Epigrame I
Deoarece și Epigrama este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei catren, am decis să postez unele dintre cele pe care le-am scris in mai multe calupuri: Epigrame I, II, III șamd
Competiție sportivă la guvern
S-a înscris mai tot guvernul,
Dintre ei, mulți se disting,
Într-un sport ce-și are genul,
Între judo și curling.
Geamgiul ocupat
Un geamgiu de primă clasă,
De fapt cel mai bun din breaslă,
Mi-a promis că-mi vine acasă,
Doar când are o fereastră.
Amicei mele
Amica mea-i cofetăreasă,
Şi lângă ea sunt deprimat,
Când ieșim ziua din casă,
Îmi cere să fiu... Diplomat.
La omul sărac nici boii nu trag
Amicul meu sărac de piere,
A creat senzație,
Căci alergând după avere,
Are acum... lux-ație.
Divorț
S-au despărțit fără de milă,
Dup-o relație instabilă,
Căci figurau în catalog,
Ea oloagă... el olog.
Boală
Amicul meu economist,
A intrat subit in boale,
Căci la controlul de la fisc,
I-au găsit... fracturi fiscale.
Cadou
Mi-a dat un spaniol vedetă,
O pălărie șmecherească,
Dar era scris pe etichetă,
Că originea-i... e Bască.
Soția mea
Coca, e a mea regină,
De oboseală cade frântă,
Cred că numele-i de vină,
Fiindcă zilnic... se frământă.
Metamorfoză
Doi elefanți din preistoric,
Fiind în starea lor de rut,
S-au certat prea euforic,
Iar cel mai slab a zis: Ma-mut!
Cearta
Vecinul meu tâmplar vestit,
S-a certat cu-a mea mătușă,
Şi-a doua zi m-am pomenit,
C-un scaun... făcut la ușă.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 20 mai 2024
Vizualizări: 460
Poezii din aceiaşi categorie
"N" momente
Oamenii adesea trec prin N momente
De la agonie la extaz pot fi definite.
Dimineți în care sunt vulcanici,
Dar serile devin mai calmi.
Locuri unde se manifestă zgomotos,
Dar se retrag apoi sub un cer senin.
La unele fapte reacționează violenți,
Ca să se resemneze detașați apoi.
Momente înrobite de către sentimente,
Ce într-un târziu sunt transformate
Din atitudini în gânduri profunde,
Din vanități în reale principii.
Oare este bine să-ți depeni amintirile,
Și să-ți etalezi îngrijorările
În fața unui auditoriu nepăsător,
Și deseori necruțător?
Într-un final să ai puterea ca să-i înțelegi,
Și să redescrii din argumente legi.
Galaxia
Galaxia fondurilor mele
Se rotesc pe glob la vest
Înconjoară poemul cu armele
Și Sint gata gata de arest
Gindurile mă cheamă în noaptea ta cu taine
Nu le-am luat atunci în seamă
Acum simt frigul printre haine
Și liniștea mă părăsește
Va aud din nou si-ncepe sălbăticia
Numai suport plec la cine mă adăpostește
Să nu rămîne cu ea sizofrenia
Gindul
Sunt strain pe linga toate
Si batrin pe liga toti
Ruginind timpul se zbate
Multe zile fara nopti.
Ca saracul printre spice
calca gindul amintind
Ca sa nu ating pamintul
Si sa nu ramin flamind.
Schiță în alb și roșu
ușa se face așchii; curge femeia în camera aceea neagră
obscură
chipul ei se imprimă direct pe hârtia fotografică
întâlnind un firicel de lumină
apucă penseta și agită hârtia în cuvă
la început apar o puzderie dezordonată de puncte
care devin cercuri
o mână
fața în alb și negru
apoi trupul gol
așa cum nu-l mai văzuse
ieșind ireal ca Afrodita din spuma mării
învăluită într-o lumină roșie
misterioasă
călcând pe marmura rece
răsturnând tavele cu revelator și soluții de fixare
împiedicându-se
cine naiba a înjunghiat întunericul?
.
zgomotul apei lovindu-i umerii
îi amintește de răpăitul ploii cu grindină pe acoperișul din tablă
al bisericii Adormirea Maicii Domnului
.
destul de sinistru
.
nimic n-o mai poate spăla de sângele mortului
de roșul acela frivol
spre violet
rătăcește printr-un spațiu din care lipsește gravitația
aerul
viața
.
dincolo
peste drum
cineva torturează clapele pianului
din tavan sunetele se scurg ca niște picături de sânge
plescăind consternant pe marmură
opriți dracului această simfonie a disperării!
strigă
iar ecoul se multiplică ca un stol de vrăbii speriate de uliu…
Arca lui Noe
prea multe întrebări fără răspunsuri
însoțesc viața
nimeni nu are explicații perfect plauzibile
degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul
hoitul în putrefacție al logicii
răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii
întârzie
Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii
în cruciada maieuticii împotriva oului
lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene
asupra celei creștine
nu-ți face semnul crucii
Maria mea dragă
care porți cu smerenie numele Fecioarei
născătoare de Dumnezei
in vitro
la două milenii de la nașterea hollywoodiană
a lui Cristos
suntem încă în faza de experiment pe șoareci
cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre
dedesubturile acestei afaceri…
Muguri
prima zi din an
mi-o pe-trec în familie
n-am chef să-mi expun încă o dată viața
pe DN 15
șoseaua morților
frustraților
fițoșilor
complexaților
bețivilor
ca ieri
nu ascund
că nu-i ușor să reziști tentației
de a-ți lua zborul
acum la început de an
(anotimpul falselor iluzii!)
când toate zările îți sunt deschise
spre nicăieri
nu
sunt mulțumit așa cum sunt
în pijamamaua mea turcoaz
sprijind același scrin negru
vechi de o sută de ani
și dând frâu liber gândurilor
cu ochii pierduți pe fereastră
în hăul liniștii
de sub mine
după atâtea sărbători
în exces
(bucurii iluzorii!)
îți vine să mori
dai din colț în colț
printre amintirile moarte
zadarnic
n-ai de ce te prinde
singura speranță rămasă în creier
te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii
s-apară ghioceii
florile
pe calendar toate zilele
apar îngroșate în negru
ca niște corbi pe un hoit în putrefacție
o femeie își plimbă câinele
și vorbește la telefon
despre cât de departe e Paștele…
"N" momente
Oamenii adesea trec prin N momente
De la agonie la extaz pot fi definite.
Dimineți în care sunt vulcanici,
Dar serile devin mai calmi.
Locuri unde se manifestă zgomotos,
Dar se retrag apoi sub un cer senin.
La unele fapte reacționează violenți,
Ca să se resemneze detașați apoi.
Momente înrobite de către sentimente,
Ce într-un târziu sunt transformate
Din atitudini în gânduri profunde,
Din vanități în reale principii.
Oare este bine să-ți depeni amintirile,
Și să-ți etalezi îngrijorările
În fața unui auditoriu nepăsător,
Și deseori necruțător?
Într-un final să ai puterea ca să-i înțelegi,
Și să redescrii din argumente legi.
Galaxia
Galaxia fondurilor mele
Se rotesc pe glob la vest
Înconjoară poemul cu armele
Și Sint gata gata de arest
Gindurile mă cheamă în noaptea ta cu taine
Nu le-am luat atunci în seamă
Acum simt frigul printre haine
Și liniștea mă părăsește
Va aud din nou si-ncepe sălbăticia
Numai suport plec la cine mă adăpostește
Să nu rămîne cu ea sizofrenia
Gindul
Sunt strain pe linga toate
Si batrin pe liga toti
Ruginind timpul se zbate
Multe zile fara nopti.
Ca saracul printre spice
calca gindul amintind
Ca sa nu ating pamintul
Si sa nu ramin flamind.
Schiță în alb și roșu
ușa se face așchii; curge femeia în camera aceea neagră
obscură
chipul ei se imprimă direct pe hârtia fotografică
întâlnind un firicel de lumină
apucă penseta și agită hârtia în cuvă
la început apar o puzderie dezordonată de puncte
care devin cercuri
o mână
fața în alb și negru
apoi trupul gol
așa cum nu-l mai văzuse
ieșind ireal ca Afrodita din spuma mării
învăluită într-o lumină roșie
misterioasă
călcând pe marmura rece
răsturnând tavele cu revelator și soluții de fixare
împiedicându-se
cine naiba a înjunghiat întunericul?
.
zgomotul apei lovindu-i umerii
îi amintește de răpăitul ploii cu grindină pe acoperișul din tablă
al bisericii Adormirea Maicii Domnului
.
destul de sinistru
.
nimic n-o mai poate spăla de sângele mortului
de roșul acela frivol
spre violet
rătăcește printr-un spațiu din care lipsește gravitația
aerul
viața
.
dincolo
peste drum
cineva torturează clapele pianului
din tavan sunetele se scurg ca niște picături de sânge
plescăind consternant pe marmură
opriți dracului această simfonie a disperării!
strigă
iar ecoul se multiplică ca un stol de vrăbii speriate de uliu…
Arca lui Noe
prea multe întrebări fără răspunsuri
însoțesc viața
nimeni nu are explicații perfect plauzibile
degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul
hoitul în putrefacție al logicii
răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii
întârzie
Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii
în cruciada maieuticii împotriva oului
lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene
asupra celei creștine
nu-ți face semnul crucii
Maria mea dragă
care porți cu smerenie numele Fecioarei
născătoare de Dumnezei
in vitro
la două milenii de la nașterea hollywoodiană
a lui Cristos
suntem încă în faza de experiment pe șoareci
cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre
dedesubturile acestei afaceri…
Muguri
prima zi din an
mi-o pe-trec în familie
n-am chef să-mi expun încă o dată viața
pe DN 15
șoseaua morților
frustraților
fițoșilor
complexaților
bețivilor
ca ieri
nu ascund
că nu-i ușor să reziști tentației
de a-ți lua zborul
acum la început de an
(anotimpul falselor iluzii!)
când toate zările îți sunt deschise
spre nicăieri
nu
sunt mulțumit așa cum sunt
în pijamamaua mea turcoaz
sprijind același scrin negru
vechi de o sută de ani
și dând frâu liber gândurilor
cu ochii pierduți pe fereastră
în hăul liniștii
de sub mine
după atâtea sărbători
în exces
(bucurii iluzorii!)
îți vine să mori
dai din colț în colț
printre amintirile moarte
zadarnic
n-ai de ce te prinde
singura speranță rămasă în creier
te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii
s-apară ghioceii
florile
pe calendar toate zilele
apar îngroșate în negru
ca niște corbi pe un hoit în putrefacție
o femeie își plimbă câinele
și vorbește la telefon
despre cât de departe e Paștele…
Alte poezii ale autorului
Focul inimii
Iubita mea, te port ca pe-un blestem,
dar și ca pe-o comoară otrăvită,
tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,
iar viața mea, în tine-i răstignită.
Ești leacul care-mi frânge vindecarea,
și steaua ce nu vrea să mai apună,
o pasăre ce-și caută pierdută zarea,
zburând în cerc sub razele de lună.
Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,
un chin tăcut, și greu, fără salvare,
căci te iubesc enorm, ca un fanatic,
otrava mea, balsamul ce mă doare.
Iubita mea, te port ca pe-un păcat,
ce-mi sapă-n carne urme adâncite,
și nu te las, căci zeii m-au avertizat,
că doar prin tine mi-s visele-mplinite.
În focul stins tu ești ce mă aprinde,
o umbră vie în prag de agonie,
și chiar de firul vieții s-ar desprinde,
te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.
Nostalgie
Sub pașii grei, o lume moare,
În umbre prinse-n amăgiri,
Iar ochiul tău fără culoare,
Mi se topește tragic în priviri.
În palme-mi cad tăceri rebele,
Ce-au sângerat sub nopți târzii,
Din muguri vii îmi fac zăbrele,
Și-ți țes cununi de poezii.
Sub talpa mea vântul valsează,
Răni nevăzute cântă fără glas,
În ochiul tău lumina se-ntremează,
Și timpul stă, în veșnicul popas.
Suntem un foc ce arde fără teamă,
Din flăcări mii, planăm peste abis,
Iubirea noastră e iarăși în alarmă,
Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.
Impresii
El stă spășit cu cartea-n mână,
Cuvintele transpiră în antet,
În fiecare zi cititul îl amână,
Şi zi de zi se crede mai deștept.
O carte groasă îi este doar suport,
Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,
Căci s-o deschidă-i inutil efort,
Și are o fobie de scrisele cuvinte.
Degeaba îi vorbești de toți poeții,
Ce-și plâng amarul într-un vers,
A plâns și el de-a lungul vieții,
Când pasul i-a fost lent și în regres.
Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,
Când lui îi bate zilnic potera la ușă?
Își scrie numele cu degetul și ghioaga,
Cititul rămânându-i doar în gușă.
Să lași o carte în mâna unui necitit,
Între coperți întruna plânge și bolește,
Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,
Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.
Lacrima
Lacrima ta o port ca veşmânt,
Şi-o slăvesc, memorând deseori
Paşii tăi minunaţi pe pământ,
Ce se opresc şi pe aici uneori.
Ochii ţi-au rămas pe vecie în ea,
Şi-i privesc neîncetat, vinovat,
Par şi ei, că la fel, m-ar plăcea,
Chiar şi aşa, temător şi întristat.
Lacrima ta e şi acum îngheţată,
Pe obrazu-mi cald şi roşu timid,
Pe ea patinând pentru ultima dată,
Acel ultim sărut, rătăcit şi rigid.
Ochii tăi au pornit înspre ai mei,
Într-un schimb reciproc de cornee,
Şi de atunci lăcrimez Dumnezei,
Cu priviri şi surâs de femeie.
Orbul din Ierihon
De ce m-ai vindecat Iisuse?
Căci mi-ai dat patimă şi chin,
Când văd acum că cele spuse,
Sunt pline de urât şi de venin.
De ce m-ai vindecat Lumină?
Să văd în jur că fratele e trist,
Că omul şi oculta sa creştină,
S-a înfrăţit cu antihrist.
De ce m-ai vindecat Hristoase?
Să văd războaie în tot locul,
Şi-n oameni suflete răutăcioase,
Ce nu le curăţă nici chiar potopul.
De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?
Şi-mi laşi puterea de-a vedea,
Cum omului îi cresc demonic coarne,
Şi-ncepe apoi cu Tine a se lupta.
Adună Doamne urâtul de prin lume,
Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,
Iar jertfa mea apoi să se rezume,
În faptul de-a rămâne veşnic orb.
Am strâns...
Am strâns numai noroi în suflet,
dar am scuipat apoi ulcioare de lut,
din care tu, să îmi poți bea lumina.
Am strâns în inimă răutatea lumii,
dar am creat din ea un înger,
pe care l-am așezat, pe umărul tău,
să te apere de întuneric...
Am strâns la piept nefericiri,
și le-am plămădit într-un zâmbet,
pe care l-am sărutat pe buzele tale,
să poți iubi...
Am strâns în mine lacrimi,
toate lacrimile pământului
de la Facere până în clipa aceasta,
și-am revărsat soare, dimineți, flori,
și, apoi, pe tine...
Să nu mai fiu niciodată singur...
Focul inimii
Iubita mea, te port ca pe-un blestem,
dar și ca pe-o comoară otrăvită,
tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,
iar viața mea, în tine-i răstignită.
Ești leacul care-mi frânge vindecarea,
și steaua ce nu vrea să mai apună,
o pasăre ce-și caută pierdută zarea,
zburând în cerc sub razele de lună.
Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,
un chin tăcut, și greu, fără salvare,
căci te iubesc enorm, ca un fanatic,
otrava mea, balsamul ce mă doare.
Iubita mea, te port ca pe-un păcat,
ce-mi sapă-n carne urme adâncite,
și nu te las, căci zeii m-au avertizat,
că doar prin tine mi-s visele-mplinite.
În focul stins tu ești ce mă aprinde,
o umbră vie în prag de agonie,
și chiar de firul vieții s-ar desprinde,
te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.
Nostalgie
Sub pașii grei, o lume moare,
În umbre prinse-n amăgiri,
Iar ochiul tău fără culoare,
Mi se topește tragic în priviri.
În palme-mi cad tăceri rebele,
Ce-au sângerat sub nopți târzii,
Din muguri vii îmi fac zăbrele,
Și-ți țes cununi de poezii.
Sub talpa mea vântul valsează,
Răni nevăzute cântă fără glas,
În ochiul tău lumina se-ntremează,
Și timpul stă, în veșnicul popas.
Suntem un foc ce arde fără teamă,
Din flăcări mii, planăm peste abis,
Iubirea noastră e iarăși în alarmă,
Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.
Impresii
El stă spășit cu cartea-n mână,
Cuvintele transpiră în antet,
În fiecare zi cititul îl amână,
Şi zi de zi se crede mai deștept.
O carte groasă îi este doar suport,
Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,
Căci s-o deschidă-i inutil efort,
Și are o fobie de scrisele cuvinte.
Degeaba îi vorbești de toți poeții,
Ce-și plâng amarul într-un vers,
A plâns și el de-a lungul vieții,
Când pasul i-a fost lent și în regres.
Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,
Când lui îi bate zilnic potera la ușă?
Își scrie numele cu degetul și ghioaga,
Cititul rămânându-i doar în gușă.
Să lași o carte în mâna unui necitit,
Între coperți întruna plânge și bolește,
Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,
Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.
Lacrima
Lacrima ta o port ca veşmânt,
Şi-o slăvesc, memorând deseori
Paşii tăi minunaţi pe pământ,
Ce se opresc şi pe aici uneori.
Ochii ţi-au rămas pe vecie în ea,
Şi-i privesc neîncetat, vinovat,
Par şi ei, că la fel, m-ar plăcea,
Chiar şi aşa, temător şi întristat.
Lacrima ta e şi acum îngheţată,
Pe obrazu-mi cald şi roşu timid,
Pe ea patinând pentru ultima dată,
Acel ultim sărut, rătăcit şi rigid.
Ochii tăi au pornit înspre ai mei,
Într-un schimb reciproc de cornee,
Şi de atunci lăcrimez Dumnezei,
Cu priviri şi surâs de femeie.
Orbul din Ierihon
De ce m-ai vindecat Iisuse?
Căci mi-ai dat patimă şi chin,
Când văd acum că cele spuse,
Sunt pline de urât şi de venin.
De ce m-ai vindecat Lumină?
Să văd în jur că fratele e trist,
Că omul şi oculta sa creştină,
S-a înfrăţit cu antihrist.
De ce m-ai vindecat Hristoase?
Să văd războaie în tot locul,
Şi-n oameni suflete răutăcioase,
Ce nu le curăţă nici chiar potopul.
De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?
Şi-mi laşi puterea de-a vedea,
Cum omului îi cresc demonic coarne,
Şi-ncepe apoi cu Tine a se lupta.
Adună Doamne urâtul de prin lume,
Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,
Iar jertfa mea apoi să se rezume,
În faptul de-a rămâne veşnic orb.
Am strâns...
Am strâns numai noroi în suflet,
dar am scuipat apoi ulcioare de lut,
din care tu, să îmi poți bea lumina.
Am strâns în inimă răutatea lumii,
dar am creat din ea un înger,
pe care l-am așezat, pe umărul tău,
să te apere de întuneric...
Am strâns la piept nefericiri,
și le-am plămădit într-un zâmbet,
pe care l-am sărutat pe buzele tale,
să poți iubi...
Am strâns în mine lacrimi,
toate lacrimile pământului
de la Facere până în clipa aceasta,
și-am revărsat soare, dimineți, flori,
și, apoi, pe tine...
Să nu mai fiu niciodată singur...