Diagnosticul tăcerii

Nimic mai mult…

Doar cuvinte țipate tare,
atât de tare încât să fie auzite,
aplaudate, validate pentru urletul lor —
rostit cu gura larg deschisă.

Nimic mai mult…

Cuvinte țipate,
apoi — la fel de tare — uitate.
Ca și cum ne-ar fi lovit amnezia vremii,
cea care ne șterge memoria
încărcată de trâmbițe și turle,
care nasc doar sunete —
nimic mai mult,
sunete fără puls de suflet.

Țipăm cu toții — da —
țipăm când e rentabil,
când vrem să dăm bine
în tabloul derizoriu al vremii.
Căutăm aplauze pe scena vieții,
unde spectacolul e atât de prost regizat
încât ajungem o batistă de nas —
da, o batistă —
accesoriu demodat,
purtat azi doar de câțiva rătăciți
în universul grăbit,
care o duc cu ei
ca pe o dovadă
că a existat cândva suflet —
suflet, nu doar zgomot
în construcția numită „cuvânt”.

Dar, revenind la batistă…
cândva, necesară;
azi — utile sunt cele de hârtie,
folosite o dată și aruncate.
Aruncate oriunde.

Și nimeni nu mai întreabă:
cine vede reziduurile gândirii seci,
care pot stârni dezgust
și contaminare colectivă?

Nimic mai mult…

Doar litere ce alcătuiesc cuvinte,
scoase din gură — edificiu
ce pretinde măreție,
dar, pe lângă zgomote,
emană mirosuri grele
de cadavre sufletești —
suflete ce nu și-au găsit locul,
nici șansa de a fi resuscitate.

Prea ocupați cu zgomotul —
tare și sec —
am uitat sufletul literelor
așezate în cuvinte
care poate salva.

Nimic mai mult…

Doar cuvinte:
să fim mai buni,
mai empatici,
mai atenți…

Ce frumos sună —
de parcă am fi apostoli
când le rostim solemn.
Dar din zece, câți le simțim?
Câți le puartăm în noi
și le dăruim?

Nimic mai mult…

Cuvinte —
sună bine,
ne aplaudăm,
ne mândrim,
le uităm
precum primul fulg de nea —
și poate
precum ultimul adevăr.

Nimic mai mult.

Coapsele mele își deschid universul care arde.

Nu e o flacără a cărnii,
ci o ardere a dorinței,
un râu de jăratic verde
izbucnit
din veșnica poiană a fertilității.

O sevă sălbatică, ce nu cere voie timpului.

Totul se oprește acolo,
pe iarba caldă a începutului,
unde rădăcinile mușcă în șoaptă din lună.
Suntem așteptați de o geneză mută,
un nou început
ce își coace miezul de jar
în adâncul acestei mari combustii.

Luna veghează. Tăcută. Rotundă.

O desfacere a lumilor din propria lor arșiță,
un tremur de stele prin capilarele nopții,
lăsând spațiul liber din jur
să pulseze o altă ordine...
pe care doar tăcerea
o mai poate cânta,
atunci când viața
refuză să mai pună punct.

Carantină, carantină…

ești ca spinul în grădină

te-aș tăia, dar nu știu cum

deci, te admirăm oricum

chiar dacă nu ai parfum.

Carantină floare rară,

tare aș mai vrea afară.

Că de când ai înflorit

pe-afară n-am mai ieșit

și-un pic și-am încărunțit.

Carantină sac de box

lasă că-ți găsesc detox

și-apoi vezi cum dau în tine

să simți cât este de bine

când stau cu masca pe mine.

Carantină cuib de cuc

lasă că-ți găsim haiduc

care să te pună în cui

colo-n vârful muntelui

să îngheți în bătaia vântului.

Carantină, Carantină,

te rog să nu fii haină

încă te mai rog ceva,

să pot din nou îmbrățișa

pe cei dragi din viața mea.

Carantină, aș vrea discret

să îți spun și un secret

pe toată prezența ta

am avut ce învăța

mai mult să iubesc

pe cei dragi să-i prețuiesc.

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Un alt decor pe trotuare,
alte arome, altă culoare.
Soarele zâmbește duios
când răsare armonios.

Trotuarul își așterne covorul
multicolor și fermecător,
iar sufletul îmbracă dorul
dulce, până la mistuitor.

Mirosul de astre și gherghine,
ne îmbată în dimineață.
Ciorchinele sunt coapte bine,
iar sufletul se bucură de viață.

Pe drum și pe uliță,
copii la școală pleacă vioi.
Un băiețel și o fetiță cu cosiță
trezește nostalgia din noi.

Prin curți și pe la porți,
dovlecii în grămezi zac copți.
Porumbul uscat stă falnic pe camp
în așteptarea de a fi dat la pământ.

Înserarea se lasă mai devreme,
noaptea dreptul și-l cere.
Nopțile devin răcoroase,
cerul din stele covoru și-l coase.

Bine ai venit stimată doamnă,
cu straiele multicolor
Cum vă numiți?...Toamnă!
sunteți sora lui Dor?

Tu lași câmpiile și pomii goi,
ne speli pe față cu reci ploi
ne îmbeți cu arome minunate
ne bucurăm de ale tale roade.

Toamnă, toamnă vrăjitoare
te invit la un tangou,
mă vrăjești cu a ta splendoare
și eu te iubesc din nou.

Auzi… ascultă atent—
ritmul cardiac al florilor de mai.
Simți? oprește-te… simte
atingerea pleoapei de parfumul lui mai.

Cântă… auzi cum cântă?
S-au adunat toate florile
sub geamul sufletului unui trubadur—
ascultă serenada acestui mai.

Vai… ce vocalize suave
emană lalelele, narcisele, irișii—
au amețit până și dirijorul Soare,
iar vocile lor splendide mângâie cerul…

Auzi? Vezi? Simți?
Doamne— ce orchestră splendidă
ai creat sub geamurile împărăției Tale,
ce serenadă a vieții
într-un Mai al raiului pământesc.

Ca părinte-i important,

Să ai fiul botezat.

Din râul  Dumnezeiesc,

La botez apă primesc,

Și e sfințită de el,

Duhul de la Dumnezeu.

Îl am în sufletul meu,

Mă veghează e cu mine,

Și îmi face numai bine.

Botezul a fost lăsat,

De măritul împărat...

Și ISUS s-a botezat,

Așa cum a fost lăsat,

Cu iubire către noi,

Să ne ajute la nevoi.

xxxx

Astăzi inima îmi zboara,

Și m-a prins de subsoară.

Adiindu-mi, în miresme de nemurire,

Dragostea, învelită în petale de iubire

Se zbate în furtuni de dor,

Și printre valuri de amor,

Formând rafale de suspine,

Și flori ce au miros a tine.

Nori de vânturi  și ploi,

Așterni-mi-s-e in cale,

Făcând doar prafuri și noroi,

Iubiri ce mi-ai pus-o în cale.

Mixt de lacrimi și stropi de ploaie,

Alcătuiesc perfect decorul,

Umplându-mi trupul de șiroaie,

Ce astăzi fac complet tabloul.

Pe masă a rămas 

un rest de lumină obosită,

subțire și tremurată,

ca respirația unei zile

care a învățat

să se retragă fără zgomot.

Nu arde, nu mângâie -

doar insistă să fie.

Ferestrele o țin captivă o clipă,

ca pe un adevăr fragil,

apoi o eliberează lent

pe podeaua rece,

unde cade asemenea unei promisiuni

care nu mai cere să fie împlinită.

Lucrurile, așezate cu o rigoare tăcută,

își poartă formele ca pe o vină minoră,

Masa, scaunul, peretele -

toate respiră egal,

martori neutri ai timpului

care a trecut fără martori.

Umbrele cresc în colțuri disciplinate,

ca niște gânduri care știu

unde să se oprească.

Întunericul nu invadează,

ci negociază fiecare suprafață,

cu răbdarea unui istoric al absenței.

Restul de lumină se subțiază,

devine memorie vizibilă,

o urmă caldă într-un aer impersonal,

ca o idee refuzată de realitate,

dar acceptată de conștiință.

În această lentoare exactă

se naște o formă de înțelegere:

că nu tot ce dispare se pierde,

că nu tot ce rămâne luminează.

Uneori, existența se confirmă

prin ceea ce mai lasă în urmă.

Și eu rămân aici,

în acest interval nesigur,

nici deplin luminat,

nici definitiv în umbră,

păstrând cu grijă

acest rest de lumină -

nu ca speranță,

ci ca dovadă

Ador amurgul ce se lasă,

Mă simt vrăjită de-ale tale șoapte,

Mi-e inima din ce în ce tot mai pustie 

Vreau să te visez o-ntreagă veșnicie.

Te iubesc și vreau să te am alături 

În nopțile reci aș vrea ca să te am;

Mi-ai fost mereu tot mai aproape 

Deci, nu vreau ca să mai pleci.

Tot ce e în jur...este al meu,

De la pământ până la cer.

Vreau să fiu singură în nopțile senine 

Iubită de întreaga lună plină.

Trecutule, de ce nu ai mai stat? De ce ai plecat?
În dorul tău m-am înecat.
În căutarea ta pe drum m-am pierdut.
Ție, chiar atât de mult ți-am cerut?

Sunt tânăr, totul e permis.
Toată lumea pare că mi s-a deschis.
Că timpul, limitele vechi mi le-a ucis.
Dar atunci de ce mă simt atât de închis?

Lumea este vastă și complicată, sofisticată.
Cum aș putea eu vreodată să îmi dau seama dacă
Pe alocuri mai e și puțin stricată.
Te întreb asta pentru că în capul meu se joacă.

O idee idioată, că intr-un univers, o să se poată
Macar o dată, să schimb eu lumea toată.
În România, ne e greu…
…mulți observă asta din înainte să ajungă prin liceu…

Fiecare șef se crede zeu,
În timp ce noi ne bătem pe acel leu să urcam și noi în troleu.
Fiecare politician crede că are drept la bani
Chiar dacă se mai împrumută pe la americani sau la germani.

În final, tot noi taxele le plătim.
Munca lor “grea” le-o răsplătim.
De a ne minții pe față.
În timp ce noi ne întrebăm cum o să mai reusim, de dimineață.

Dar tu, cititorule, nu te enerva
Deoarece nu e foarte diferit altundeva.
Țările încă se pot compara
Pentru că toți mai fură câte ceva.

Acest război, nu te îngrijora, va trece.
Dar lumea deja e mult mai rece.
Media mereu a vrut să amestece.
Populația, care greul duce, cu cel ce o conduce.
Și dacă în cap, ești la răscruce
Gândește-te ce ai face dacă salariul tău la zero s-ar reduce…
Unde te-ai duce?

Rusia mereu a fost o țară ciudată.
Dar acum, ea în timp e suspendată.
Umbrele trecutului încă rămân o pată pe ea toată.
Nu poate scapa de ce a fost odată.

Poate că ai obosit
Acasă tocmai ai sosit
Ai vrut să citești ceva frumos
Si eu ce fac? Îți vorbesc de demos…
Aș fii și vanitos să îți vorbesc de kratos.
Să îți fiu sincer, nu știu dacă există vreo soluție
Dar fără vreun fel de rezoluție, cred că o să mai avem o revoluție.

Și da, știu că în poeziile astea nu spun prea multe
Și că nici macăr nu sunt prea mulți care să mă asculte
Dar sper să înțelegi că la altarul creației stau, plin de gânduri străine
Întrebându-mă…Ce piesă să mai dau din mine?

Așa că, dragă cititor, te rog nu te supăra așa ușor,
Că această poezie nu este de amor
Dar sufletul nu mai știu cum să mi-l omor
Incercând să îți spun că de ea încă îmi e dor.