Psalmi - LXIV - Suprimă-mi răzbunarea

Cartea mănâncă din scris,

Analfabeți să hrănească,

Cititul să fie numai în vis,

Și foile albe să crească.

Lampa se stinge devreme,

Omul își iese din fire,

Mintea urlă și geme,

Ochiul se mută-n orbire.

Poiana e tristă și goală,

Ziarul, cine-l citește...?

Iocan bocește pe nicovală,

Moromete-n Italia trudește.

Atunci când te pasc renunțările,

vin ele, gândurile...

Un soare-ți răsare în țeastă,

și simți peste tot apăsare,

totu-i mormânt, nimic nu tresare,

apoi într-o liniște surdă,

îți pătrund săgeți în orbită,

ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,

și mintea îți cade rănită.

Deodată te cuprinde o spaimă nebună,

și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.

Dar vin... armate întregi,

diferite nuanțe și simțuri,

comit peste tot fărdelegi,

parcă sunt coase cu zimțuri.

Pătrund prin pereți, prin ferestre,

direct în inimă și-o străpunge,

ea cântă ca mii de orchestre,

și apoi tăcută se frânge.

Trec prin carne și os, și-ntuneric,

prind stelele și le împlântă,

în sute de ochi ce țipă isteric,

la o lacrimă sfântă.

Vin... puzderii,

din trecut, de demult, de aiurea,

să-ți înfigă în tâmple securea,

vin, cărând frați, copii și părinți,

și-n minte ți-i așează cuminte,

și trebuie s-alegi între ei și arginți...

o rană ce-o porți veșnic în minte.

Și-atunci când nu mai aștepți nimic,

vin...

rânduri, rânduri,

blestematele gânduri.

E căldură mare afară,

Soarele strălucitor,

Nu adie nici chiar vântul,

Frige solu-ngrozitor ,

De căldura asta mare,

Și pământul e crăpat,

Și bietele animale,

N-au apă de adăpat.

Unora chiar rău le este...

Apelând la ajutor.

Nici pădurea nu rezistă,

Căci focul ce le aprinse,

Sa intins spăimântător 

Apa-i caldă chiar și ea,

Bună-i și ea la ceva 

Este o mică scăpare,

E ceva răcoritor,

O înghețată care vine,

Ne este de ajutor.

Mulți copii se îndepărtează, 

De părinți și de-alor casa, 

Pleaca în străinătate, 

Rămânând în urma toate. 

Stau părinții pe cerdac, 

Și se uita-n urma lor, 

Pleaca ce le e mai drag, 

Rămânând doar praf de dor. 

Părinții îmbătrânesc, 

Poarta nu se mai deschide, 

Și asa e și firesc, 

Străinătatea nu minte. 

După ani și ani de zile, 

Vin regretele apoi, 

De ce ai plecat copile! 

Și-ai lăsat în urma doi?

Doi părinți ce te-au crescut, 

Cu dragoste și iubire, 

Dar tu ai făcut ce-ai vrut! 

I-ai lăsat ca pe ruine. 

Stau în prag și te așteaptă, 

Anii trec, tu nu mai vi, 

O sa vi acus la poarta, 

Dar nu ii vei mai găsi. 

O să-ți para rău de toate, 

De alegerea făcută, 

Pleaca din străinătate, 

Hai acasă! Vremea-i scuta.

Timpul nu sta, nu te-așteaptă, 

Să-ți mai vezi părinți-odată, 

Hai acasă, nu mai sta! 

Profita de șansă ta!

Dacă vrei pe Dumnezeu 

Să-l ai cu tine mereu,

Dimineața și seara,

Rugăciunea nu-o uita.

Poartă cruce pe a ta mâna,

S-au la gât dacă preferi,

Și vegheat vei fi de îngeri,

De îngerii cei din cer.

Agheasma de dimineață,

Îmi veghează-ntreaga viață.

Mirul și uleiul sfânt,

Ne ajută pe pământ .

Casa binecuvânta,

Cu apă sfințită-i dată,

Și dacă o tămâiem..

O casă sfințită avem.

Anafură când luăm,

Pe Domnul îl prea-naltam.

Când biserică vedem,

Crucea-n suflet o avem,

De aceea ne închinăm,

Lui Iisus ce este sus,

Ne vede este cu noi..

Ne ajută la nevoi.

Doamne noi îți mulțumim,

În veci Doamne te iubim.

E altă noapte sub aceeași lună,

Și stau la masă lângă geam,

Și-n persistența mea nebună,

În dosul lunii ascunsă te zăream.

Parfumul tău pe haine-l simt,

Și mă gândesc să-ți scriu scrisoare,

Dar te-ai mutat și așa presimt,

Că adresa ta e dincolo de soare.

Mă uit pe geam și tainic ninge,

Iar gândul viscolește-n mintea mea,

Și văd cum cineva te-mpinge,

Și cazi în neant din stea în stea.

Afară două umbre grațios dansează,

Îmbătrânesc privind acest spectacol,

Iar muzica îmi ține mintea trează,

Și simt c-o să se-ntâmple un  miracol.

Dar brusc un crivăț cu miros de frică,

Privirea îmi îngheață în fereastră,

Și dansul umbrelor îl văd prin sticlă,

Iar lumea lor e ca și lumea noastră.

Atâta nostalgie îmbrăcată-n iarnă,

Un ultim dans pentr-un uitat holtei,

Și din tavan a început să cearnă,

Cu inimi suferinde de tinere femei.

Am rătăcit, Doamne,

nu pe cărări străine, ci pe cele ale inimii mele.

Știam adevărul, dar l-am lăsat deoparte,

căutând glasuri care mângâie fără să mustre.

Am coborât în tăceri grele,

unde nu mai știam ce-i lumina,

și ce-i doar o umbră travestită în bine.

Și acolo, mi-am pierdut chipul dinaintea Ta.

Mi-am clădit drumuri din visele mele,

dar toate duceau spre pustiu.

În zadar mi-am ridicat semne -

niciunul nu purta Numele Tău,

dar Tu, nu m-ai șters din inima Ta.

Și, când m-am rușinat de faptele mele,

Tu, nu Te-ai rușinat de mine,

ci m-ai lăsat să mă apropii,

chiar și atunci când mă îndoiam de cărarea mea.

Doamne,

nu-mi lua crucea până ce nu-Ți las toată inima sub ea,

și fă din suferința mea o jertfă curată,

și o răbdare care Te așteaptă

până la capăt.

Doamne, mă simt prins,

nu pentru că nu aș vrea să ies,

ci pentru că nu știu unde mă aflu.

Nu sunt legat de lanțuri,

ci de dorul de libertate

care nu mă lasă să respir.

Am umblat pe cărări false

și am crezut că mă îndrept spre lumină,

dar m-am rătăcit într-un labirint

de gânduri și visuri neterminate.

Aici, în mijlocul fricii,

nu mai știu dacă voi ieși.

Mă doare, nu neputința,

ci durerea de a ști

că nu voi scăpa,

că nu voi fi izbăvit

din mine însumi.

Căci Tu nu iei durerea

ca pe un zid,

ci o lași să crească în mine,

până ce devine locul

în care mă întâlnesc cu Tine.

Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,

simt cum mă apropii de Tine

nu pentru că aș fi ieșit

din întuneric,

ci pentru că am înțeles

că Tu stai acolo,

nu la capătul drumului,

ci în fiecare pas rătăcit.

Poate că nu există izbăvire

în sensul lumii.

Dar Tu, Doamne,

mă izbăvești

prin prezența Ta

în mijlocul durerii,

în mijlocul pierderii.

Aș vrea să fiu liber,

dar mă rog să fiu cu Tine

în fiecare zbucium

și în fiecare neliniște.

Doamne,

de ce simt că viața mea e o pedeapsă

și nu o binecuvântare?

De ce fiecare dimineață

se deschide cu povara unei vini

pe care n-o înțeleg pe deplin?

Mă nasc în fiecare zi

cu un dor nemărturisit

și cu o greutate în piept

care mă apasă fără cuvinte.

Mi-e rușine să zâmbesc uneori,

pentru că am învățat

că bucuria se plătește scump,

că pacea e doar o pauză

între două dureri.

Dar Tu, Doamne,

nu m-ai făcut pentru durere.

Tu m-ai suflat în lut

ca să fiu ființă vie,

nu lanț de regrete

și zid de întrebări.

Ajută-mă să văd viața

ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.

Ajută-mă să simt că trăiesc,

chiar și când plâng.

Fă-mă să înțeleg

că nu sunt osândit să sufăr,

ci ales să devin,

prin suferință:

mai luminos,

mai adevărat,

mai al Tău.

Doamne,

nu mor, dar nu mai trăiesc.

Nu cad, dar mă destram.

Par viu, dar în mine

fiecare clipă îmi desface un fir

din țesătura ființei.

Nu mai sunt om întreg,

ci numai cioburi de gesturi,

resturi de dorințe,

o memorie spartă

în care nu se mai oglindește nimic.

Mă pierd în detalii,

uit cine sunt,

și nici Tu nu mai ești

un nume limpede în inima mea.

Nu Te-am alungat, Doamne,

dar m-am destrămat

până ce nu mai am loc

nici măcar pentru Tine.

Îmi simt trupul întreg,

dar sufletul e o ruină

pe care nici vântul nu o mai atinge.

Mi-am pierdut coerența de a fi,

vocea interioară,

țelul.

Doamne,

adună-mă din pulberea conștiinței mele.

Pune-mi înapoi gândurile

ca pe niște oase în ordine.

Suflă peste mine,

nu viață nouă,

ci unitate.

Să fiu iarăși întreg,

chiar dacă rănit.

Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —

Țese-mă iar,

din firele care mi-au mai rămas.

Nu cer să fiu cum am fost,

ci doar să fiu din nou.

Să nu mă destram sub privirea Ta,

ci să mă regăsesc în ea.

Dezintegrarea din viață

e iadul în care nu se urlă,

ci se tace.

Dar Tu ești Dumnezeul

care știe să vorbească în tăceri.

Vorbește, Doamne,

și strânge-mi ființa la loc

în jurul numelui Tău.

Nu pâinea mea, Doamne,

ci inima mea ți-o dau.

Nu ca dar,

ci ca datorie a ființei

care a înțeles că iubirea

nu cere, ci arde.

Am ținut-o ascunsă mult,

împărțind-o între vise și frică,

între oameni și umbre,

până ce n-a mai rămas nimic

din chipul Tău în ea.

Atunci am înțeles:

că jertfa nu e moarte,

ci întoarcere.

Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,

ci pentru a deveni altar.

Iată-mă, Doamne —

fără cuvinte de laudă,

fără merite,

fără scuze.

Doar cu o inimă arsă de lume

și gata să ardă pentru Tine.

Primește-mi cenușa

ca început de tăcere sfântă

și fă din rana mea

o rugăciune care nu se mai stinge.

Când îmi ridic ochii către cer,

nu văd doar stele —

ci durerea unei lumi ce tânjește.

Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,

un dor care mă arde

și mă înalță către mângâierea necunoscută,

Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,

ci o inimă smerită,

care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.

Sufletele noastre sunt o candelă mică,

dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde

și nu o vei lăsa să se stingă.

În pustiu, am căutat apa,

dar am găsit doar nisip.

În noapte, am căutat lumina,

dar am găsit doar umbrele proprii.

Și totuși, în fiecare pas,

mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.

Nu mă întreba ce-i cerul,

Doamne,

căci cerul este dorul de Tine

și chemarea care vine dinlăuntru.

Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz

pentru a putea simți iarăși pacea cerului,

și un dor adânc ce mă va purta

dincolo de orice durere.