Într-o zi ne vine rândul..
Suntem oripilați de morți,
Ne pitulam ca niște hoți;
Privim doar din depărtare
Pierderea cuiva ce doare.
Deși avem aceiași soartă;
Toti ajungem materie moartă.
Totuși ne ferim de subiect
Ca de un mediu infect.
Suntem nepăsători și reci,
Afisam lacrimi seci,
Trecând pe lângă funeralii,
Atenți doar la detalii.
Cine s a stins,de ce și cum
Dispărut pe ultimul drum,
Însoțit de fețe identificate
De morbida curiozitate.
Rostim cu jumătate de gură
Recital din Scriptura,
Un Dumnezeu sa l ierte
Pentru ființele inerte.
Ne izolam etanș de gândul,
Ca într o zi ne vine rândul,
Căci ne ar expune fatal
Unui blocaj mintal...
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Keller Gabriela
Дата публикации: 14 июля 2024
Просмотры: 404
Стихи из этой категории
Drumul spre mare
Tot farmecul e sa te cufunzi
In timpul in care traiesti,
Sa inoti din rasputeri in amonte
Sau sa faci pluta in aval.
Noaptea trebuie sa iesi la mal,
Sa faci un foc zdravan,
Sa spui povesti si sa cauti in stele
Drumul spre mare,
Chiar daca stii din auzite
Ca toti care inoata
Ajung acolo,
Nu ai timp sa asculti orice zvon,
Noaptea e scurta,
Dilema aceeiasi,
Si tot ce ai invatat
Trebuie sa stii, pentru ca
Inveti pentru viata,
Asa ca inoti in amonte,
Sau faci pluta in aval,
Fara sa stii cand va fi
Ultima noapte petrecuta pe mal.
Ți-am dat liniștea
Am dat tot! Tot!
Ce este mai scump decât aurul sau mai dorit decât ciocolata, ce este divin și nu se poate compara cu nimic în acest univers?
Este cea mai mare comoară care poate dăinui în mintea și sufletul unui om.
Este întregirea și unirea familiei cerești.
Îmi lipsește….as da timpul înapoi, aș derula mai repede în viitor pentru ca în prezent știu sigur ca nu este.
Oare cat va mai dăinui chinul acesta care cuprinde întunecimea și totul.
Este gol și în același timp plin, este dezorganizat, dar în același timp vezi ceva pus la locul lui, este ultima lacrimă înainte de a seca totul în mine.
Și trezește-te căci nu mai este….. asta să fie pentru ceva ce a fost sau ai gândit, sau pt altcineva?
Strig către tine, te rogu te să te mai îndrepți și către mine, nu-mi lua de tot liniștea!
O clipă să mai pot fi ea….caci în zadar va fi totul și nu voi reuși.
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
Gaura alba
Precum un lup galactic,incerc să-mi caut luna
Pentru inceput insă,m-am lovit de zidul chinezesc
Si nu aveam să-l depăşesc
Fără a mea scară de hârtie
Ajutati-mi calea rătacitoare,improscată cu praf de stele
Sa ajunga in final,pe coarda gandurilor mele
Cafeaua de dimineata presărata cu ambitie din muntele de zahar
Este nepoata ceaiului nocturn
Al carui abur cald,inmoaie ochii de ceara
Prin care se aude zgomotul copitelor de cal
Ocolind maidanul in trap
Indreptându-se in amurgul serii de duminica
Către buricul plămanului profund
Scopul final fiind impulsionat
De esența vietii,absentând nemotivat
Te-am crezut!
Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,
Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;
Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine
Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.
De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,
Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",
Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine
Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.
Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,
C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.
De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,
Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!
Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,
Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?
Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,
Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.
Drumul spre mare
Tot farmecul e sa te cufunzi
In timpul in care traiesti,
Sa inoti din rasputeri in amonte
Sau sa faci pluta in aval.
Noaptea trebuie sa iesi la mal,
Sa faci un foc zdravan,
Sa spui povesti si sa cauti in stele
Drumul spre mare,
Chiar daca stii din auzite
Ca toti care inoata
Ajung acolo,
Nu ai timp sa asculti orice zvon,
Noaptea e scurta,
Dilema aceeiasi,
Si tot ce ai invatat
Trebuie sa stii, pentru ca
Inveti pentru viata,
Asa ca inoti in amonte,
Sau faci pluta in aval,
Fara sa stii cand va fi
Ultima noapte petrecuta pe mal.
Ți-am dat liniștea
Am dat tot! Tot!
Ce este mai scump decât aurul sau mai dorit decât ciocolata, ce este divin și nu se poate compara cu nimic în acest univers?
Este cea mai mare comoară care poate dăinui în mintea și sufletul unui om.
Este întregirea și unirea familiei cerești.
Îmi lipsește….as da timpul înapoi, aș derula mai repede în viitor pentru ca în prezent știu sigur ca nu este.
Oare cat va mai dăinui chinul acesta care cuprinde întunecimea și totul.
Este gol și în același timp plin, este dezorganizat, dar în același timp vezi ceva pus la locul lui, este ultima lacrimă înainte de a seca totul în mine.
Și trezește-te căci nu mai este….. asta să fie pentru ceva ce a fost sau ai gândit, sau pt altcineva?
Strig către tine, te rogu te să te mai îndrepți și către mine, nu-mi lua de tot liniștea!
O clipă să mai pot fi ea….caci în zadar va fi totul și nu voi reuși.
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
Gaura alba
Precum un lup galactic,incerc să-mi caut luna
Pentru inceput insă,m-am lovit de zidul chinezesc
Si nu aveam să-l depăşesc
Fără a mea scară de hârtie
Ajutati-mi calea rătacitoare,improscată cu praf de stele
Sa ajunga in final,pe coarda gandurilor mele
Cafeaua de dimineata presărata cu ambitie din muntele de zahar
Este nepoata ceaiului nocturn
Al carui abur cald,inmoaie ochii de ceara
Prin care se aude zgomotul copitelor de cal
Ocolind maidanul in trap
Indreptându-se in amurgul serii de duminica
Către buricul plămanului profund
Scopul final fiind impulsionat
De esența vietii,absentând nemotivat
Te-am crezut!
Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,
Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;
Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine
Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.
De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,
Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",
Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine
Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.
Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,
C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.
De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,
Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!
Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,
Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?
Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,
Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.
Другие стихотворения автора
Dulcele cămin
Tristețea mă apasă
În depărtările de acasă,
Mă simt clandestină
Smulsă de la rădăcină.
Molipsită de dor
Sub cerul incolor,
Bântui in noapte,
Lăcrimez în șoapte..
Timpul ce -a rămas
În ticăit de ceas,
Îl culegeam tacit
Din simțul mocnit.
Îmi zâmbise la fereastră
Ziua cea albastră;
Mă lepăd de străin
Spre dulcele cămin.
Din uitare, să mi culegi fărâma
Mă furișam în gol,agale
La fereastra casei tale;
Tânjeam un semn, oarecare
Să-mi schimb În bine a mea stare.
Dar tu te inchideai În tine
Cu jaluzeaua trasă pt mine..
Mă udă ploaia pan la piele,
În talpă crapă pietrele.
Vântul aspru mă cuprinse,
Orbită de becurile stinse,
M am rătăcit pe drum
Purtată de al meu zbucium.
Norii cenușiu apasă,
Lasă urme pe grimasă.
Îți las la ușă o scrisoare;
Ți am scris tot ce mă doare.
Poate o vei zări vreodată,
Dintr un colț, înstrăinată..
Și cu brațe tremurânde
Îmi vei citi vorbele blânde,
Și -un dor ascuns te va chema
Din uitare, să mi culegi fărâma..
Suflă vântul...
Vântul suflă, urlă,smulge
Cu furie oarbă de jivină,
Răscolește -n jur și frânge
Arbuști de la rădăcină.
Ridică -n sus brațele moi,
Se -nvarte -n cerc , în salturi,
Lăsând pomii reci și goi,
Împrăștiați pe asfalturi.
Bulgări de țărână scuipă,
Bate -n de față și din spate,
Pișca obrazu-n pripă,
Mușcă din buzele crăpate..
Pufăie prin păr și piele,
Spumegă pe ape line,
Tulbură bolta de stele,
Moțăind printre ruine..
Până ziua de mâine,
Când cu pașii de felină
Spre meleaguri străine,
Se depărtase în surdină...
Unde vântul mä va duce .
Departe de tărâmul drag
Stau rezematä-n prag,
Și plutind în nostalgie,
Mä transform ca prin magie
Într-o pasăre ciudată
De fantezia mea creată,
Ce prinse viață, subit,
Zburând spre zări, tacit.
Unde gândul meu o duce,
Poposind la o răscruce,
Privi în urma ei cu teamă,
Se cuibări la mine-n palmă,
Proroci al meu destin,
Gläsuind in grai străin.
Pe raza Stelei călătoare
Pecetlui a mea cărare.
Închisem ușa pe -nserate;
Poate norocu mi bate,
Să mă smulg din colivie,
Să fac și un pic de terapie;
Ca să mi pot lua avântul,
Unde mă va duce vântul...
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
Catargul în jertfire
Pe malul râului zglobiu
Ce clipocea necontenit,
Gemea pomul cenușiu
Secat de -o plantă parazit.
Ea mlădios se -ncolăcise
În jurul trunchiului lemnos
Din rădăcini îl ofilise;
Copacul falnic și umbros.
Sugea din seva-i hrănitoare,
Agătăndu-se de ramuri,
Captănd razele de soare,
Îi stârnea fiorii tulburi
Cu brațele-i șerpuitoare
Se -nlănțui de a sa coroană
Iedera mistuitoare,
Ce stropea sare pe rană
Sălbatică din fire
Îl sugrumă silențios
Și catargul în jertfire
Se prăbușise zgomotos .
Dulcele cămin
Tristețea mă apasă
În depărtările de acasă,
Mă simt clandestină
Smulsă de la rădăcină.
Molipsită de dor
Sub cerul incolor,
Bântui in noapte,
Lăcrimez în șoapte..
Timpul ce -a rămas
În ticăit de ceas,
Îl culegeam tacit
Din simțul mocnit.
Îmi zâmbise la fereastră
Ziua cea albastră;
Mă lepăd de străin
Spre dulcele cămin.
Din uitare, să mi culegi fărâma
Mă furișam în gol,agale
La fereastra casei tale;
Tânjeam un semn, oarecare
Să-mi schimb În bine a mea stare.
Dar tu te inchideai În tine
Cu jaluzeaua trasă pt mine..
Mă udă ploaia pan la piele,
În talpă crapă pietrele.
Vântul aspru mă cuprinse,
Orbită de becurile stinse,
M am rătăcit pe drum
Purtată de al meu zbucium.
Norii cenușiu apasă,
Lasă urme pe grimasă.
Îți las la ușă o scrisoare;
Ți am scris tot ce mă doare.
Poate o vei zări vreodată,
Dintr un colț, înstrăinată..
Și cu brațe tremurânde
Îmi vei citi vorbele blânde,
Și -un dor ascuns te va chema
Din uitare, să mi culegi fărâma..
Suflă vântul...
Vântul suflă, urlă,smulge
Cu furie oarbă de jivină,
Răscolește -n jur și frânge
Arbuști de la rădăcină.
Ridică -n sus brațele moi,
Se -nvarte -n cerc , în salturi,
Lăsând pomii reci și goi,
Împrăștiați pe asfalturi.
Bulgări de țărână scuipă,
Bate -n de față și din spate,
Pișca obrazu-n pripă,
Mușcă din buzele crăpate..
Pufăie prin păr și piele,
Spumegă pe ape line,
Tulbură bolta de stele,
Moțăind printre ruine..
Până ziua de mâine,
Când cu pașii de felină
Spre meleaguri străine,
Se depărtase în surdină...
Unde vântul mä va duce .
Departe de tărâmul drag
Stau rezematä-n prag,
Și plutind în nostalgie,
Mä transform ca prin magie
Într-o pasăre ciudată
De fantezia mea creată,
Ce prinse viață, subit,
Zburând spre zări, tacit.
Unde gândul meu o duce,
Poposind la o răscruce,
Privi în urma ei cu teamă,
Se cuibări la mine-n palmă,
Proroci al meu destin,
Gläsuind in grai străin.
Pe raza Stelei călătoare
Pecetlui a mea cărare.
Închisem ușa pe -nserate;
Poate norocu mi bate,
Să mă smulg din colivie,
Să fac și un pic de terapie;
Ca să mi pot lua avântul,
Unde mă va duce vântul...
O pasăre de -aș fi..
O pasăre de-aș fi, atunci,
Când tânjesc să zbor
Peste valuri și stânci
Spre-al sufletului dor.
Și -n bătaia vântului
Printre nori să mă strecor,
Să fiu pion al timpului
În jurul lumii călător.
Să mă întorc la rădăcini
Când ecoul lor mă strigă,
Frunzărind printre pagini
Lacrima să nu mai frigă.
În culcușul meu revin
Sub năframa nocturnă,
Cu sentimentul divin
Și cu zâmbetul pe pernă..
Depărtarea nu mai doare,
O străbat cât ai clipi,
Cu avânt și sudoare
Pe neobositele aripi..
P
Catargul în jertfire
Pe malul râului zglobiu
Ce clipocea necontenit,
Gemea pomul cenușiu
Secat de -o plantă parazit.
Ea mlădios se -ncolăcise
În jurul trunchiului lemnos
Din rădăcini îl ofilise;
Copacul falnic și umbros.
Sugea din seva-i hrănitoare,
Agătăndu-se de ramuri,
Captănd razele de soare,
Îi stârnea fiorii tulburi
Cu brațele-i șerpuitoare
Se -nlănțui de a sa coroană
Iedera mistuitoare,
Ce stropea sare pe rană
Sălbatică din fire
Îl sugrumă silențios
Și catargul în jertfire
Se prăbușise zgomotos .