Într-o zi ne vine rândul..

Suntem oripilați de morți, 

Ne pitulam ca niște hoți;

Privim doar din depărtare 

Pierderea cuiva ce doare.

 

Deși avem aceiași soartă;

Toti ajungem materie moartă. 

Totuși ne ferim de subiect 

Ca de un mediu infect.

 

Suntem nepăsători și reci,

Afisam lacrimi seci,

Trecând pe lângă funeralii,

Atenți doar la detalii.

 

Cine s a stins,de ce și cum

Dispărut pe ultimul drum,

Însoțit de fețe identificate 

De morbida curiozitate. 

 

Rostim cu jumătate de gură 

Recital din Scriptura, 

Un Dumnezeu sa l ierte 

Pentru ființele inerte. 

 

Ne izolam etanș de gândul, 

Ca într o zi ne vine rândul, 

Căci ne ar expune fatal

Unui blocaj mintal...

 


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Keller Gabriela poezii.online Într-o zi ne vine rândul..

Data postării: 14 iulie 2024

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1230

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Nu sparge cioburi de podea

Off, iubire nu -mi dai pace,

Inima te vrea ,nu tace,

Face din tine muză,

Când mă săruți pe buză...

Dar mi -ar fi mai bine, oare,

N-aș suferi mai tare,

Dacă patima -mi lipsește 

Și cel ce mă iubește?..

De m-aș lepăda de tine,

Poate mi ar fi bine;

Să devin un sloi de gheață 

Întipărit pe față..

Chiar de plâng sub clar de lună,

Iar din sufletul meu tună.

Nu pot renunța la tine;

Trupul meu îți aparține.

Mă privești pe sub mustață,

Eu te întâmpin zâmbăreață;

Hai să ne iubim o clipă 

Nu mă lua din pripă.

Să  retrăim i veșnicie,

Nu te lăsa din mânie,

Nu sparge cioburi de podea;

Uite,a căzut o stea..

Mai mult...

Iarnă

Din bolta cenușie 

Roiul fulgilor  de nea,

Pe -mbătranita glie,

Năframa și o cernea.

 

Scărtăia zăpada 

Sub pașii zgribuliti, 

Încremenise strada 

Clănțănind din dinți. 

 

Ochii reci de sticlă 

De frig se încleștară ,

Gerul care suflă,

Pișcă ca să doară  

 

Lacrimi de gheață 

Din privirea degerata

Șiroiau din scoarță 

Pe ramura-nfrigurată.

 

Amuți suflarea 

Cu omăt infofolită.

Căminul dogorea 

Pe fața ei albită.

Mai mult...

Când toamna plânge printre rime

Toamnă arămie, îmi trezești emoții 

Ascunse în mine, amorțite de -o vreme 

Din goluri și frânturi ale vieții 

Ce -mi îneacă sufletu-n dileme.

Fiecare frunză căzută la geam 

Are povestea ei nescrisă,

Ce-n tihna nopții o depănam 

Din cartea veșnic deschisă.

Ce-o răsfoia în treacăt vântul,

Suflând pe litere cu brumă,

Smulgând din file cuvântul,

Pierzându -l în ecou, fără urmă.

Pe-a ei scoarță nori de ploaie 

Alunecau cu stropi mărunți,

Pe pagini curg șiroaie,

Crescând slovele pe frunți.

Aripi de plumb, în al lor zbor

O poartă prin negura deasă,

Iar gândurile,încărcate cu dor 

Se topesc pe coperta ei roasă.

M-așez pe veștedul covor 

Cu condeiul picurând din mine,

Se lasă frigul, mă înfior,

Când toamna plânge printre rime.

Mai mult...

Un bun rămas șoptit..

Ofta sinistra casă 

Cu jaluzeaua trasă 

După timpurile plănse, 

Cu luminile aprinse.

Gemeau din balamale

Porțile medievale 

Ale clădirii sumbre, 

Bântuită de umbre.

Prin odăile obscure

Forfota unui fluture, 

Se prefăcuse-n nadă

Pt păianjen pradă. 

Un iz rănced se perindă, 

Cernea pete pe oglindă,

Ciupea zidul gălbejit

Pe obrazu-I scorojit. 

Se zbărci din temelie 

Podeaua cenușie, 

Trosnea mobila bizar,

Iscănd Ecoul milenar.

Tabloul de pe coridor 

Mă urmărea iscoditor, 

Schiță pe chipu-i prăfuit

Un bun rămas șoptit...

Mai mult...

Bătrâna cu chip blând

Cu ochii umezi, pași trudiți 

Călca iarba, șchiopătând,

Săpăndu -si anii umbriți 

Bătrâna cu chip blând.

 

Mai făcea câte -un popas,

Privind cu jale asfințitul,

Murmură ceva , fără glas,

Tânjind să prindă răsăritul..

 

În cocioaba ei umilă,

La marginea unui cătun 

Bate vântul fără milă,

Suflă -n narä de nebun...

 

Intră -n casa ei pustie,

Răscolită de -amintiri,

Ce le păstra Intr -o cutie,

Le-nsira în povestiri..

 

Zâmbi trist și se întinse 

Pe patul de rogojină;

Doru -i de copii o stinse,

Legănat de stele și lună...

Mai mult...

Din apus, înmuguri...

În luminile de -apus 

Visele s-au descompus,

Lăsând un gol amar 

În inimi de cleștar.

Și din astrele căzute 

Pe coastele abrupte 

Lacrimi se preling 

Pt iluzii ce se sting..

Sub freamăt de petale 

Glăsuia -n spirale 

O vioară tristă,

Picurând pe o batistă .

Și un gând hoinar 

Rătăcea solitar,

Căutăndu -și rostul 

Și -n sunet adăpostul..

Cuibărind la rădăcini 

Amintirile-n suspini,

Speranța vie licări 

Și -un ideal înmuguri...

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Cu inima curată

 

Să nu culegi crini, roze cu mâinile grăbite,

În ele dorm făpturi fără mormânt,

Iubirile pierdute şi suflete zdrobite, 

Ce n-au găsit la oameni nici cer, nici legământ.

 

Priveşte cum amurgul aprinde frunza, ramul

Pământului ce rabdă atâția morţi tăcut;

Cum fiecare piatră își strigă dalta și ciocanul, 

Să poată fi o cruce la creștetul căzut. 

 

Şi când vei sta sub teiul cu ramurile grele,

Să nu-l întrebi de unde atâta dor ascuns;

El poartă-n miezul scoarţei cenuşa unei stele, 

Pe care-o stinse noaptea când lemnul i-a străpuns. 

 

Să știi că lumea-i o grădină cu rădăcini astrale, 

În care tot ce înfloreşte e dat ca o povață, 

Iar omul când e singur, căzut în ale sale,

Aleargă în natură să prindă iarăși viață. 

 

Mai sunt prin iarba verde viorile măiastre, 

Ce cântă neîncetat sub luna de argint,

Ca nişte vechi chemări spre nopțile sihastre, 

Să poți să treci prin suflet ca printr-un labirint.

 

Şi poate că şi noi, sub ploile târzii,

Vom putrezi în taină sub rădăcini avare,

Hrănind cu trupul nostru grădinile pustii, 

Din care alţi străini vor rupe câte-o floare.

 

De-aceea calcă-n lume cu inima curată,

Să nu lași prin grădină vreo urmă de noroi, 

Căci fiecare floare e-o lacrimă căzută, 

Din ochii celor care plecat-au dintre noi. 

 

Mai mult...

Ecou de dor

Trăiesc, respir, și ieri, dar și azi,
O rază de soare mă scoate din brazi.
Un vis de iluzii încerc să mai dau,
Dar totul e greu, prea plumbifer ...

În edemul foamei de viață trăiesc,
Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, la un vis pustiit,
Pierit în dureri și în amar rătăcit.

Durerea lăsată din vechi moșteniri,
Apasă cu lovituri și crunte-amăgiri.
Căci amintirile nu vor fi niciodată
Leac pentru rănile ce dor dintr-odată.

Pe-un trandafir plânge o lacrimă-n noapte,
Ca stelele-n cer ce-ascund doruri, șoapte.
Se frâng petale sub arpia mea,
Ca visul pierdut în umbra de catifea.

Iar timpul se-oprește, rămân să privesc,
Cum stelele cad și cum tot ce iubesc
Dispare-n tăcere, lăsând un fior –
Un trandafir stins, un ultim ecou de dor.

Mai mult...

Duel

In mine sta un strain . Nu stiu cand a venit , 

Imi poarta pasii-n umbra , zambeste linistit.

Vorbeste-n glasulmeu , dar nu-mi simt vorbele , 

Si-mi tulbura oglinzile , cu umbrele rele . 

 

Imi spune ca-s prea slab , ca n-am ce sa devin , 

Ca tot ce e lumina e doar un joc meschin . 

Eu strig : ,, Eu sunt acela care-a visat candva ! ” 

El rade sec si rece : ,, Si unde te-a adus , asa ? ” 

 

Ma tine prizonier in mine , incuiat , 

Cu lanturi de taceri si timp intarziat . 

Dar uneori , la margini de ganduri si zori, 

Aud in mine glasuri ce ard ca niste focuri 

 

Sunt eu , copilul sincel , cu pieptul ne-mpietrit , 

Ce crede in lumina , in drumul netrait . 

Ma inalt din umbra , ma-nfrunt cu strainul , 

Privirea i-o intorc , si-i rup destinul . 

 

Se sparge-n cioburi reci , de teama si rusine , 

Iar linistea din mine incepe sa respire . 

Strainul e tot acolo , dar azi , mai mic , mai gol , 

Caci eu nu-s doar o lupta : sunt foc si simbol

Mai mult...

Pata de culoare

Tu ești aici, dar ți-ai dori

O altă lume să pictezi,

Să fie simplu a trăi,

Să fie simplu să visezi.

 

Pe pânza albă ce-o visezi,

Eu sunt ecoul din fundal,

Un loc în care să-ndrăznești

Să uiți de zbuciumul real.

 

Să fie veșnică iubirea,

Desprinsă parcă din povești,

Să nu existe despărțirea,

Să nu ai frică să trăiești.

 

Să nu existe dușmănia,

Să ai curajul să fii tu,

Să nu cunoști ce-i agonia,

Să nu te doară vorba „nu”.

 

Ai pus în versuri un răspuns,

Un vis curat și nepătat,

Despre un dor adânc ascuns

Și-o lume care s-a schimbat.

 

Să poată omul să priceapă,

Că trupul este doar un scut,

Ce ține inima întreagă,

De tot ce-n viață a durut.

 

În lume singură trăiești,

Cu rana care încă doare,

Pe pânza albă simți că ești,

Ciudata pată de culoare.

 

E dureros să fii acea

„Ciudată pată de culoare”,

Dar pânza nu ar mai avea

Lumină, viață sau splendoare.

 

Fără nuanța ce o porți,

Cu rana ta, cu dorul tău,

Ar fi doar alb, făr' să socoți

Unde nu-i bine, dar nici rău.

 

Rămâi culoare-n lumea gri,

Chiar dacă scutul e rănit,

Învață simplu a trăi,

Așa cum ești... de neînlocuit.

Mai mult...

Alb și negru

În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,

Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,

Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,

Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.

 

Bilele albe, visuri pure în albă zare,

Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,

În lumina lor, găsim adesea alinare,

Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.

 

Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,

Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,

Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,

Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.

 

Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,

Rătăcite în labirintul vastei existențe,

Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,

În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.

 

Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!

Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,

Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,

Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.

 

Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?

Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?

Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?

Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?

 

Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,

Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,

Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,

Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.

 

Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,

Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,

Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,

Se transformă în perle de bucurie, în stele.

 

Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,

Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,

Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,

De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.

 

Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,

Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,

În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,

În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .

Mai mult...

Mi-e dor...

Mi-e dor de vremile trecute
Pe care le-am pierdut dinadins prin mine
Iar acum zburdă lasciv
Călătorind din suflet înapoi în minte...

Mi-e dor să cred,
Că suferința-i trecătoare.
Iar iubirea mi-e datoare,
Să sălășluiască-n inima mea temătoare.

Să cred că bucuria e eternă,
Când e doar o stază efemeră
Păcălindu-mă de mic copil,
Ca o formă fără fond pe care tot încerc s-ating
Reprezentând doar o himeră.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍