Și-n fiecare dimineață, 

Împrăștii moartea peste ei.

Pe umeri port lumina crudă,

Și-o răstignesc pe munți de foc,

Din umbre fac o lume nudă, 

Și-i suflu viață și noroc.

Privesc cum cerul stă să frângă,

Nasc nemurirea prin Cuvânt,

Și las în urma mea să plângă, 

Eternitatea pe pământ.

În palme țin furtuni de argint,

Și le presar pe cerul obosit,

Pe îngeri tandru îi alint,

Vestind că raiul s-a sfârșit. 

Rămâne-un licăr de lumină, 

Cu trâmbițe și harpe fără cânt, 

Iar toți acei cu aură divină, 

Ca drept pedeapsă vor merge pe pământ. 

Toți anii se risipă ca bobul de nisip,

Iar vremea-mi cară-n minte molozul de uitare,

Spre tronul tău din ceruri zadarnic iarăși țip,

Și toate sunt deșarte căci nu le dai crezare.

Sculptată-mi stai în minte aidoma o statuie,

Și rece ca o piatră pe suflet mă apeși,

Din tristele morminte spre mine vor să suie,

Toți morții din iubire și cei neînțeleși.

Dar mintea omenească nu poate să cuprindă,

A cerurilor taină și-a gândurilor urme,

Mă văd sleit de sânge și atârnat de grindă,

Dar mi-ai luat călăii ce viața vor să-mi curme.

Of, câtă suferință pe patul nostru zilnic zace,

Privesc cu jind la stele și-o clipă-s fericit,

Dar sufletul iubito, mă strânge-n carapace,

Că nu te am în brațe să-ți spun cât te-am iubit.

Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,

Cu ștreangurile puse-n rând,

De aceea merg pe fir întins ca ața,

Echilibrist pe moarte pedalând.

Mă-mbrac și-n clovn câteodată,

În orice număr la nevoie figurez,

Căci viața într-o zi m-așteaptă,

Să fac un salt mortal de la trapez.

Înot mereu pe sub năvoade,

Și am lansări de bumerang,

Târâș mă-ndrept spre eșafoade,

Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,

Să păcălesc pe viață și pe moarte,

Să fiu uitat aicea pe pământ,

Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,

Cu toți acei ce intră în mormânt.

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,

în orizonturile apropiate,

se APRIND.

Totul, și gărzile, se lichefiază,

cum parcă dau să încolțească

MAGISTRALE flori,

răsărite alb-argintii,

pe LESPEZI de pietre fumurii.

Nu știu dacă-ai simțit vreo secundă
Cum ochii-mi, furați, ți-au rămas la fereastră,
Cum timpul, deodată, părea să se-ascundă
Sub pașii grăbiți ai mașinii noastre.

Nu știu de ce, dar te-aș fi întrebat
Ce gânduri îți fug printre gene când plouă,
Dacă-ți place tăcerea sau râsul curat,
Dacă-n suflet ți-i toamnă sau încă e rouă.

Dacă-n serile lungi îți sprijini obrajii
De palma căldurii unui ceai liniștit,
Dacă-n viscole reci îți găsești curajii
Să te pierzi prin zăpezi, să iubești, să exiști.

Mi-a spus cineva că ți-au dus la ureche
Cuvinte și chipul meu prins între rânduri,
Și-acum parcă lumea-i mai strânsă, mai veche,
Ca și cum te-aș ști dintre toate gândurile.

Și totuși, abia ți-am rostit un cuvânt,
Dar știu că mi-ar fi plăcut să te știu,
Să-ți ascult glasul ca pe un vânt
Ce-mprăștie norii unui dor cenușiu.

Poate-i absurd să mă las prins în gânduri,
Să-ți scriu ca și cum am avea un trecut,
Dar un drum uneori nu-i doar pași și secunde,
E un loc unde timpul s-a vrut nevăzut.

Mi-e teamă că poate nu-ți pasă de rânduri,
Că poate zâmbești și le lași în trecut,
Dar scriu pentru mine, căci scrisul mă leagă
De clipele-n care un dor m-a durut.

Căci ziua aceea, în autobuzul douășapte,
A fost un moment ce n-am vrut să-l uit,
Un vis răvășit într-o lume grăbită,

Un chip desenat printre umbre de fum.

Și poate nu-i nimic, doar un gând ce se pierde,
Dar las aici rânduri, ca ploaia pe geam,
Și cine știe, poate într-o altă toamnă
Le vei citi... și-ți vei aminti de-un străin ce te-avea în visare.

Îs o nucă mică.
Cresc fericită.
dar când cad,
pe ciment,
și mi-semparte capul în două,
mă uit și nu văd nimic,
și mă-ntreb:

Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?
Unde-mi capul?

Nu mai pot.

E GOL!

Mă gândeam.

Și țin minte cum mama zicea că nu-s proastă.
Mare mincinoasă.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins,

Cu pofte mari ce-n versuri cresc.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Și-n van cuvintele-mi lungesc,

Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins.

Prezentul calcă în picioare tot ce prinde în vajnicele-i brațe!

Pământul cu munții și marea

Pe tine,pe mine,pe voi,pe noi toți ;

Și-n timpul acesta se calcă pe sine fără să știe nebunul că moare!

Prezentul este viața sau moartea și istoria toată este clipa ce vine din trecutul ce mort pare dar nu este!

Vechiul trăiește clipa prezentă,

Precum strămoșii tăi morți de milenii

Respiră acum prin tine!

(10 septembrie 2023 H.S Irepetabila iubire)