Diagnosticul tăcerii

Deschise răni ale văzduhului —
stărnută și tușesc cu sânge,
nici nu-ți vine să crezi…
undeva, în cer, un înger plânge,
iar lacrimile-i cad printre crengi
ca o ploaie de psalmi neînvățați.

Ce umezeală, ce jale sub cer…
printre stele, la strajă, stă un grănicer —
nu veghează hotare, ci tăceri,
numără respirațiile lumii
și le trece în catastif de vecernie.

Luna se-mbulzește pe alee,
obosită de atâta lumină neîmpărtășită,
vai — plecată-i în concediu de boală
Calea Lactee,
iar cerul umblă desculț,
cu stigmate de frig în tălpi.

Dumnezeu tace —
nu din absență,
ci dintr-o prea mare apropiere.
Tăcerea Lui apasă ca o epitrahilă
peste umerii nopții,
și orice cuvânt ar fi o rană în plus.

Îngerii își spală aripile în întuneric,
căci lumina s-a subțiat de atâta vină,
iar rugăciunea —
ah, rugăciunea —
sângerează la marginea gurii
ca o ostie mușcată de îndoială.

Eu stau în genunchi între două lumi,
fără să știu
dacă mă rog sau sunt judecat/ă.
Inima mea bate ca un clopot spart,
chemând la slujbă un cer
care și-a pierdut credincioșii.

Și totuși —
dincolo de boală, de sânge, de tăcere,
cineva aprinde o candelă în nevăzut.
Poate chiar rana însăși
se roagă pentru noi,
iar mântuirea vine
nu ca răspuns,
ci ca răbdare.

După ce au plecat bunici,
lucrurile au început
să se roage singure.

Fântâna
— nu pentru apă —
pentru glas.

Eu vorbesc cu scaunele goale,
cu farfuria care așteaptă
o mână ce nu mai vine,
cu ceasul
care se oprește
ori de câte ori îmi aduc aminte.

Mi-au lăsat un alfabet de gesturi:
cum să tai pâinea drept,
cum să taci fără să rănești,
cum să iubești
fără să ceri dovadă.

Când obosesc,
îi aud cum merg
prin mine —
îngeri fără aripi,
cu spatele ușor aplecat
de-atâta lumină trăită.

Și-atunci înțeleg:
nu moartea usucă fântânile,
ci dorul.
Dar dorul, dacă-l ții curat,
îi aduce inimii
o apă nouă.

Coapsele mele își deschid universul care arde.

Nu e o flacără a cărnii,
ci o ardere a dorinței,
un râu de jăratic verde
izbucnit
din veșnica poiană a fertilității.

O sevă sălbatică, ce nu cere voie timpului.

Totul se oprește acolo,
pe iarba caldă a începutului,
unde rădăcinile mușcă în șoaptă din lună.
Suntem așteptați de o geneză mută,
un nou început
ce își coace miezul de jar
în adâncul acestei mari combustii.

Luna veghează. Tăcută. Rotundă.

O desfacere a lumilor din propria lor arșiță,
un tremur de stele prin capilarele nopții,
lăsând spațiul liber din jur
să pulseze o altă ordine...
pe care doar tăcerea
o mai poate cânta,
atunci când viața
refuză să mai pună punct.

Și ce dacă iarna vine
cernând fugii de zăpadă...
Eu, mă învelesc cu tine
lăsând sufletu-mi să cadă
în al drgostei cascadă.

Și ce dacă pe la geamuri
frigul a gravat flori albe
adunându-le drept  lauri
și țesând din ele salbe.

Și ce dacă bate vântul
mult prea zbuciumat și rece
Este la fel ca și gândul
că, încă un an se trece
care a schimbat Pământul.

Și ce dacă în văzduh
se aud doar glas de ciori
iar pe lac, acolo-n stuh,
mai sticlesc doi ochișori.

Și ce dacă iarna vine
lăsând pomii dezbrăcați
Eu mă pitulesc în tine
precum conurile-n brazi
și te țin ca să nu cazi.

Și ce dacă iarna vine
și cad fulgii ca-n poveste
Eu mă plimb la braț cu tine
dulce îți șoptesc o veste...
Fericire, tu-mi faci zilele senine.

Drepturi de autor
Anna Dzengan 07.12.2020

Pașii
ne duc acolo unde,
indiferent de anotimp
și de vremea de-afară,
este mereu cald.

Acolo,
sufletul înflorește,
chiar dacă, pe nesimțite,
rădăcinile par să se usuce.

Acolo —
locul din brațele
și din sufletul mamei,
unicul loc
unde raiul
atinge pământul.

O picătură cade — sânge viu de timp,
Pe lama rece-a clipei ce curmă orice nimb.
Sub cerul care tace în veșnicul amurg,
Secunde se destramă și-n neființă curg.

O, cât de fină-i lama ce taie fără glas,
Și cât de scurt e drumul din „mâine” spre „rămas”.
Noi strângem amânarea ca pe un scut fragil,
Dar timpul o sfărâmă cu gestul lui subtil.

Am spus: „Va fi și mâine… mai este încă loc”,
Dar mâine se subțiază ca firul prins în foc.
Și-n palma mea rămâne doar tremurul târziu
Al clipelor pierdute ce nu mai pot să fiu.

Atunci am prins să văd — sub liniștea de fier —
Cum viața se aprinde doar într-un singur ieri.
Nu mâine ne aparține, nici ieri nu mai e drum,
Ci numai clipa vie ce arde-n noi acum.

De-aceea, suflet drag, când inima te cheamă,
Nu lăsa fericirea să tremure de teamă.
Spune cuvântul simplu ce poate să aline,
Că lama timpului nu întreabă pe nimeni.

Și dacă totuși curge din aorta lui rar
O picătură caldă din veșnicul hotar,
Primește-o ca pe darul ce nu se mai repetă —
O clipă trăită plin valorează o planetă.

Cu capul în nori,

Mă regăsesc din nou această dimineață.

Aparent am uitat unde e pământul,

Deoarece calc pe o pufoasă albeață.

Pas cu pas, îmi ghidez drumul,

Prin plapuma de nori, din cer.

Dar am făcut o greșeală...

M-am uitat în jos, de sus.

Nu mi-a fost frică,

Din contră am rămas uimit.

De priveliștea, ce ai mei ochi au captat,

A pământului de jos, ce senin îmi zâmbea.

Deodată, norii au dispărut,

Și m-au lăsat să cad.

Dar eu nu cădeam,

Și totuși mă întrebam.

Ceea ce aud, e alarma mea?

     Vremurile grele, crează oameni puternici,

     Vremurile  ușoare, crează  oameni slabi,

     Oamenii puternici, crează vremuri ușoare, 

     Oamenii slabi, crează vremuri grele!

          ȘEICUL RASHID- fondatorul  Dubaiului.

In zbor lin se joaca pasari,

Calatoare spre taramuri calde

cu iz royal.

Deasupra norilor,lasa

in urma suparari!

Din sinceritate in fidelitate,

inspre tot ce e moral.

Domnita apare in gand

cu solutii la arbore,

Una dintre amante ale mortii

ramane la pamant.

Renunta la daruri magice

pentru a ei parere!

Recolta de iubire pe viitor

fiind un alint.

Casnicia vine cu abundenta

de cunostinta,

Nu se accepta interes sau bani.

Se ia in considerare

mesaje de credinta,

Viclenia diavolului ramane

in trecutul printre ani.

Dragostea apare in paradis

ca prin magie,

Vine de la sine si nu

se poate stapanii.

Ramane in trecut casa

ce ridica sabie!

Calatoresti spre viitor

cu puritatea inimii.

Pe acest tărâm presărat cu piscuri

Presărat cu dealuri și cu verzi câmpii

Este marea-albastră, ce ni se deschide

Și ne-ndeamnă zilnic să mai fim copii

Este țara toată, eul nostru demn

Doruri multe poartă, doruri mult dorite

"O, rămâi, Luceafăr!" viu în vremuri mute

Eminescu astăzi, Eminescu mâine 

Viu în cărți, în suflet, viu și în cuvinte 

Știm că "Vreme trece,", știm că "vreme vine"

Până când, din nou ne-om aminti de tine,

"O, rămâi" al nostru, "O, rămâi" cu bine!

Marius Ene, 15.01.2025, Polonia

Ofta sinistra casă 

Cu jaluzeaua trasă 

După timpurile plănse, 

Cu luminile aprinse.

Gemeau din balamale

Porțile medievale 

Ale clădirii sumbre, 

Bântuită de umbre.

Prin odăile obscure

Forfota unui fluture, 

Se prefăcuse-n nadă

Pt păianjen pradă. 

Un iz rănced se perindă, 

Cernea pete pe oglindă,

Ciupea zidul gălbejit

Pe obrazu-I scorojit. 

Se zbărci din temelie 

Podeaua cenușie, 

Trosnea mobila bizar,

Iscănd Ecoul milenar.

Tabloul de pe coridor 

Mă urmărea iscoditor, 

Schiță pe chipu-i prăfuit

Un bun rămas șoptit...

           Lăsat de izbeliște

           În abisul-ntunecat ,

           Agonia-i boală crunta

           Când incerci să scapi.

            Hoinar si trist 

            Cu păcatele in spate,

             Singur ,tăcut

             Cu gânduri tulburare,

             Privind etern spre nicăieri.

            Fără vreun scop sau datorie,

            Pustiul sufletului meu 

            Ca un deșert fără camile ,

            Statornic inghetat in mine.