Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Lu Furastiero
Data postării: 7 mai 2024
Vizualizări: 503
Poezii din aceiaşi categorie
Dumnezeu ne-a dat cuvântul
Dumnezeu ne-a dat cuvântul,
Dar noi de mult nu mai vorbim.
El ne-a dat şi gândul,
Dar noi de mult nu mai gândim.
Dumnezeu ne-a arătat lumina.
Dar noi am abuzat de ea.
Şi ea sărmana de frica noastră
S-a ascuns în umbra sa.
Dumnezeu ne-a făcut şi cerul,
Cu bolta lui alb-albastră
Dar noi nu i-am înţeles misterul
Şi l-am închis ca pe o fereastră.
Dumnezeu ne-a dat pământul.
Să ne naştem şi să rodim,
Dar noi am uitat un lucru simplu.
Pământul să-l iubim.
Dumnezeu ne-a dat de toate
Şi putere ne-a mai dat.
Dar noi ne temem de moarte,
Dar nu ne temem de păcat.
ganduri in ceas tarziu
ce nu vreau sa spun scriu
ma sfiesc, noaptea târziu
n as vrea sa ma descarc
as ramane precum moara fara lac
nu am glas in mulțime
au ramane gandurile fara mine
imi e dor dor de ele
sa le miros ca pe lalele
Căutând un nou pământ...
Prin tăcerea ce m-apasă,
Pacea-mi pare un război,
O lumină stinsă-n casă,
Un ecou pierdut în ploi.
Pasul meu rămâne-n urmă,
Și-mi înșeală dorul blând,
Un trecut întruna scurmă,
Căutând un nou pământ.
Și de-ar fi să-mi rup vecia,
Într-un zbor spre infinit,
Aș pătrunde-n galaxia,
Unui suflet rătăcit.
Vântul iar îmi cântă ruga,
Pânza timpului se-ntinde,
Și-mpletesc din noapte fuga,
Spre ce taină mă cuprinde.
Curg pe cer rugini de gânduri,
Umbre tac, iar eu ascult,
Ochiul plânge rânduri, rânduri,
Timpul stă să-i dea tribut.
Sufletul mi-l las pe ape,
Fără ancoră la mal,
În adâncuri se despoaie,
Fără glas, fără final.
Doar ecouri mi se-mplântă,
În sicriu de lemn uscat,
Și în pânza sfâșiată,
Suflu iar, ca altădat’.
Iar în vântul ce se-ncheagă,
Se ridică un altar,
Și cenușa mea întreagă,
Se risipă-n alt hotar.
Arthur și coroana de spini
Arthur! Bătrân monarh,
Al pădurilor ierarh,
Plânsetele celor mulți
Când le auzi, te rog, să ierți,
Trădarea și mânia,
Trufia și nebunia.
Firea noastră ce-o aveam
Ne amintește cum eram
Eram mai buni și mai cuminți
N-aveam arginți aveam doar sfinți
Credință era și mila
Nu iubirea cu de-a sila
Neamul tău, bătrâne urs,
Îl aminteam în orice vers
Ne-am săturat de atât suspin
Și blestem pe cel ce rupe
Din coroana ta de spini
Urletul din noi erupe
Și în plânset adormim.
Psalmi - LXIII - Mi-ai dat talanți și i-am risipit
Mi-ai dat, Doamne,
nu puțin, ci cu mână largă.
Dar eu am plecat cu bogăția
și-am cumpărat zgomot, uitare,
încântări care nu țin de foame.
Mi-ai dat har,
și eu l-am călcat cu pași grăbiți,
căutând slavă printre ruine.
Mi-ai dat darul cuvântului —
și-am tăcut unde trebuia să vindec.
Mi-ai dat iubire —
și-am ales orgoliul.
Mi-ai încredințat o comoară —
și-am vândut-o ieftin,
pentru o clipă de mândrie,
pentru un drum mai scurt,
pentru mine.
Iar acum stau gol,
cu mâinile pline de nimic,
și Te privesc, rușinat,
fără scuze, fără promisiuni.
Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.
Îți cer să mă iei înapoi.
Ca un slujitor, ca o umbră,
ca un dor care nu mai vrea nimic
decât să fie iertat.
Nu mă iubi pentru ce-am făcut,
căci am pierdut tot.
Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău
și plâng.
Vecini
Nu mai avem cărări înspre vecini,
Nici urmă de acele vechi poteci,
E plin de buruieni şi de ciulini,
Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.
Nu vrem să ştim unii de alţii,
Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,
De mici, noi am crescut ca fraţii,
Şi-acum doar ură este între noi.
Avem garduri de doi metri,
Suntem străini, deşi am fost cumetri,
Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,
Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.
Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …
Aşa barbari am devenit,
Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,
Dar cu un mers bolnav şi diferit.
Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,
Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,
Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,
Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.
Dumnezeu ne-a dat cuvântul
Dumnezeu ne-a dat cuvântul,
Dar noi de mult nu mai vorbim.
El ne-a dat şi gândul,
Dar noi de mult nu mai gândim.
Dumnezeu ne-a arătat lumina.
Dar noi am abuzat de ea.
Şi ea sărmana de frica noastră
S-a ascuns în umbra sa.
Dumnezeu ne-a făcut şi cerul,
Cu bolta lui alb-albastră
Dar noi nu i-am înţeles misterul
Şi l-am închis ca pe o fereastră.
Dumnezeu ne-a dat pământul.
Să ne naştem şi să rodim,
Dar noi am uitat un lucru simplu.
Pământul să-l iubim.
Dumnezeu ne-a dat de toate
Şi putere ne-a mai dat.
Dar noi ne temem de moarte,
Dar nu ne temem de păcat.
ganduri in ceas tarziu
ce nu vreau sa spun scriu
ma sfiesc, noaptea târziu
n as vrea sa ma descarc
as ramane precum moara fara lac
nu am glas in mulțime
au ramane gandurile fara mine
imi e dor dor de ele
sa le miros ca pe lalele
Căutând un nou pământ...
Prin tăcerea ce m-apasă,
Pacea-mi pare un război,
O lumină stinsă-n casă,
Un ecou pierdut în ploi.
Pasul meu rămâne-n urmă,
Și-mi înșeală dorul blând,
Un trecut întruna scurmă,
Căutând un nou pământ.
Și de-ar fi să-mi rup vecia,
Într-un zbor spre infinit,
Aș pătrunde-n galaxia,
Unui suflet rătăcit.
Vântul iar îmi cântă ruga,
Pânza timpului se-ntinde,
Și-mpletesc din noapte fuga,
Spre ce taină mă cuprinde.
Curg pe cer rugini de gânduri,
Umbre tac, iar eu ascult,
Ochiul plânge rânduri, rânduri,
Timpul stă să-i dea tribut.
Sufletul mi-l las pe ape,
Fără ancoră la mal,
În adâncuri se despoaie,
Fără glas, fără final.
Doar ecouri mi se-mplântă,
În sicriu de lemn uscat,
Și în pânza sfâșiată,
Suflu iar, ca altădat’.
Iar în vântul ce se-ncheagă,
Se ridică un altar,
Și cenușa mea întreagă,
Se risipă-n alt hotar.
Arthur și coroana de spini
Arthur! Bătrân monarh,
Al pădurilor ierarh,
Plânsetele celor mulți
Când le auzi, te rog, să ierți,
Trădarea și mânia,
Trufia și nebunia.
Firea noastră ce-o aveam
Ne amintește cum eram
Eram mai buni și mai cuminți
N-aveam arginți aveam doar sfinți
Credință era și mila
Nu iubirea cu de-a sila
Neamul tău, bătrâne urs,
Îl aminteam în orice vers
Ne-am săturat de atât suspin
Și blestem pe cel ce rupe
Din coroana ta de spini
Urletul din noi erupe
Și în plânset adormim.
Psalmi - LXIII - Mi-ai dat talanți și i-am risipit
Mi-ai dat, Doamne,
nu puțin, ci cu mână largă.
Dar eu am plecat cu bogăția
și-am cumpărat zgomot, uitare,
încântări care nu țin de foame.
Mi-ai dat har,
și eu l-am călcat cu pași grăbiți,
căutând slavă printre ruine.
Mi-ai dat darul cuvântului —
și-am tăcut unde trebuia să vindec.
Mi-ai dat iubire —
și-am ales orgoliul.
Mi-ai încredințat o comoară —
și-am vândut-o ieftin,
pentru o clipă de mândrie,
pentru un drum mai scurt,
pentru mine.
Iar acum stau gol,
cu mâinile pline de nimic,
și Te privesc, rușinat,
fără scuze, fără promisiuni.
Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.
Îți cer să mă iei înapoi.
Ca un slujitor, ca o umbră,
ca un dor care nu mai vrea nimic
decât să fie iertat.
Nu mă iubi pentru ce-am făcut,
căci am pierdut tot.
Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău
și plâng.
Vecini
Nu mai avem cărări înspre vecini,
Nici urmă de acele vechi poteci,
E plin de buruieni şi de ciulini,
Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.
Nu vrem să ştim unii de alţii,
Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,
De mici, noi am crescut ca fraţii,
Şi-acum doar ură este între noi.
Avem garduri de doi metri,
Suntem străini, deşi am fost cumetri,
Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,
Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.
Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …
Aşa barbari am devenit,
Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,
Dar cu un mers bolnav şi diferit.
Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,
Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,
Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,
Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.
Alte poezii ale autorului
macar
Macar am luna
Desi sint un spin de ciulin negru ,uscat
Macar am ploaia
Desi sint un mal de lut galben, surpat
Macar am vintul
Desi sint doar amintirea unei soapte stinse
Macar am avut un ciine
Desi m-a muscat la sfirsit
Macar am avut un cal
Desi m-a sfarimat in nisip
Macar am avut iubirea
Desi e doar o lama care taie adinc si doare
prima zi
Ninsese cu o zi inainte sau poate devreme, in dimineata aia si era destul de frig cind am pornit spre locul in care trebuia sa ne-ntilnim, o intersectie mare,mai jos de aeroport si unde am ajuns putin mai-nainte de ora stabilita. Era pustiu ,aproape ,pe strada, desi acolo era si o statie de autobuz,iar in coltul in care am oprit nu era nimeni,doar o silueta de sex incert cu o haina lunga ciclam stins, cu o statura mica si poate citiva trecatori . Dupa citeva minute de asteptare,pentru confirmarea locului si a orei, am sunat, iar silueta care era deja acolo, in locul stabilit ,a respus si atunci ,iesind din masina ,m-am uita mai atent si am recunoscut chipul zimberet sub o caciula rosie,rotunda,impletita din lina groasa pe andrele mari. Nu am dat mare importanta la ce spunea fiindca am avut ocazia sa-i vad intiia data culoarea ochilor de un albastru aproape nefiresc ,un albastru impletit din tot felul de culori secundare,din tot felul de nuante,intr-un anume amestec care pina la urma primise exact cit trebuie alb,exact cit trebuie negru, exact cit trebuie sclipire, exact cit trebuie umbrire, in asa fel ca aparea ca o culoare desavirsia,dincolo de ce poti gasi vreodata in natura, o culoare care,privita prea mult, iti poate rari respiratia ,iti poate accelera pulsul, iti poate provoca un soi de incremenire ca si cum toata aceasta intilnire cu albastul ochilor ei s-ar fi prelungit cu un fel de ecou, ca o vibratie care se stinge greu si ar ramine ca o urma permanenta,cum ramin si gusturi persistente sau melodii care nu se lasa usor uitate, aproape ca o dependenta. Dar dac-ai fi avut interesul nesfirsit sa-ntelegi chipul asta, s-ar fi putut vedea o mica pata intunecata care compunea totusi aceasta culoare desavirsita, cum se putea citi si-n coltul gurii o micro-cuta imprimata, aproape invizibil, acolo, dovada ca nu au fost mereu senini si veseli ochii astia si n-a zimbit mereu gura asta. Si avea un soi de alunecare a privirii,ca o mingiiere ,in acelasti timp in care era si cercetatoare ca un proiector pe cer,o privire care se ascunde si cerceteaza in acelasi timp si la fel de rapid si care,apoi,se inchide intr-un fel de mijire dar care lasa coltul ochilor cercetatori si atenti, o miscare foarte simpatica si abila care era insotita si de-un fel de zimbet strunit si abia afisat in marginea gurii. Parea o inocenta frapanta ,un soi de incredere necoditionata,dar care nu se arata deloc dezarmata si lipsita de reactie, mai degarba arata un fel de pariu pe care l-ar fi pus cu propria ei intuitie in care avea multa incredere. Cind a intrat ea in masina, n-a parut doar cineva care se aseaza pe scaun, a fost de parca ar fi intrat un cozonac abia scos din cuptor,asa invaluit intr-un fel de abur ,de aroma de cacao si nuca coapta, de-o ferbinteala care te face sa dai putin inapoi, doar cit dureaza sa se mai raceasca putin ,un soi de verva, putin nervoasa,dar autentic vesela si dezinvolta. Dialogul a pornit imediat ca din doua izvoare destul de diferite, unul mai tumultos si bogat in debit, altul mai masurat, dar tot adinc si care s-adunau fara greutate intr-un curs lin si netulburat, un piriu cu ape limpezi si calde, fara praguri,fara virtejuri ,asa firesc…
o zi ca oricare alta
Ai putea spune ca-a fost o zi ca oricare alta
Dintre cele anume de toamna
Fara ploi, doar cu soare si fum pe dealuri
Ai putea spune c-a fost doar o vizita la muzeu
Anume aleasa-n zi fara plata
Dar sfirsita-n rataciri in padure
Ai putea spune ca dintr-o livada bogata
Asa lasata-n parasire
Ai putea minca si lua oricite mere vrei
Desi, peste toate, apasa intrebarea
oare cum si cine poate duce
atita culoare si vint
atita fum si praf
atita soare si cale
atita spaima si efort
atita grija si impacare
atita speranta si vise
In causul adunat al unor miini asa mici
Si reci
sub nuc
Cum stau asa
Cu fruntea rezemata de nuc
In umbra amara
Pe iarba rara
Daca simti ca respiri mai greu
E pentru ca te string in brate putin mai tare
Daca simti ca ti-e mintea plina de mine
E fiindca sunetul vorbelor mele nu s-a stins
Cum stau asa
Ingenuncheat linga nuc
Pe pragul inserarii line
Gindindu-ma la tine
Depozitarul unei culori
Eu nu sint depozitarul unei culori
(culoarea, o simpla frecventa)
(culoarea, un ciob de lumina)
Eu sint depozitarul,exclusiv
Doar ,amintirii unei culori
Rege peste-un regat de impresii
Rege peste-un regat de regrete
Amintirea unei culori e o impresie
Amintirea unei culori e o-mbratisare
Poate, amintirea unei culori, sa aiba gust ?
Poate ,amintirea unei culori, sa aiba miros ?
Parca un pic acrisor, in vintul fierbinte,mirosul
Parca un pic iute, un pic dulceag, gustul
Poate fi asa
Daca aceasta amintire-i despre albastrul ochilor tai
Atitea femei
Atitea femei
Si doar o pisica regret
Atitea femei
Si mi-e dor doar de calul meu
Atitea femei
Si ciinele-i singurul ramas aproape
Aceasta femeie
Inserari , pustiu si noapte
Aceasta femeie
Izvorul cald al pacii albastre
Aceasta femeie
Si-n rest, mai mult tacere
macar
Macar am luna
Desi sint un spin de ciulin negru ,uscat
Macar am ploaia
Desi sint un mal de lut galben, surpat
Macar am vintul
Desi sint doar amintirea unei soapte stinse
Macar am avut un ciine
Desi m-a muscat la sfirsit
Macar am avut un cal
Desi m-a sfarimat in nisip
Macar am avut iubirea
Desi e doar o lama care taie adinc si doare
prima zi
Ninsese cu o zi inainte sau poate devreme, in dimineata aia si era destul de frig cind am pornit spre locul in care trebuia sa ne-ntilnim, o intersectie mare,mai jos de aeroport si unde am ajuns putin mai-nainte de ora stabilita. Era pustiu ,aproape ,pe strada, desi acolo era si o statie de autobuz,iar in coltul in care am oprit nu era nimeni,doar o silueta de sex incert cu o haina lunga ciclam stins, cu o statura mica si poate citiva trecatori . Dupa citeva minute de asteptare,pentru confirmarea locului si a orei, am sunat, iar silueta care era deja acolo, in locul stabilit ,a respus si atunci ,iesind din masina ,m-am uita mai atent si am recunoscut chipul zimberet sub o caciula rosie,rotunda,impletita din lina groasa pe andrele mari. Nu am dat mare importanta la ce spunea fiindca am avut ocazia sa-i vad intiia data culoarea ochilor de un albastru aproape nefiresc ,un albastru impletit din tot felul de culori secundare,din tot felul de nuante,intr-un anume amestec care pina la urma primise exact cit trebuie alb,exact cit trebuie negru, exact cit trebuie sclipire, exact cit trebuie umbrire, in asa fel ca aparea ca o culoare desavirsia,dincolo de ce poti gasi vreodata in natura, o culoare care,privita prea mult, iti poate rari respiratia ,iti poate accelera pulsul, iti poate provoca un soi de incremenire ca si cum toata aceasta intilnire cu albastul ochilor ei s-ar fi prelungit cu un fel de ecou, ca o vibratie care se stinge greu si ar ramine ca o urma permanenta,cum ramin si gusturi persistente sau melodii care nu se lasa usor uitate, aproape ca o dependenta. Dar dac-ai fi avut interesul nesfirsit sa-ntelegi chipul asta, s-ar fi putut vedea o mica pata intunecata care compunea totusi aceasta culoare desavirsita, cum se putea citi si-n coltul gurii o micro-cuta imprimata, aproape invizibil, acolo, dovada ca nu au fost mereu senini si veseli ochii astia si n-a zimbit mereu gura asta. Si avea un soi de alunecare a privirii,ca o mingiiere ,in acelasti timp in care era si cercetatoare ca un proiector pe cer,o privire care se ascunde si cerceteaza in acelasi timp si la fel de rapid si care,apoi,se inchide intr-un fel de mijire dar care lasa coltul ochilor cercetatori si atenti, o miscare foarte simpatica si abila care era insotita si de-un fel de zimbet strunit si abia afisat in marginea gurii. Parea o inocenta frapanta ,un soi de incredere necoditionata,dar care nu se arata deloc dezarmata si lipsita de reactie, mai degarba arata un fel de pariu pe care l-ar fi pus cu propria ei intuitie in care avea multa incredere. Cind a intrat ea in masina, n-a parut doar cineva care se aseaza pe scaun, a fost de parca ar fi intrat un cozonac abia scos din cuptor,asa invaluit intr-un fel de abur ,de aroma de cacao si nuca coapta, de-o ferbinteala care te face sa dai putin inapoi, doar cit dureaza sa se mai raceasca putin ,un soi de verva, putin nervoasa,dar autentic vesela si dezinvolta. Dialogul a pornit imediat ca din doua izvoare destul de diferite, unul mai tumultos si bogat in debit, altul mai masurat, dar tot adinc si care s-adunau fara greutate intr-un curs lin si netulburat, un piriu cu ape limpezi si calde, fara praguri,fara virtejuri ,asa firesc…
o zi ca oricare alta
Ai putea spune ca-a fost o zi ca oricare alta
Dintre cele anume de toamna
Fara ploi, doar cu soare si fum pe dealuri
Ai putea spune c-a fost doar o vizita la muzeu
Anume aleasa-n zi fara plata
Dar sfirsita-n rataciri in padure
Ai putea spune ca dintr-o livada bogata
Asa lasata-n parasire
Ai putea minca si lua oricite mere vrei
Desi, peste toate, apasa intrebarea
oare cum si cine poate duce
atita culoare si vint
atita fum si praf
atita soare si cale
atita spaima si efort
atita grija si impacare
atita speranta si vise
In causul adunat al unor miini asa mici
Si reci
sub nuc
Cum stau asa
Cu fruntea rezemata de nuc
In umbra amara
Pe iarba rara
Daca simti ca respiri mai greu
E pentru ca te string in brate putin mai tare
Daca simti ca ti-e mintea plina de mine
E fiindca sunetul vorbelor mele nu s-a stins
Cum stau asa
Ingenuncheat linga nuc
Pe pragul inserarii line
Gindindu-ma la tine
Depozitarul unei culori
Eu nu sint depozitarul unei culori
(culoarea, o simpla frecventa)
(culoarea, un ciob de lumina)
Eu sint depozitarul,exclusiv
Doar ,amintirii unei culori
Rege peste-un regat de impresii
Rege peste-un regat de regrete
Amintirea unei culori e o impresie
Amintirea unei culori e o-mbratisare
Poate, amintirea unei culori, sa aiba gust ?
Poate ,amintirea unei culori, sa aiba miros ?
Parca un pic acrisor, in vintul fierbinte,mirosul
Parca un pic iute, un pic dulceag, gustul
Poate fi asa
Daca aceasta amintire-i despre albastrul ochilor tai
Atitea femei
Atitea femei
Si doar o pisica regret
Atitea femei
Si mi-e dor doar de calul meu
Atitea femei
Si ciinele-i singurul ramas aproape
Aceasta femeie
Inserari , pustiu si noapte
Aceasta femeie
Izvorul cald al pacii albastre
Aceasta femeie
Si-n rest, mai mult tacere