Ultimul sunet de clopot...
Se-aude un ultim sunet de clopot,
Înseamnă că totu-i aproape pierdut,
Se râde întruna numai în hohot,
C-un râs diavolesc, de om decăzut.
Mârâie trupul când i se-arată un os,
Și latră apoi spre tainele sfinte,
Mă sfâșie dorul de omul frumos,
De dulci și frumoase cuvinte.
Se pierde simțirea deodată-n abis,
Cad stele potop în oraș și cătune,
De sus cu un ochi aproape închis,
Iisus așteaptă de la om o minune.
Se pare că astăzi lumea sfârșește,
Că sângele în vene se-ncheagă,
Că totul e chin și nădejde...
Dar nimeni nu știe cum să aleagă.
Stau suflete bolnave în case încuiate,
Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,
Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,
Dar ei se întorc chirciți spre perete.
Cine mai știe unde vom fi în curând?
Totul în jur este groaznic de trist,
Moartea ne-așează pe toți într-un rând,
Musulman și evreu, creștin și budist.
Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,
Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,
Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,
Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.
Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,
E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,
Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,
Iar demoni dansează din poartă în poartă.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 3 августа 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 413
Стихи из этой категории
Un bun rămas șoptit..
Ofta sinistra casă
Cu jaluzeaua trasă
După timpurile plănse,
Cu luminile aprinse.
Gemeau din balamale
Porțile medievale
Ale clădirii sumbre,
Bântuită de umbre.
Prin odăile obscure
Forfota unui fluture,
Se prefăcuse-n nadă
Pt păianjen pradă.
Un iz rănced se perindă,
Cernea pete pe oglindă,
Ciupea zidul gălbejit
Pe obrazu-I scorojit.
Se zbărci din temelie
Podeaua cenușie,
Trosnea mobila bizar,
Iscănd Ecoul milenar.
Tabloul de pe coridor
Mă urmărea iscoditor,
Schiță pe chipu-i prăfuit
Un bun rămas șoptit...
SEVA DULCE
Mă închid în sihăstria
Vremurilor trecute
Și pun lacăt amintirii
Și zilei fericite.
Am închis cu lacăt zarea
Și-o icoană încâ port
înimii i-sa furat hrana,
Un vapor uitat în port.
O-iubire stă închisă
Devorată de minciună
Sevă dulce abandonată
Clocotind în rădăcină
Psalmi - LIV - Sfârtecare
Doamne, am fost întreg
când nu Te cunoșteam.
Dar întregirea aceea era o mască,
o haină de lut
care nu putea ține focul Tău.
Și ai început să mă sfârteci.
Nu cu ură,
ci cu o iubire
care nu cruță,
ce nu e veșnic.
Mi-ai rupt visurile,
nu ca să rămân gol,
ci ca să-mi arăți că doar visul Tău
poate fi cuib
pentru sufletul meu.
Mi-ai sfârtecat liniștea,
ca să-mi arăți
că pacea fără Tine
e doar o iluzie tăcută.
Mi-ai sfârtecat inima
și am simțit că nu mai sunt.
Dar din fiecare ciob,
ai făcut un drum spre Tine.
Sfârtecarea nu înseamnă moarte,
ci naștere nouă.
Când carnea se rupe,
duhul iese la lumină.
Când mintea se frânge,
adevărul poate pătrunde.
Doamne, sfârtecă-mă până la os
dacă acolo voi găsi începutul Tău.
Zdrobește-mi eul
dacă acolo se naște chipul Tău.
Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta
cu haina întreagă,
ci cu sufletul golit de mine
și plin de Tine.
Apărătorul meu
Duhul sfânt, trimis a fost,
De Dumnezeu pe pământ,
Să vestească lucrul sfânt,
Fiu ce vine pe pământ.
Cu noi est-n fiecare
Îl avem de la născare,
E trimis de Dumnezeu
In veci să fie mereu..
Domnul Isus a lăsat
Duhul sfânt cu noi să fie,
Apostolii har să aibă ,
Întru această vecie.
Duhul sfânt e îndrumătorul,
El este apărătorul...
Ascultă ce-ți spune el
Căci e de la Dumnezeu.
Fără duhul sfânt în tine,
Na-ai credință, nu e bine,
El ne iubește mereu
Cu Isus și Dumnezeu.
Nu mai e loc de mine pe pământ
Nu mai e loc de mine pe pământ,
Mă scuipă grotele afară,
Sunt animalul cel mai blând,
Ce-a evadat din viața sa precară.
Nu mai e loc de mine pe sub ape,
Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,
Aștept pe moarte din mine să se-adape,
În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.
Nu mai e loc de mine nici în cer,
Sunt prăbușit mereu peste abisuri,
Deși, demult, nimica nu mai cer,
Primesc exil în compromisuri.
Nu mai e loc de mine nici în mine,
Mă car în spate ca pe-un parazit,
Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?
Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?
Nu mai e loc deloc în alte locuri,
Sunt toate doar de oameni ocupate,
Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,
Ce-și cară tot spectacolul în spate.
Cartea, un dar neprețuit
O carte prăfuită
În colț pe -o etajeră,
De -o vreme cuibărită
Șușotea din operă
O rază de lumină
Alunecă pe o filă
Și o privire senină
Citea creația umilă .
Pulberea fu risipită,
Șlefuită cu migală
Renăștea răsfoită,
Zâmbind cu sfială.
Cuprindea o lume
Tainică, divină;
O stea Fără nume
De glorie străină.
Respira-n cuvinte,
Din metafore curgea,
Trezea simțăminte,
Fiorii ,culegea..
Un bun rămas șoptit..
Ofta sinistra casă
Cu jaluzeaua trasă
După timpurile plănse,
Cu luminile aprinse.
Gemeau din balamale
Porțile medievale
Ale clădirii sumbre,
Bântuită de umbre.
Prin odăile obscure
Forfota unui fluture,
Se prefăcuse-n nadă
Pt păianjen pradă.
Un iz rănced se perindă,
Cernea pete pe oglindă,
Ciupea zidul gălbejit
Pe obrazu-I scorojit.
Se zbărci din temelie
Podeaua cenușie,
Trosnea mobila bizar,
Iscănd Ecoul milenar.
Tabloul de pe coridor
Mă urmărea iscoditor,
Schiță pe chipu-i prăfuit
Un bun rămas șoptit...
SEVA DULCE
Mă închid în sihăstria
Vremurilor trecute
Și pun lacăt amintirii
Și zilei fericite.
Am închis cu lacăt zarea
Și-o icoană încâ port
înimii i-sa furat hrana,
Un vapor uitat în port.
O-iubire stă închisă
Devorată de minciună
Sevă dulce abandonată
Clocotind în rădăcină
Psalmi - LIV - Sfârtecare
Doamne, am fost întreg
când nu Te cunoșteam.
Dar întregirea aceea era o mască,
o haină de lut
care nu putea ține focul Tău.
Și ai început să mă sfârteci.
Nu cu ură,
ci cu o iubire
care nu cruță,
ce nu e veșnic.
Mi-ai rupt visurile,
nu ca să rămân gol,
ci ca să-mi arăți că doar visul Tău
poate fi cuib
pentru sufletul meu.
Mi-ai sfârtecat liniștea,
ca să-mi arăți
că pacea fără Tine
e doar o iluzie tăcută.
Mi-ai sfârtecat inima
și am simțit că nu mai sunt.
Dar din fiecare ciob,
ai făcut un drum spre Tine.
Sfârtecarea nu înseamnă moarte,
ci naștere nouă.
Când carnea se rupe,
duhul iese la lumină.
Când mintea se frânge,
adevărul poate pătrunde.
Doamne, sfârtecă-mă până la os
dacă acolo voi găsi începutul Tău.
Zdrobește-mi eul
dacă acolo se naște chipul Tău.
Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta
cu haina întreagă,
ci cu sufletul golit de mine
și plin de Tine.
Apărătorul meu
Duhul sfânt, trimis a fost,
De Dumnezeu pe pământ,
Să vestească lucrul sfânt,
Fiu ce vine pe pământ.
Cu noi est-n fiecare
Îl avem de la născare,
E trimis de Dumnezeu
In veci să fie mereu..
Domnul Isus a lăsat
Duhul sfânt cu noi să fie,
Apostolii har să aibă ,
Întru această vecie.
Duhul sfânt e îndrumătorul,
El este apărătorul...
Ascultă ce-ți spune el
Căci e de la Dumnezeu.
Fără duhul sfânt în tine,
Na-ai credință, nu e bine,
El ne iubește mereu
Cu Isus și Dumnezeu.
Nu mai e loc de mine pe pământ
Nu mai e loc de mine pe pământ,
Mă scuipă grotele afară,
Sunt animalul cel mai blând,
Ce-a evadat din viața sa precară.
Nu mai e loc de mine pe sub ape,
Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,
Aștept pe moarte din mine să se-adape,
În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.
Nu mai e loc de mine nici în cer,
Sunt prăbușit mereu peste abisuri,
Deși, demult, nimica nu mai cer,
Primesc exil în compromisuri.
Nu mai e loc de mine nici în mine,
Mă car în spate ca pe-un parazit,
Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?
Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?
Nu mai e loc deloc în alte locuri,
Sunt toate doar de oameni ocupate,
Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,
Ce-și cară tot spectacolul în spate.
Cartea, un dar neprețuit
O carte prăfuită
În colț pe -o etajeră,
De -o vreme cuibărită
Șușotea din operă
O rază de lumină
Alunecă pe o filă
Și o privire senină
Citea creația umilă .
Pulberea fu risipită,
Șlefuită cu migală
Renăștea răsfoită,
Zâmbind cu sfială.
Cuprindea o lume
Tainică, divină;
O stea Fără nume
De glorie străină.
Respira-n cuvinte,
Din metafore curgea,
Trezea simțăminte,
Fiorii ,culegea..
Другие стихотворения автора
Pe fruntea ta...
Pe fruntea ta mi-am pus bătaia vieții,
Și-am adormit în tine ca-ntr-un vers,
Apoi am strâns în suflet toți poeții,
Ca să-ți aprind o stea în univers.
Mi-ai dat tăceri mai grele decât munții,
Și le-am purtat cu teamă și suspin,
Sub pielea mea s-au adunat toți muții,
Și-am devenit treptat un pantomim.
Chiar m-am lăsat cu totul în cădere,
Plutind pe râuri repezi fără mal,
Iar apa toată izvora doar din durere,
Și-un urlet se-auzea din fiecare val.
Cu patos ți-am zidit o mănăstire,
Și-n mijloc ți-am făcut altar,
Ca să te rogi spre veșnică iubire,
Iubita mea cu sufletul precar.
Rămân pierdut în umbre și lumină,
În trupul tău mi-e cerul cel mai sfânt,
Și-am să te port cu mine-n rădăcină,
Să-mi fii de-a pururi apă și pământ.
Trenul iubirii
Acum plecare mea-i definitivă,
Iar tu vei fi mai liberă în toate,
Iar eu voi fi acea locomotivă.
Ce cară grijile comune-n spate.
Vagoanele sunt lungi și grele,
Cu greu se mișcă roțile pe șină,
Iar pentru toate lucrurile rele,
Doar șeful gării e mereu de vină.
Și te-am iubit cu patimă și grijă,
Ai fost regina mea ascunsă-n turn,
Te port în inimă ce pe o schijă.
Dar trenul nu îl mai întorc din drum.
Mai sunt prin gări și triste accidente,
Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,
Din când în când vagoane confidente,
În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.
Privesc în jur iar totul e arid și rece,
Într-unul din vagoane plânge mama,
Și nimeni nu salută trenul care trece,
Deși, încontinuu prin gară sun alarma.
Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,
Ca un semnal de stop ori bariera pusă,
Iar trag semnalul, și șuieră din mine,
Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.
Ți-aud și vocea dulce cum suspină,
Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,
Adio, îți spun, și te absolv de vină,
Căci voi sfârși sub roțile de tren...
Gândurile
Atunci când te pasc renunțările,
vin ele, gândurile...
Un soare-ți răsare în țeastă,
și simți peste tot apăsare,
totu-i mormânt, nimic nu tresare,
apoi într-o liniște surdă,
îți pătrund săgeți în orbită,
ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,
și mintea îți cade rănită.
Deodată te cuprinde o spaimă nebună,
și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.
Dar vin... armate întregi,
diferite nuanțe și simțuri,
comit peste tot fărdelegi,
parcă sunt coase cu zimțuri.
Pătrund prin pereți, prin ferestre,
direct în inimă și-o străpunge,
ea cântă ca mii de orchestre,
și apoi tăcută se frânge.
Trec prin carne și os, și-ntuneric,
prind stelele și le împlântă,
în sute de ochi ce țipă isteric,
la o lacrimă sfântă.
Vin... puzderii,
din trecut, de demult, de aiurea,
să-ți înfigă în tâmple securea,
vin, cărând frați, copii și părinți,
și-n minte ți-i așează cuminte,
și trebuie s-alegi între ei și arginți...
o rană ce-o porți veșnic în minte.
Și-atunci când nu mai aștepți nimic,
vin...
rânduri, rânduri,
blestematele gânduri.
Spre casă...
Sătul de aceste locuri noi,
Pornit-am iarăși către casă,
Și am pe tălpi numai noroi,
Iar ploaia strașnic e de deasă.
Mi-e pasul scurt și anevoie,
Cu greu genunchiul îl îndoi,
Și plouă ca în zilele lui Noe,
Și simt că mersul mi-e-napoi.
M-așez pe-o stâncă colțuroasă,
Ce o zărisem jos în vale,
Dar haina udă mă apasă,
Și simt că-s îmbrăcat în zale.
Eterna ploaie calea mi-o încarcă,
Și înot în mers, și merg înot,
Mai bine mi-aș clădi o arcă,
Căci drumu-i greu, și nu mai pot.
Nu am vreun semn și nici o veste,
Nici porumbel, nici ramur de măslin,
Și până-acasă mult mai este,
Și-aș da un cal, pe un delfin.
De ce mă pedepsești slăvite Domn?
Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,
Sunt doar un biet fecior de om,
Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.
Epigrame XXIX
Evoluția științei
Omul nu e de bonton,
Se poartă ca un bufon,
E un pic și cam afon,
Și-i condus de un IPhone.
CFR-ului cu întârzierile imense
Peste o săptămână am o întâlnire,
La Constanța cu doi camarazi,
Ca să nu întârzii, fără șovăire,
Am să plec cu trenul, chiar de azi.
Presa azi
Ziarul nu mai are asistență,
Și dispariția o să-l lovească,
Iar ca măsură de urgență,
Plătesc pe cititori să îl citească.
Presa azi
La cât de falsă este știrea,
Iar adevărul e ținut mascat,
Ziarul și-a găsit menirea,
E bun numai de împachetat.
Soției
Nu mi-a fost deloc ușor,
Ca să te compar c-un nor,
Că mereu în viața-mi sumbră,
Când lucesc, tu îmi faci umbră.
Vecinului - care se uită mereu la mine în curte
Precum o știi dragă vecine,
Am o pisică albă și-un ogar,
Apoi, ce nu îmi aparține,
E după gard, un biet măgar.
Unui poet
Aici doarme un poet,
Ce-a scris odă și sonet,
Viața lui a luat sfârșit,
Când criticii l-au recitit.
Unui scriitor - cu scris indescifrabil
Ai trimis un manuscris,
Acum un an la stenograf,
Viața i-ai făcut-o praf,
Că de-atuncea stă închis.
Epitaf - lui Iolanda Balaș
Cu trupu' ai fost la înălțime,
Când vechi recorduri doborai,
Dar ai țintit în profunzime,
Şi astăzi ai sărit direct în rai.
Artă
S-a dus portretul să îşi facă,
El, un necioplit vădit,
Iar pictorul i-a spus îndată,
Cunosc un sculptor renumit.
Uneia - mergea cu telefonul în mână
fără să se uite la drum
Își căuta în zodiac sorocul,
Dar nu cerceta terenul,
Scria c-o va lovi norocul,
Dar a lovit-o trenul...
Văd lumină…
Cu ochii triști, cu glasul mut,
M-afund în ruga cea creștină,
Ca duhul să îmi sufle-n lut,
În loc de viață doar lumină.
Cu pasul greu și-mpovărat,
Îmi car crucea în spate,
Iar ceru-mi pare mai uscat,
Și parcă urlete-l străbate.
Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,
Și zarea dinainte frântă,
În urmă las dâre de scrum,
Căci pasul îmi mai arde încă.
Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,
Nici pietrele nu cântă,
Ci doar tăcerea strigă-n plâns,
Durerea mea adâncă.
Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,
Voi fi cuprins de pace,
Când focul, îndârjit și viu,
În rug de gheață se va face.
În sânge-mi curge timpul irosit,
Ca o sentință dată fără vină,
Mă prăbușesc în trupul obosit.
Și dintre oase… văd lumină.
Pe fruntea ta...
Pe fruntea ta mi-am pus bătaia vieții,
Și-am adormit în tine ca-ntr-un vers,
Apoi am strâns în suflet toți poeții,
Ca să-ți aprind o stea în univers.
Mi-ai dat tăceri mai grele decât munții,
Și le-am purtat cu teamă și suspin,
Sub pielea mea s-au adunat toți muții,
Și-am devenit treptat un pantomim.
Chiar m-am lăsat cu totul în cădere,
Plutind pe râuri repezi fără mal,
Iar apa toată izvora doar din durere,
Și-un urlet se-auzea din fiecare val.
Cu patos ți-am zidit o mănăstire,
Și-n mijloc ți-am făcut altar,
Ca să te rogi spre veșnică iubire,
Iubita mea cu sufletul precar.
Rămân pierdut în umbre și lumină,
În trupul tău mi-e cerul cel mai sfânt,
Și-am să te port cu mine-n rădăcină,
Să-mi fii de-a pururi apă și pământ.
Trenul iubirii
Acum plecare mea-i definitivă,
Iar tu vei fi mai liberă în toate,
Iar eu voi fi acea locomotivă.
Ce cară grijile comune-n spate.
Vagoanele sunt lungi și grele,
Cu greu se mișcă roțile pe șină,
Iar pentru toate lucrurile rele,
Doar șeful gării e mereu de vină.
Și te-am iubit cu patimă și grijă,
Ai fost regina mea ascunsă-n turn,
Te port în inimă ce pe o schijă.
Dar trenul nu îl mai întorc din drum.
Mai sunt prin gări și triste accidente,
Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,
Din când în când vagoane confidente,
În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.
Privesc în jur iar totul e arid și rece,
Într-unul din vagoane plânge mama,
Și nimeni nu salută trenul care trece,
Deși, încontinuu prin gară sun alarma.
Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,
Ca un semnal de stop ori bariera pusă,
Iar trag semnalul, și șuieră din mine,
Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.
Ți-aud și vocea dulce cum suspină,
Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,
Adio, îți spun, și te absolv de vină,
Căci voi sfârși sub roțile de tren...
Gândurile
Atunci când te pasc renunțările,
vin ele, gândurile...
Un soare-ți răsare în țeastă,
și simți peste tot apăsare,
totu-i mormânt, nimic nu tresare,
apoi într-o liniște surdă,
îți pătrund săgeți în orbită,
ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,
și mintea îți cade rănită.
Deodată te cuprinde o spaimă nebună,
și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.
Dar vin... armate întregi,
diferite nuanțe și simțuri,
comit peste tot fărdelegi,
parcă sunt coase cu zimțuri.
Pătrund prin pereți, prin ferestre,
direct în inimă și-o străpunge,
ea cântă ca mii de orchestre,
și apoi tăcută se frânge.
Trec prin carne și os, și-ntuneric,
prind stelele și le împlântă,
în sute de ochi ce țipă isteric,
la o lacrimă sfântă.
Vin... puzderii,
din trecut, de demult, de aiurea,
să-ți înfigă în tâmple securea,
vin, cărând frați, copii și părinți,
și-n minte ți-i așează cuminte,
și trebuie s-alegi între ei și arginți...
o rană ce-o porți veșnic în minte.
Și-atunci când nu mai aștepți nimic,
vin...
rânduri, rânduri,
blestematele gânduri.
Spre casă...
Sătul de aceste locuri noi,
Pornit-am iarăși către casă,
Și am pe tălpi numai noroi,
Iar ploaia strașnic e de deasă.
Mi-e pasul scurt și anevoie,
Cu greu genunchiul îl îndoi,
Și plouă ca în zilele lui Noe,
Și simt că mersul mi-e-napoi.
M-așez pe-o stâncă colțuroasă,
Ce o zărisem jos în vale,
Dar haina udă mă apasă,
Și simt că-s îmbrăcat în zale.
Eterna ploaie calea mi-o încarcă,
Și înot în mers, și merg înot,
Mai bine mi-aș clădi o arcă,
Căci drumu-i greu, și nu mai pot.
Nu am vreun semn și nici o veste,
Nici porumbel, nici ramur de măslin,
Și până-acasă mult mai este,
Și-aș da un cal, pe un delfin.
De ce mă pedepsești slăvite Domn?
Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,
Sunt doar un biet fecior de om,
Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.
Epigrame XXIX
Evoluția științei
Omul nu e de bonton,
Se poartă ca un bufon,
E un pic și cam afon,
Și-i condus de un IPhone.
CFR-ului cu întârzierile imense
Peste o săptămână am o întâlnire,
La Constanța cu doi camarazi,
Ca să nu întârzii, fără șovăire,
Am să plec cu trenul, chiar de azi.
Presa azi
Ziarul nu mai are asistență,
Și dispariția o să-l lovească,
Iar ca măsură de urgență,
Plătesc pe cititori să îl citească.
Presa azi
La cât de falsă este știrea,
Iar adevărul e ținut mascat,
Ziarul și-a găsit menirea,
E bun numai de împachetat.
Soției
Nu mi-a fost deloc ușor,
Ca să te compar c-un nor,
Că mereu în viața-mi sumbră,
Când lucesc, tu îmi faci umbră.
Vecinului - care se uită mereu la mine în curte
Precum o știi dragă vecine,
Am o pisică albă și-un ogar,
Apoi, ce nu îmi aparține,
E după gard, un biet măgar.
Unui poet
Aici doarme un poet,
Ce-a scris odă și sonet,
Viața lui a luat sfârșit,
Când criticii l-au recitit.
Unui scriitor - cu scris indescifrabil
Ai trimis un manuscris,
Acum un an la stenograf,
Viața i-ai făcut-o praf,
Că de-atuncea stă închis.
Epitaf - lui Iolanda Balaș
Cu trupu' ai fost la înălțime,
Când vechi recorduri doborai,
Dar ai țintit în profunzime,
Şi astăzi ai sărit direct în rai.
Artă
S-a dus portretul să îşi facă,
El, un necioplit vădit,
Iar pictorul i-a spus îndată,
Cunosc un sculptor renumit.
Uneia - mergea cu telefonul în mână
fără să se uite la drum
Își căuta în zodiac sorocul,
Dar nu cerceta terenul,
Scria c-o va lovi norocul,
Dar a lovit-o trenul...
Văd lumină…
Cu ochii triști, cu glasul mut,
M-afund în ruga cea creștină,
Ca duhul să îmi sufle-n lut,
În loc de viață doar lumină.
Cu pasul greu și-mpovărat,
Îmi car crucea în spate,
Iar ceru-mi pare mai uscat,
Și parcă urlete-l străbate.
Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,
Și zarea dinainte frântă,
În urmă las dâre de scrum,
Căci pasul îmi mai arde încă.
Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,
Nici pietrele nu cântă,
Ci doar tăcerea strigă-n plâns,
Durerea mea adâncă.
Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,
Voi fi cuprins de pace,
Când focul, îndârjit și viu,
În rug de gheață se va face.
În sânge-mi curge timpul irosit,
Ca o sentință dată fără vină,
Mă prăbușesc în trupul obosit.
Și dintre oase… văd lumină.