Viața este prea scurtă ca să stăm să-i reproșăm lucruri persoanei iubite, să ne certăm și să păstrăm ura. Viața este prea scurtă ca să nu ne vizităm rudele, mamele, tații, surorile și frații.

Nu ar trebui să-i reproșăm nimic mamei noastre. Ne-a crescut cum a putut, cum a știut mai bine, și a încercat mereu, în calitate de mamă, să se asigure că ai ei copii sunt bine. Mereu și-a pus copiii pe primul loc. Durerea din ochii unei mame este cea mai mare atunci când vine din partea propriilor copii.

Mama este persoana care ne-a purtat în pântece timp de nouă luni, care a îndurat dureri, schimbări ale corpului și dureri de spate pentru că ne purta pe noi. Mama este cea care ne-a crescut, ne-a educat și a făcut compromisuri pentru noi. Da, poate că, de multe ori, are momente în care ne ceartă, dar este mama noastră și, uneori, are și acest drept.

Dar noi, ca și copii, nu ar trebui să-i reproșăm nimic. Ar trebui să o vizităm și să o sunăm acum, cât este în viață, pentru că timpul trece și poate că nu vom mai avea ocazia să o vedem. Într-o zi, o vom vizita la o piatră rece, care nu ne va mai răspunde niciodată.

O avere, o casă sau un pământ nu ar trebui să ne afecteze relația cu familia, dar se întâmplă, și se întâmplă foarte des, din păcate. Pentru mine, familia este cea mai importantă și așa ar trebui să fie pentru toată lumea.

Sângele apă nu se face.

Am obosit
Să-ți mai caut atenția,
Să mă simt părăsit,
Când nici măcar intenția
Nu ți-o mai zăresc.

Nu sunt un medicament
Să-mi răspunzi după 24 de ore,
Și nici un simplu echipament
Să mă lași deoparte, la încheiere.

Nu știu când
Sau unde te-am pierdut,
Când sufletul tău s-a destrămat,
Când te-ai dat bătut…

Mi-e teamă să-ți spun
Ce simte inima mea,
Ca să nu expun
Despărțirea ce-o presimțea.

Încă te iubesc,
Chiar dacă sentimentele tale
Îmi sunt necunoscute…
Ne-ar trebui o conversație
Să reparăm tot ce simțim.

Îmi este dor de tine
Să-ți simt din nou iubirea,
Cum se împletesc destinele noastre,
Să nu mai simt... despărțirea.

Ești aproape... și totuși departe,
Îmi lipsește zâmbetul tău,
Nu mă lăsa mereu deoparte,
Nu-mi lăsa sufletul în hău.

Te vreau aproape, sufletește,
Să-mi spui din inimă: te iubesc,
Nu doar cu vorbe ce mă liniștesc,
Spune-o curat, cum simți firește.

Aș vrea...
Doar să mă vezi iar,
Așa cum odinioară,
Privirea spunea totul clar.

În tăcerea ce ne ține-n loc,
Încă îți aud pașii-n gând,
Mi-e dor de-un simplu gest, un foc
Ce ne-ar aprinde iar, curgând.

Port în mine umbre vechi,
Pași rămași pe drumuri stinse,
Vorbe care ard în piept
Și promisiuni neterminate, scrise.

Ai fost cândva tot ce știam,
Un far, un dor, o rană vie —
Dar timpul n-a iertat nimic,
Doar m-a lăsat cu o pustie.

Acum, o altă mână se întinde,
Un zâmbet nou mă strigă blând,
Și sufletul mi se desprinde
Între „ce-a fost” și „ce-avem în gând”.

Simt iubirea cum renaște,
Dar în mine e tăcere,
Fiindcă inima-mi vorbește
Pe două voci și cu durere.

Să aleg ce-a fost — cunoscut, sigur,
Sau ce-ar putea să fie — vis curat?
Să-mi rup din mine un trecut
Sau să risc totul pentru un nou început?

Confuzia mă ține-n loc,
Ca vântul care schimbă marea,
Dar poate, uneori, e foc
Și-n rătăcire... salvarea.

Pe unul îl iubesc — cu tot ce sunt,
Cu foc, cu teamă, cu nesomn.
Pe celălalt… îl știu prezent,
Mă iubește fără ton.

Cel pe care-l vreau nu mă alege,
Cel ce mă vrea... nu-l pot iubi.
Mă plimb pe muchia unei trepte,
Și nu știu în ce gol voi sfârși.

Primul e vis, e flacără și ceață,
E fulger scurt, dar care lasă semn.
Al doilea e ca o dimineață —
Liniștită, caldă, fără îndemn.

Cu unul simt că mor încet,
Că ard, dar tot mai vreau să stau.
Cu celălalt... zâmbesc complet,
Dar nu tresar când spune „te iubesc” prea des sau prea banal.

Inima mea trage într-o parte,
Rațiunea strigă spre cealaltă lume.
Unul mă doare, dar mă arde —
Celălalt mă ține, dar n-aprinde nume.

Pe cine să aleg?
Pe cel ce-mi rupe pieptul când apare?
Sau pe acela ce mă ține-ntreg —
Dar nu-mi provoacă vreo tresărire mare?

Mi-aș dori să-i pot uni
Să fie unul, nu doi...
Să mă iubească... și să-l iubesc,
Să nu mai simt că trăiesc în doi război.

Mi-aș dori să-ți fiu alături,
Să mă lași să-ți văd sufletul,
Să lași să se formeze legături,
Să nu mai simt regretul...

Simt că mă sufoc,
Că nu am loc în viața ta,
Că nu mai există niciun foc,
Că nu mai sunt ce cauta.

Îmi spui mereu că ai treabă,
Dar pentru prieteni ai timp.
Simt că îți vorbesc degeaba,
Că mereu suntem în contratimp...

Aș vrea... să te înțeleg,
Să simt acel „te iubesc”,
Să nu fiu nevoită să aleg,
Să nu fiu nevoită să zdrobesc.

Îmi vine să țip,
Dar nici așa nu m-ai vedea.
Simt că particip
La sfârșitul ce se întrevedea.

Mi-aș dori să nu trebuiască să aleg…

O, Doamne, dăruiește-mi din a Ta lumină, 
Că stau în fața Ta, smerit și apăsat de vină, 
O, Doamne, Milostiv așa cum știu că ești, 
Mă iartă și mă trece de porțile cerești... 

O, Doamne, în genunchi mă-ntorc la Tine, 
Că-i timpul viu al sărbătorilor creștine, 
Și-acuma stau umil în umbra tălpii Tale, 
Cu umerii împovărați de albele petale... 

Oricât aș fi strivit de suferința grea, 
Și-oricât de mare-n viață ispita mi-ar părea,
Aceasta-i crucea pe care voi s-o port în spate,
Căci știu că Tu-mi vei de putere peste toate...

O, Doamne, dăruiește-mi din a Ta lumină, 
Și-arată-mi holda cerului de stele plină, 
O, Doamne, arată-mi soarele și luna, 
Și îngerii ce cântă-n slava Ta, întotdeauna... 

E pace în lume ,mă rog

Război nicicum să fie

E liniște ,din loc în loc

Doar vântul un pic adie.

Copiii merg spre școală

Prinși mâna lângă mână

Nu știu ce este fală

Ei au respect și stimă.

Sunt meserii demult apuse

Soldat ,vameș ,judecător

Ei au acum de mici pe buze

Preot ,doctor ,învățător.

Prin ei e lumea mai bună

Asta în care cu toții trăim

Să facem ca ea să rămână

Așa ,cât aici o să fim.

Pământul e mare și-i loc

Iubire oriunde să fie

Îi pace ,nu e luptă deloc

Un pic doar vântul adie.

Sunt stele pe cerul senin

E noapte în lumea cea mare

În vis prin vene îți curge venin

Prin sânge îl simți și te doare.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   

E freamăt în mintea lucidă

Nu știi de e vis ori coșmar

Un șarpe țintește spre grindă

Te rogi , icoane îs jos în altar.

Într-o mare de tristețe

Vezi doar un strop de speranță,

Împrejuru-ți triste fețe

Disperate se agață

De minciuni și de iluzii

De un rai închipuit,

Râd în hotote nerozii

Când te-nchini la chip cioplit!

Se ridică marii trântori

Să le dea la toți povețe

Stau plebeii rânduri-rânduri

Taina vieții s-o învețe!

Bucuria și necazul

La un loc par a se strânge,

Tristețea la braț cu hazul 

Stau acum ca frați de sânge.

Simfonia neputinței

Astăzi imn ne-a devenit,

Cântăm oda biruinței

Umilind pe cel lovit!

(A.C. - Iași)

Înainta prin desert,însetat,

Dar speranța îi dădea putere,

Zile in șir,neîncetat,a mers,

Un supraom in trup sleit,

Si-ntr-un final,ca-o dulce adiere,

Văzu în zare casa sa,

In ochi i-au răsărit aprinse stele,

Deschide ușa,dar ființă pe care-o iubea,

Nu mai era.

Îi căzu o lacrimă nespus de grea,

Cu och pierduți privi spre desertul întins..

Abia acum acesta l-a învins..

ar trebui să ne iubim acum pentru cât mai avem de trăit

nu știm ce ne mai așteaptă și mâine

 azi am avut tornade înspăimântătoare la prânz

puhoaie de apă și alunecări apocaliptice de pietre spre seară

în munți

în zori a plouat cu gheață cât oul de mierlă peste iepuri sălbatici și ciocârlii

toată dimineața a lăcrimat în dreptul ferestrei aburite de nori

fără să-și poată mângâia trandafiri culcați la pământ

într-o revărsare tăcută de durere și sânge

tu aveai rimelul căzut pe obraji și buzele albe

perdele spumoase de apă țâșneau din roțile bolizilor negri

și cădeau peste tine

se balansau deasupra-ți cablurile de înaltă tensiune precum niște păianjeni  uriași

care scoteau flăcări pe nas la fiecare atingere

dar tu alergai ca o zebră în aceeși pantofi roșii din piele de șarpe

cu tocurile înalte

în același pardisiu galben cu inserții de alb și trei rânduri de nasturi

erai udă din cap în picioare când ai intrat

acum nu mai poți da înapoi

vei rămâne în noaptea asta la mine ca să-ți usuci hainele

să bem ceva și să căutăm vreun capot de bumbac prin dulapuri

dacă vom găsi

dacă nu ne vom îmbrăca în clovni și ne vom desena câte un ochi pe fiecare palmă

poate vom pune pe noi niște cearșafuri în romburi

și câte două tichii cu motocei galbeni în cap

iar dacă se va stinge lumina

ne vom îmbrățișa grațios între două fulgere zguduite de tunet

mi-aș dori să trăim noaptea aceasta ca și când ar fi ultima

iubito

chiar dacă nu va fi

cine ar fi crezut că Halep va câștiga Wimbledon-ul  în fața Serenei Williams

nimeni

sperai ca atunci când rupeai petalele albe ale unei flori de romaniță

și te-ntrebai întinsă pe spate cu tot  cerul deasupra

mă iubește

nu mă iubește

la fel te intrebi și acum

tremurând la fiecare respirație a vântului în geamuri

cineva a deschis Cutia Pandorei cu fiarele neîmblânzite ale nopții

afară

nu-i nicio speranță ca hainele tale să se usuce până în  zori…

În săli reci, cu legi în mână,

Magistrați își scriu destinul,

Salarii mari, pensii de-o seamă,

Puterea-n mână, fără milă.

Sentințe grele, fără de rost,

Justiția-i oarbă, fără de glas,

Dictatură tăcută, fără de seamă,

 Într-o lume unde dreptatea-i moartă.

Poporul tace, supus și trist,

În fața legilor nedrepte,

Magistrații-și joacă rolul,

Într-un teatru al absurdului.