Ultimul sunet de clopot...

Cerul a căzut în ochii-mi albaștri,

Iar norii se plimbă încet pe retină,

În palme țin constelații și aștri,

Și în jur răspândesc lumina divină.

Un freamăt de frunze pe buze îmi șade,

Șoapta îmi este alint și dojană,

Izvorul de munte pe umeri îmi cade,

Pădurea cea verde mi-o pun peste rană.

Pe tâmple-mi coboară amurgul de seară,

Pictându-mi cu umbre visări nesfârșite,

Iar vântul îmi poartă, ușor, într-o gară,

Trenuri de gânduri, demult rătăcite.

Sub pleoape-mi se-adună mici curcubeie,

Ducând în adâncuri taine din stele,

Pe suflet îmi cresc mângâieri de femeie,

Hrănite cu visuri și dorințe rebele.

Tot cerul rămâne în ochii-mi de ceară,

Și norii se pierd într-un vis necuprins,

Timpul îngheață în amurgul de seară,

Tăciunii din mine în văpăi s-au aprins.

Sub tălpi îmi simt cerul ca o gură de apă,

Oasele mele nu mai au rădăcină,

Trupul uscat din pocale cu foc se-adapă,

Iar aripi îmi cresc dintr-un bob de lumină.

Eu cred că m-am îmbolnăvit de tine,

Nici vraci, nici doctori nu au leac,

Și n-am știut c-acestă boală face bine,

Iar cancerul pe lângă ea, e-un fleac.

Ești boala mea ce trupul îmi zdrobește,

Și-n loc să zac la pat, eu zburd și zbor,

Și ca pe-un drog te-aș consuma orbește,

Să fiu bolnav de tine, de boala ta să mor.

Aș suporta spășit și terapia intensivă,

Înlănțuit pe veci de-un virus patogen,

Iar tu să fii o soră medicală agresivă,

Ce îmi donează sânge și-mi suflă oxigen.

Ca un bolnav nebun mă liniștesc cu tine,

Te las să-mi scrii rețete și tainice scrisori,

Și-aș suferi cumplit dacă m-aș face bine,

De aceea fă-mi injecții, în inimă, cu flori.

Voi fi un veșnic pacient, bolnav de tine,

Căci vindecarea îmi va fi deopotrivă moarte,

Și-am să trăiesc cu acestă boală-n mine,

O boală dulce, și cu o suferință aparte.

A ta privire îmi confirmă, 

Că inima îți e infirmă,

Si mai-nainte decât toate,

În tine două firi se zbate.

Sub ochii tăi, ce nu pot plânge, 

Întreaga ură încet se strânge, 

Și - mprăștii-n jur fără habar, 

Doar întuneric cu un gust amar. 

Iar cu alți ochi de te-ai privi,

Ai înțelege cum ai fi,

Căci fără zbor ori fără vis,

Vei fi cu sufletul închis,

Și-n pieptul tău, ca-ntr-un mormânt,

Va bate același strașnic vânt,

Și-n loc de șoapte de amor,

Vei auzi un plâns asurzitor.

În curte pomii înalți mi se arată,

Cu frunzele ca palmele spre cer,

Iar vântul trece blând, ca un mister,

Prin via care șade încărcată.

Mi-aduc aminte, iarba ca o zână,

Îmi mângâia genunchii de copil,

Iar cerul, coborât în loc umil,

Se sprijinea pe margini de fântână.

Acum mă-ntorc, dar totul e străin,

Pământul nu-mi mai ține minte pașii,

Și-n dorul meu zâmbesc înaintașii,

Ca un ecou pierdut dintr-un ținut divin. 

Pe prispă, somnoroasă, vremea zace,

Cu fața sprijinită-ntr-un ulcior,

Iar câinele din lanț, bolnav de dor,

Întruna-și plânge curtea care tace. 

În gard, salcâmii ascund povești uitate,

Despre-un copil firav cu părul auriu,

Și-n fiecare frunză ce-o mai știu, 

Sunt scrise amintiri cu al meu frate.

Văd ușa veche rămasă neschimbată,

Și drumul brusc se mistuie pe prag, 

O-mping ușor, rostind încet cu drag:

Sărut-mâna mamă, sărut-mâna tată!

Un lung ecou în brațe mă cuprinde,

De parc-ar vrea să spună; Bun venit!

Și brusc pe cei plecați i-am resimțit,

În inima ce ca o torță mi se-aprinde.

Amintiri uitate-n ramă,

Şi iubiri ascunse-n taină,

Toate acum duios mă cheamă,

Să îmbrac amor ca haină.

Două şoapte nerostite,

Dintr-o frază deocheată,

Vor acum să mă invite,

Să-mi rostesc iubirea toată.

Ochii albaştri se dilată,

Faţa se-nroşeşte toată,

Căci nu pot să mai ascundă,

Iubirea ce îi inundă.

Mâna-mi cade ostenită,

Gându-mi zboară stânjenit,

Spre copila cea iubită,

Ce din suflet n-a pierit.

Trei sferturi astăzi sunt în rai,

Dar mâna ta mă trage înapoi,

Și-ntruna plângi, și fără grai,

Încerci pe moarte s-o despoi.

Te văd de undeva din depărtare,

Cu fața-n palme prăbușită,

Apoi aprinzi ușor o lumânare,

Și rogi pământul să te-nghită.

Trec norii grei, dar eu nu mai aștept,

Mi-am pus tăcerea-n piept ca pe o haină,

Și sunt străin de gândul tău nedrept,

Ce vrea să mă întorc ca dintr-o taină.

Tu strigi, dar glasul tău nu mă mai doare,

E doar ecoul ce se frânge-n mine,

Fiindcă-am gustat din lacrima ce moare

Sub ochii-ți goi ca două vechi ruine.

Și totuși, nu te las, și-am să te iert,

Să fii în mine ca un legământ,

Iar când vei plânge, voi simți discret,

Iubirea noastră trăită pe pământ.

Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav

Când stai cu tolăneala tu la mână

Și crezi mereu ce este muncă grav!

A fost prea viețuirea ta o zână

Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum

Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,

Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,

Să hoinărești buimac din lună-n lună?

Respectul trebuind să îl acorzi

Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,

Căci vălmășagul de iubiri și corzi

Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.

Iar îngerii când te-or chema să urci,

Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.

(Imagine de fundal: Wellcome Collection)

Doamne,

nu mai știu cum să merg

fără să cad.

Pașii mei nu se mai fac din curaj,

ci din obișnuință,

Și inima mea nu mai cere izbândă,

ci liniște.

Oricare ar fi prețul ei.

Mă bântuie o renunțare tăcută,

ca o boală lentă

care nu doare,

dar stinge.

Doamne,

nu vreau să renunț,

dar parcă deja o fac

în gând, în rugăciune, în vis.

Îmi privesc crucea

și n-o mai simt ca pe o chemare,

ci ca pe o greutate străină

pe care o port fără viață.

Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,

vină și tulbură-mi deznădejdea!

Oprește renunțarea din mine

ca pe o apă care vrea să mă înece

fără valuri,

fără zgomot,

fără glorie.

Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,

chiar dacă uneori simt

că Te-ai ascuns.

În adâncul ființei mele

încă mai este o scânteie —

poate nu de curaj,

dar de dor.

Folosește-o.

Suflă peste ea

cu Duhul Tău,

și fă din mine iarăși un om care crede

că lupta merită,

că rana nu e în zadar,

că renunțarea nu e chemarea mea.

Oprește-mă, Doamne,

să nu plec

de sub crucea

ce-o port pe umeri.

Oprește-mă, Doamne!

Cândva,

planeta noastră respira verde.

Pădurile erau plămânii ei largi,

iar oceanele -

ochii albaștri ai lumii.

Munții stăteau

ca niște catedrale de piatră,

iar râurile curgeau

ca niște psalmi limpezi

prin trupul pământului.

Dar omul -

făuritor de foc și de fum -

a început să scrie pe cer

cu cerneală de cenușă.

Pădurile au căzut

ca niște armate învinse,

oceanele au înghițit plastic

în loc de stele,

iar aerul

a învățat gustul ruginii.

Ghețarii plâng

ca niște candele ce se topesc,

mările se ridică

ca niște avertismente mute,

iar pământul

poartă cicatrici de metal.

Și totuși,

sub cenușa orașelor,

sub asfaltul obosit,

încă mai bate

o inimă verde.

Planeta ne privește

ca o mamă rănită

care nu încetează să spere

că într-o zi omul

își va aminti

că nu este stăpânul ei,

ci doar un trecător

prin grădina ei fragilă.

Nu vorbi.
Lasă ecoul să-ți fie gură.

El știe
cine n-ai fost niciodată.

Când ceru-i negru ca smoala
Și otrava visului
Scuipă strigăte desculțe
Din care boala se hrănește,
Atunci sunt dezmembrat
Din umbra ecoului meu.

P - PUȚINĂ IUBIRE ÎMPART...

U - UIMIT DE FRUMUSEȚEA FEMEII VICLENE,

Ț - TINDE SĂ INTRE ÎN PATUL MEU LARG DE FETE ,

I - INTUIEȘTE ȚINTA CU OCHII DE VIPERĂ NEBUNĂ...

N - N-AȘ VREA SĂ MĂ CORUPĂ CA EVA PE ADAM  ÎN FRUNZIȘUL PĂCATULUI.