citesc

Duminica era singura zi cind venilatoarele taceau din zumzetul surd care-mi insotea toata saptamina, ventilatoarele ce racoreau lucratoarele fabricii care era proptita-n zidul casei in care locuiam si umpleau casa aia- o casa nationalizata din care fostul proprietar abia mai putuse sa capete doua odai ,de fapt, fostele camere ale servitorilor,tocmai in fundul curtii,la etaj, dintre care una  mi-o inchiriase mie- cu un fel de tacere care, surprinzator, uneori parea mai sonora decit vesnica lor huruiala.

Si-acum in tacerea acestei duminici de toamna tirzie batea cineva la usa ,lucru de mare mirare, pentru ca in afara de Paula si Costel, care locuiau dedesubt, greu s-ajunga cineva sa faca asta.

Costel era mai degraba absent,rar il vedeam, dar Paula mereu isi facea de lucru in holul de sub scara unde-si incropise un fel de bucatarie si daca nu spala rufe intr-o balie de tabla, atunci fierbea cartofi pe un primus si statea ginditoare in scaunul de-afara de linga usa fumind cu pofta,privind din fundul curtii,spre strada, prin poarta mare, intr-o incremenire in care i-ai fi putut ignora statura, altfel   neglijabila, daca nu s-ar fi terminat cu un cap aproape emblematic.

Cine sau ce i-o fi croit chipul cind pune la cale aparitia ei pe lume n-a avut la-ndemina alta scula decit o sapa si sapa aia cu care i-a croit gura, la figurat, n-a reusit din prima incercare iar corecturile facute mai apoi doar ce i-au multiplicat muchiile si colturile si cutele de pe fata spre o capodopera a tristetii asa incit arata ca o fata de douazeci de ani care pare de cincizeci sau ca o femei de cincizeci de ani care se poarta ca una de douazeci mie-mi-era imposibil sa-i ghicesc virsta altfel decit in marja asta si arata fara echivoc ca viata n-o menajase deloc nici inainte nici dupa ce plecase din ce satra s-o fi nascut,parea ca si cum luase cu adevarat o sapa-n gura, asa cu colturile gurii prabusite, intr-o amaraciune absoluta,resemnata.

Si-acum aparuse la usa,lucru destul de indraznet, imbracata cu o bluza tricotata fara mineci si nimic altceva decit un fel de fustita,mai degraba un cupon, o fisie de stofa de doua palme, un straif, infasurat in jurul coapselor uscate si inchisa c-o agrafa gigantica,lunga de-un deget,care-o prindea, ce fel de stofa o fi fost aia, intr-un pliu gros pe partea stinga 

n-ai o tigara ?, ma-ntreaba, cu vocea ei gijiita…incercind un fel de zimbet peste dintii rari, care  doar ce-i schimonosea si mai tare fata, doar ce facu o jumatate de pas in fata intrind in hol, facindu-ma sa dau si eu o jumatate de pas in spate pina m-am lipt de usa inchisa, inchisa din prevedere, pentru ca nu era prima data cind venea sa ceara ceva si daca n-as fi inchis usa camerei s-ar fi apasat mai tare sa intre, timp in care nu-mi puteam lua gindul de la agrafa ei cocosata,care arata ca muscase mai multa stofa decit putea ea tine ,abia agatata in virful acului si care mie-mi parea un fel de grenada cu un cui subred in mina unui copil….

n-am…m-am lasat de fumat de citeva zile, zic eu…inca cu ochii la agrafa,inca fara un plan de scapare daca cumva s-ar fi intimplat sa explodeze…

hmm…a miriit dispretuitor…pacat….iesind…cumva nedumerita cum o simpla cerere putea sa ma descumpaneasca asa, dupa cum banuiesc ca ma vazuse ea cu panica-n ochi.

Scapat din asa cumpana gindeam si ma asteptam  sa curga mononton,mai mult restul duminicii,citeva carti de citit…cind iara bate la usa…dar de data asta, spre usurarea mea, nu Paula.

Carmen si Vasile aparuti intr-o autentica surpriza ca si-n cea mai improbabila pereche pe care ti-ai fi putut-o imagina ,chiar apa si uleiul ti-ar fi parut o asociere mai naturala.

Vasile , un lipovean din Tulcea, mai mare ca noi cu vreo sapte ani, un student intirziat dar cu o intreaga poveste in spate si singurul dintre colegi care umbla imbracat doar in costum, acelasi costum maro cu care a trecut prin ani si care parea ca traia pentru a fuma sau  ca fuma pentru asi valida existent, mereu nebarberit si cu un zimbet sardonic peste dintii galbeni si tociti.

Carmen, olteanca din Tg.Jiu fusese miss boboc in anul nostru si asta cred ca spune cam tot despre ce impresie ne facea ea noua si daca prin asta ea-si revendica vreun ascendent eu si altii ca mine il aceptam  cu o ingaduinta protectoare.

Il cautau pe Gelu de fapt Carmen il cauta iar Vasile doar o insotea si de-aici si deslegarea misterului acestei inedite intreprinderi, Vasile fiind printre cei doi-trei colegi care stiau unde stau eu in gazda dar facind pe calauza intr-un mod aproape comic fiind cu jumatate de pas in urma celui calauzit, imi imaginam eu, cunoscind dinamica si raporturile dintre ei, Carmen fiind cam cu o palma mai inalta.

Gelu trecuse pe la mine cu vreo doua-trei zile in urma, chiar dormise aici o noapte, dar n-aveam nici o idee pe unde-ar putea fi acum, dar cum nici n-aveam altceva de facut am zis ca merg si eu cu ei, sa-ncercam prin locurile in care banuiam c-ar putea fi.

Primul si cel mai promitator ar fi fost la telefoane, mai precis la Palatul Telefoanelor dupa numele oficial, de unde se putea suna,din anume telefoane cu fise, interurban  cu tarif de local, iar noi stiam cel putin unul dintre ele, iar in spatele lui, intr-o crapatura spre perete ne lasam uneori biletele, ca-ntr-o cutie postala secreta, un rafinament de comunicare pentru anii 80 asa c-am zis c-ar fi cel mai bine sa incepem de-acolo.

Chiar folosind toate scurtaturile stiute ,sa coborim atita cale pina la cheiul Dimbovitei si apoi urcind spre Calea Victoriei tot ne-a luat aproape o ora, cind Carmen a spus, dupa ce muiase evident pasul in ultima vreme… trebuie sa maninc ceva ca nu mai pot merge…

Dupa bugetul meu si dupa cum s-a dovedit si-al lor, singurul loc in care-am fi putut merge si care era si aproape de telefoane, era la oua, cum ii spuneam noi, un fel de restaurant care avea in meniu doar omlete si citeva chestii lactate si unde puteai sa-ti astimperi foamea cu citiva lei, cum am facut si noi comandind trei omlete din cite doua oua si o salata de varza cu otet.

Am mincat repede, pina la urma cit timp iti trebuie sa maninci o omleta din doua oua daca asta-i prima si probabil singura masa din zi si ne pregateam sa plecam in zadarnica cautare, cind Carmen a ridicat farfurioara in care fusese salata de varza si in care mai ramasese doar otetul diluat si a sorbit tot ce era acolo cu mare pofta.

Si-atunci, pret de citeva secunde, ca un joc de ping-pong in care in loc de minge erau privirile noastre, a mea spre Carmen a lui Vasile spre Carmen a mea spre Vasile , a lui Vasile spre mine, ale noastre,sincron  spre ea si Carmen, care doar privea multumita la farfurioara goala ,de-acum, cu un chip parca mai imblinzit, aproape pasnic,iar in secundele alea, din ce-ar fi fost mai intii o mirare,reflexia ei din privirea lui Vasile s-a transformat intr-o banuiala ca dupa o alta secunda, un ultim gind care s-a-ntilnit cu aceeasi banuiala din privirea lui care parea ca urmase acelasi drum ca si mine, s-a transformat intro certa revelatie stiind in acelasi timp cu Vasile ceva ce Carmen probail banuia si de care Gelu sigur n-avea habar, dar care-ar fi aflat curind daca rodul cautarii noastre s-ar fi implinit.

Ne-am ridicat si am iesit, fara ca Vasile sa mai faca vreun semn sau vreo aluzie, nici atunci , nici vreodata, lucru care m-a cam surprins pentru ca el era de obicei taios si sarcastic iar Carmen care-si recapatase privirea concentrata si atenta ca de cercetas aflat in misiune reluase comanda.

La vremea aia se-nsera devreme si cautarile noastre pareau zadarnice desi ne-am mai invirtit vreo ora pe la telefoane, pe la cabine,la cutia postala secreta -care era goala- pe strazile din jur, pe la cinematografele de pe bulevard pina cind ploaia marunta ne-a facut sa renuntam asa ca ei au plecat spre camin iar eu m-am intors cu tramvaiul acasa.

Se-ntunecase bine cind am ajuns, nu era nimeni in hol, Paula nu bucatarea nimic sub scara iar primusul verde statea stins si soios sub becul aproape chior,galbui…

I-am lasat pe masuta primusului tigara luata de la Vasile ca un fel de ofranada adusa cuiului de grenada care inca rezistase si am urcat in odaia mea rece, spre-o alta noapte.

Albastriu,  siniliu,e tocul ferestrei

Impartita-n sase ochiuri

Infundata-n peretele dinspre mar

Galben, ziarul uscat,  lipit de geam

Parca-i o foaie de ceara

Parca-i o coaja de gutuie

Cenusiul umbrei amare

Impinsa de-ntunericul odaii, in asfintit

Ridica aroma de menta verde

In pragul ferestrei, peste praf

Mustele moarte,aparent adormite

Par majuscule negre

Cazute din text

Era prima data cind mergeam la tara singur, chiar daca pina-n autogara am fost insotit si mi-am cuparat bilet intreg, da tot simteam importanta misiunii in care eram gata sa pornesc cind am coborit la peron in groapa-n care era asezata autogara, nu departe de malul Bistritei si emotia asteptarii printre oamenii  care erau deja adunati acolo, mai multi cei care venisera cu marfa la piata si acum, la amiaza , se-ntorceau acasa cu ce tirgueli or fi facut, cum pindeau ei poarta garajului asteptind aparitia autobuzului care-a aparut lent condus de-o basca sub care era capul unui sofer care nu era  doar sofer, nu era nici macar nea petrica sau nea soferu, era si nimeni nu-i spunea altfel decit donsofer, pentru ca era ceva mai mult de-un capitan de vas, mai mult de-o capetenie de pirati, era autoritatea  suprema care ordona urcarea, dadea bilete, deschidea la bagaje, hotara ora plecarii si statiile unde oprea, cind s-alegea locul pentru coborirea cuiva sau pentru adunat calatori de pe drum si mai mereu purta un maieu sau un tricou, o camasa sau orice haina ar fi avut tot era destul de scurta ca sa-i arate o halca de burta paroasa ca o felie de pepene subtire, albicioasa, as zice ca purta , cum s-a dovedit mai apoi, simburele unei mode viitoare peste decenii.

Dupa ce-a tremurat din toate puterile masina a tras la peron iar oamenii s-au adunat deodata ca un ghem strins, ca albinele la urdinis, in usa autobuzului, intr-un fel de inclestare disperata cu spaima suprema c-or sa ramina pe jos, ca n-o sa se poata urca-n rata, desi orice ochi invatat cu masurarea ar fi spus usor ca nu erau destui ca s-o umple, da asta n-avea nici o importanta, navala tot a-nceput cind soferul a deschis jumatate din usa din fata care n-avea mai mult de trei palme latime si unde s-a facut imediat un dop pe care donsofer l-a-ndepartat tragind de haine si boccele pe cei care infundasera trecerea, cercetind biletele si impingindu-i pe culoar spre fundul masinii care-n cele din urma a ramas cu trei rinduri din spate  goala chiar dupa ce-am urcat si  eu odata cu cei din urma, care-au pus bagajele-n cala.

La ora plecarii  jumatatea de usa s-a-nchis cu un pufait prelung, ca o sfirseala iar donsofer porneste-ntru-n fel de dans, un fel de balet, o reprezentatie acrobatica, incepind sa calce niste pedale din fier mai mari decit talpa lui aproape de doua ori, icnind el si scirtiind ele, c-o mina rasucind un volan cit roata fintinii si mestecind cu cealalta un fel de melesteu infipt in podeaua autobuzului si care se termina cu un soi de maciuca cit o vinata mare doar ca era dintr-un fel de Plexiglas sculptat pe dinauntru cu fel de  fel de flori si frunze vopsite-n niste culori de care nu-ti puteai lua ochii dar pe care nu le-ai mai vrea vazute iarasi, si cum cauta el ce fel de descintec o fi facut cu melesteul, la o vreme, dupa citeva scrisnete, huruieli, croncanit ca de cioara , rata se smuncea-napoi parasind peronul in timp ce donsofer injura generic, nu anume melesteul nici vreo alta parte a motorului cu-n fel de-njuraturi mai degraba vesele decit razbunatoare, cu-n ochi pe sfert inchis, cel sub care mucul de tigara era lipit de buza rasfinta-n jos, inca fumegind.

Apoi, dupa un ritual identic din melesteu, din pedale, cu acelasi cor de fiare trase la tocila care au primit acelasi tratament verbal, cu tigara inca mai voioasa de-acum, rata se urneste-nainte si urca incet spre sosea, din curtea autogarii, intrind pe podul peste Bistrita,care se leagana ca batut de vint si ne punem pe cale.

Drumul, cum am masurat precis peste ani ,avea 35 de km si de obicei il facem cam in doua ore, rar mai putin, avea trei parti distincte incepind cu partea de drum pavat, partea de-nceput, din oras pina la celalalt pod de peste Siret si pe care tot ce-aveai de facut era sa tii gura deschisa sa nu-ti spargi dintii clantanind, apoi partea de dealuri si paduri care era cea mai usoara desi avea si ea o cumpana, la Glodisoare, ce nume potrivit pentru coasta aia de deal surpat, unde mai mereu, dupa ploi, drumul se rupea si-o lua la vale facind pasajul asta aproape imposibil de trecut si unde donsofer, dupa ce oprea in poala dealului, striga  ragusit, toata lume jos dupa care noi toti, ca un sir de furnici, urmam pe coasta abrupta si rupta  rata care, usurata atit de mult, urca aproape repede spre virful culmii unde donsofer facea o pauza de-o noua tigara si capatul, partea dupa care cautam eliberarea si coboram, tara prafului.

Peste drum de scaunul meu un flacau ,marunt dar destul de vinjos -care n-arata el prea umblat, a-nceput sa se foiasca, sa se suceasca, tot uitindu-se pe geam.

Mai e mult pina la Girla Anei, il intreaba pe mosul din fata mea, ca s-o fi socotit ca eu n-am de unde sa stiu.

Ce Girla Anei, ma…ha ha am trecut demult, trebuia sa cobori inainte de padure…asta fusese   cu vreo citiva kilometri in urma, inainte de-a urca dealul pe care-l coboram acum si de unde intram in alt sat, la moara, unde oprea mereu autobuzul.

Parea asa descumpanit, aproape cu spaima-n ochii cascati si un fel de suierat  deznadajduit….da ce-ti trebe tie la Girla Anei, ma…a cui esti tu din Girla Anei ?

Nu-s…scincind aproape… m-astepta un var, ca stie el o fata care vrea sa se marite si sa ma duc s-o vad...mirie surd a jale…

De baiete…daca dormi…da stii ceva…cum te cheama ?

Ciprian…si citi ani ai ?...25…stii ceva ma Cipriene, ia coboara tu cu mine la moara, c-am eu o nepoata la Poieni care-i de maritat si ea , ia s-o vezi…

Au coborit amindoi la moara, Ciprian cu un pas mai sovaielic  in urma mosului care parea ca-si gasise un rost vesel, calcind hotarit pe cararea care ducea la Poeni, unde, peste multi ani l-am reintilnit pe Ciprian care avea deja patru copii cu Maricica, o fata zdravana si serioasa chit ca mai inalta cu o palma si care-si duceau bine gospodaria din umbra padurii nu departe de locul unde-a coborit      la-ntimplare, fara vreo speranta, cu miinile-n buzunar, din rata.

Da noi ne-am vazut de drum,intrind, cum am mai spus, in ultima parte a drumului, in tara prafului unde drumul nu mai avea de mult vreo urma de pietris alfel decit ingropat adinc sub praf, petrecut in ani prin ierni si ploi intr-un fel de pamint care nu suporta vreo cicatrice si care-si cauta   vindecarea schimbind firul drumului mereu, acolo unde nu-l inghitea cu totul cind trecea prea aproape de piriu, praf care avea parca o putere nemaivazuta, o putere de-a se strecura prin orice crapatura, prin orice loc oricit de mic si de-a se intrupa, cu miros si culoare intr-un fel de prezenta coplesitoare care se aseza, in timp, in straturi groase ca in spatele ultimului rind de scaune din fundul ratei unde-ai fi putut porni o gradina.

De-acum, dupa ce-am oprit la primarie, m-am ridicat si eu tragind de bagajele-n care aveam, pe linga hainele de-o vara si ce provizii mi-or fi pus in ele, apropiindu-ma de usa…coboara la movila…am stigat eu, mai degraba ca o rugaminte, iar donsofer, desi parea ca nu m-a auzit, a oprit in cele din urma, aruncindu-mi o privire cere aproape ca m-a scuipat din rata in drumul pustiu, unde nu era nici o movila, doar un miros greu de praf si balegar si de urzici coapte.

Urcind din drum spre buza dealului, opintind in sacosele grele cu toartele de sfoara care-mi taiau palmele, pe-un fel de trepte taiate cu sapa-n pamint, pornind pe cararea croita cu pasul prin mijlocul lanului de griu, intimpinat de ceea ce contrazicea evident prosteasca idee cu linistea de la sat, vacarmul asurzitor al tuturor fapturilor care se aflau pe-acolo, greieri, lacuste, gindaci de tot felul, toate pasarile cerului, vrabii,porumbei, prigorii, ca sa nu mai spun de zumzetul omniprezent al albinelor, care, aproape toate, veneau din stupii bunicului, toate pareau ca se simteau datoare sa scoata cel mai puternic sunet de care erau capabile intr-un cor sonor sub care, din lanul de griu se ridica un fel de abur sufocant, un miros de frunza verde de mazariche si de spice incinse-n soare si-atunci am stiut c-am ajuns acasa la bunici, stind asa in mijocul cimpului, dar vazind virful plopului din poarta casei cu radacinile-n fintina, sub povara asta, privind departe-n departare  drumul pe care rata se-ndeparta intr-un nor de praf ce parea  o coada de cometa.

De la o vreme poate ca ti-ai luat seama

De la o vreme poate c-ai inteles

Ca semnul ranirii a fost prea adinc

Ca sa nu-ti iei seama la asta

Si-atunci,ca un tigru atipit in amiaza

Ti-ai stins pleoapa peste taisul albastru

Pina la umbra lunga pazita de gene

Ca-ntr-o pasnica toleranta

Ca-ntr-o inocenta sfiala

Cum si el,tigrul, cotropit de amiaza fierbinte

Isi arata palma dezarmata, asezat in pinda

De la o vreme poate ca ti-ai luat seama

De la o vreme poate c-ai inteles

Vazind cicatricea de mare lauda

Care alunga grija anonimatului

Ca singura-i vindecare vine din mingiierea albastra

Netezita cu o soapta ,racorita c-o privire

Ca dintr-un izvor ascuns, uitat sub umbra amara

Asa rezemat in asteptare

Asa resemnat in acceptare

Cum si arsita zilei se lasa-n amurgul temperat

Iar greierii-n singuratate aseaza inserarea

Ninsese cu o zi inainte sau poate devreme, in dimineata aia si era destul de frig cind am pornit spre locul in care trebuia sa ne-ntilnim, o intersectie mare,mai jos de aeroport si unde am ajuns putin mai-nainte de ora stabilita. Era pustiu ,aproape ,pe strada, desi acolo era si o statie de autobuz,iar in coltul in care am oprit nu era nimeni,doar o silueta de sex incert cu o haina lunga ciclam stins, cu o statura mica si poate citiva trecatori . Dupa citeva minute de asteptare,pentru confirmarea locului si a orei, am sunat, iar silueta care era deja acolo, in locul stabilit ,a respus si atunci ,iesind din masina ,m-am uita mai atent si am recunoscut chipul zimberet sub o caciula rosie,rotunda,impletita din lina groasa pe andrele mari. Nu am dat mare importanta la ce spunea fiindca am avut ocazia sa-i vad intiia data culoarea ochilor de un albastru aproape nefiresc ,un albastru impletit din tot felul de culori secundare,din tot felul de nuante,intr-un anume amestec care pina la urma primise exact cit trebuie alb,exact cit trebuie negru, exact cit trebuie sclipire, exact cit trebuie umbrire, in asa fel ca aparea ca o culoare desavirsia,dincolo de ce poti gasi vreodata in natura, o culoare care,privita prea mult, iti poate rari respiratia ,iti poate accelera pulsul, iti poate provoca un soi de incremenire ca si cum toata aceasta intilnire cu albastul ochilor ei s-ar fi prelungit cu un fel de ecou, ca o vibratie care se stinge greu si ar ramine ca o urma permanenta,cum ramin si gusturi persistente sau melodii care nu se lasa usor uitate, aproape ca o dependenta. Dar dac-ai fi avut interesul nesfirsit sa-ntelegi chipul asta, s-ar fi putut vedea o mica pata intunecata care compunea totusi aceasta culoare desavirsita, cum se putea citi si-n coltul gurii o micro-cuta imprimata, aproape invizibil, acolo, dovada ca nu au fost mereu senini si veseli ochii astia si n-a zimbit mereu gura asta. Si avea un soi de alunecare a privirii,ca o mingiiere ,in acelasti timp in care era si cercetatoare ca un proiector pe cer,o privire care se ascunde si cerceteaza in acelasi timp si la fel de rapid si care,apoi,se inchide intr-un fel de mijire dar care lasa coltul ochilor cercetatori si atenti, o miscare foarte simpatica si abila care era insotita si de-un fel de zimbet strunit si abia afisat in marginea gurii. Parea o inocenta frapanta ,un soi de incredere necoditionata,dar care nu se arata deloc dezarmata si lipsita de reactie, mai degarba arata un fel de pariu pe care l-ar fi pus cu propria ei intuitie in care avea multa incredere. Cind a intrat ea in masina, n-a parut doar cineva care se aseaza pe scaun, a fost de parca ar fi intrat un cozonac abia scos din cuptor,asa invaluit intr-un fel de abur ,de aroma de cacao si nuca coapta, de-o ferbinteala care te face sa dai putin inapoi, doar cit dureaza sa se mai raceasca putin ,un soi de verva, putin nervoasa,dar autentic vesela si dezinvolta. Dialogul a pornit imediat ca din doua izvoare destul de diferite, unul mai tumultos si bogat in debit, altul mai masurat, dar tot adinc si care s-adunau fara greutate intr-un curs lin si netulburat, un piriu cu ape limpezi si calde, fara praguri,fara virtejuri ,asa firesc…

In lungul strazii

sub ultimul felinar

Doi betivi imbratisati

Intr-un triunghi isoscel

Ninge peste ei

Acea zapada

care nu-nfrigureaza

Ninge peste ei

doar o mingiiere

In clopotul de lumina

al ultimului felinar

Se sfirseste strada

Se sfirseste iarna

1. Ridică-te și Mergi

Când drumul pare prea greu,

Și inima îți este frântă,

Ridică ochii către Dumnezeu

Și lasă sufletul să cânte.

Nu orice cădere este sfârșit,

Nu orice lacrimă e pierdută,

Prin harul Domnului primit,

O inimă poate fi renăscută.

Ridică-te și mergi înainte,

Chiar dacă pașii sunt puțini,

Căci Dumnezeu dăruiește putere

Celor ce merg spre zări senine.

2. Dumnezeu Nu Te Uită

Când lumea trece pe lângă tine

Și nimeni nu îți aude glasul,

Dumnezeu îți cunoaște inima

Și îți veghează fiecare pas.

El vede lacrima ascunsă,

Știe durerea ce n-ai spus,

Și poate aprinde o lumină

Acolo unde totul pare apus.

Nu te gândi că ești uitat,

Nu crede că ești singur pe drum,

În tăcerea cea mai adâncă,

Dumnezeu este cu tine acum.

3. O Zi Nouă

În fiecare dimineață răsare

O nouă lumină peste pământ,

Și Dumnezeu ne dăruiește iarăși

O zi, un dar și un cuvânt.

Lasă în urmă greșelile de ieri,

Învață din tot ce ai trăit,

Și pornește cu speranță astăzi

Spre binele ce încă n-a venit.

Cât timp mai ai o zi în față,

Există un drum pe care să mergi,

O inimă pe care s-o ajuți

Și o greșeală pe care s-o ierți.

4. Nu Ești Singur

Dacă mergi prin valea plângerii

Și umbrele te înconjoară,

Amintește-ți: Hristos merge cu tine

Prin fiecare noapte amară.

Poate nu-L vezi cu ochii trupului,

Dar credința Îl poate simți,

În pâinea împărțită cu aproapele,

În iubirea de a dărui.

Nu ești singur, suflete obosit,

Niciun drum nu este prea greu,

Atunci când îl parcurgi cu nădejde

Și cu inima spre Dumnezeu.

5. Sămânța Speranței

Am pus o sămânță în pământ

Într-o zi rece și ploioasă,

Și am crezut că nu va crește

În lumea grea și întunecoasă.

Dar Dumnezeu trimite primăvara

Chiar și după ierni fără sfârșit,

Și ceea ce pare astăzi pierdut

Poate mâine să fie înflorit.

Păstrează în inimă speranța,

Chiar dacă nu vezi încă rod,

Căci Dumnezeu lucrează în taină

Și face drumul mai ușor.

6. Curajul de a Crede

Este ușor să crezi în lumină

Când soarele strălucește sus,

Dar credința adevărată rămâne

Și atunci când drumul pare ascuns.

Curajul de a crede înseamnă

Să nu renunți când nu înțelegi,

Să încredințezi lui Dumnezeu

Și ceea ce nu poți să vezi.

Ține-te de mâna Domnului

Prin furtună și prin vânt,

Căci cel ce merge cu credință

Nu merge singur pe pământ.

7. Fă Binele

Fă binele fără să întrebi

Dacă vei primi ceva înapoi,

Căci o inimă care iubește

Împrăștie lumină peste noi.

Un cuvânt poate ridica un suflet,

Un zâmbet poate aduce alinare,

Iar o mână întinsă la nevoie

Poate deveni o binecuvântare.

Fă binele cât timp ai vreme,

Iubește fără să numeri mereu,

Căci orice faptă făcută cu iubire

Se apropie de Dumnezeu.

8. Mâna Domnului

Când pașii mei se clatină

Și nu mai știu unde să merg,

Simt, prin credință și rugăciune,

Că Dumnezeu mă poate ține.

Mâna Lui nu este departe

De sufletul care Îl cheamă,

Ea ridică pe cel căzut

Și alungă orice teamă.

Doamne, ține-mă aproape

Când viața pare prea grea,

Și ajută-mă să merg înainte

Pe calea pregătită de iubirea Ta.

9. După Furtună

După furtună vine liniștea,

După ploaie apare seninul,

Și Dumnezeu ne amintește mereu

Că nu este veșnic suspinul.

Poate astăzi drumul e greu

Și cerul pare închis de nori,

Dar mâine poate răsări speranța

Ca o grădină plină de flori.

Ai răbdare, suflete, și crede,

Nu lăsa încercarea să te frângă,

Căci Dumnezeu poate transforma

Durerea într-o putere adâncă.

10. Calea Luminii

Există multe drumuri în lume,

Dar inima caută un singur adevăr:

Să meargă spre lumină și iubire,

Să nu se piardă în întuneric.

Hristos ne cheamă către bine,

Către iertare și către pace,

Iar omul care Îl urmează

Învață să iubească și să facă bine.

Nu trebuie să vezi tot drumul,

Ci doar să faci pasul cel bun,

Și Dumnezeu va lumina înainte

Cărarea spre cerul senin.

11. Rugăciunea de Seară

Când soarele coboară încet

Și ziua se așază în tăcere,

Îmi ridic sufletul spre Dumnezeu

Cu mulțumire și cu cerere.

Îți mulțumesc pentru această zi,

Pentru tot ce am primit și-am trăit,

Iartă-mi greșelile, Doamne,

Și tot ce astăzi am greșit.

Păzește-i pe cei pe care îi iubesc,

Dă pace celor ce suferă,

Și lasă peste lumea aceasta

Lumina Ta care nu se stinge.

12. Inima Curată

Nu vreau să fiu bogat în aur,

Nici lăudat de oameni mereu,

Ci vreau o inimă curată

Care să se apropie de Dumnezeu.

Să pot ierta atunci când doare,

Să pot iubi fără folos,

Să pot rămâne bun în lume

Urmând exemplul lui Hristos.

Căci frumusețea adevărată

Nu se vede doar pe chip,

Ci în sufletul care păstrează

Bunătatea ca pe un dar sfânt.

13. Nu Renunța la Speranță

Când toate ușile par închise

Și nu mai vezi niciun răspuns,

Nu renunța la speranță,

Căci Dumnezeu nu este ascuns.

Uneori așteptarea ne învață

Răbdarea pe care n-o aveam,

Iar drumul care pare prea lung

Ne arată cine suntem.

Mergi înainte, chiar încet,

Nu trebuie să alergi mereu,

Atâta timp cât mergi spre bine,

Nu ești departe de Dumnezeu.

14. Lumina din Suflet

Aprinde lumina din suflet

Printr-o rugăciune și-un cuvânt bun,

Nu lăsa întunericul lumii

Să-ți spună că binele e nebun.

O singură lumânare aprinsă

Poate risipi mult întuneric,

Iar o inimă plină de iubire

Poate schimba un drum întreg.

Fii lumină pentru aproapele,

Fii pace când alții se ceartă,

Și lasă bunătatea să vorbească

Prin fiecare zi pe care o porți.

15. Hristos Este Aproape

Nu-L căuta doar în depărtare,

Ca și cum ar fi departe de noi,

Hristos este aproape de sufletul

Care Îl cheamă în clipe de nevoi.

Este în rugăciunea smerită,

În omul flămând pe care-l ajuți,

În iertarea pe care o dăruiești

Și în iubirea pe care o porți.

Deschide ușa inimii tale,

Nu aștepta o zi mai bună,

Căci Dumnezeu poate veni

În fiecare clipă împreună cu tine.

16. Darul Vieții

Fiecare dimineață este un dar,

Fiecare respirație, o minune,

Și fiecare om pe care-l întâlnim

Poate fi o lecție în lume.

Nu risipi timpul în ură,

Nu-l pierde în vorbe deșarte,

Iubește, iartă și ajută,

Căci viața trece mai departe.

Dumnezeu ne-a dăruit această zi,

Să o primim cu recunoștință,

Și să o transformăm prin iubire

Într-o zi plină de credință.

17. Stânca Credinței

Când valurile lovesc cu putere

Și viața pare o mare agitată,

Credința este stânca pe care

Inima rămâne neclintită.

Nu pentru că nu există furtuni,

Ci pentru că Dumnezeu este aproape,

Iar cel ce își pune nădejdea în El

Găsește putere să meargă mai departe.

Zidește-ți viața pe adevăr,

Pe iubire și pe rugăciune,

Și chiar când vânturile se ridică,

Sufletul nu va fi doborât.

18. Iartă și Mergi Mai Departe

Nu purta în inimă poveri

Care îți întunecă drumul,

Iartă, chiar dacă uneori doare,

Și lasă pacea să-ți vindece sufletul.

Iertarea nu spune că răul e bun,

Ci că alegi să nu rămâi prizonier,

Îți lași durerea în mâna Domnului

Și mergi înainte către Cer.

Hristos ne-a arătat iubirea

Prin milă, răbdare și iertare,

Să învățăm și noi, pas cu pas,

Să transformăm durerea în vindecare.

19. Dumnezeu Face Minuni

Uneori așteptăm minuni mari

Și nu vedem darurile din jur,

O floare, un răsărit, o inimă bună,

Un copil care râde curat și pur.

Dumnezeu lucrează în multe feluri,

Uneori în tăcere și fără cuvinte,

Și ne cheamă să privim cu recunoștință

La darurile simple și sfinte.

Păstrează ochii deschiși spre lumină,

Păstrează sufletul gata să vadă,

Căci fiecare zi poate fi o minune

Pentru inima care crede și nădăjduiește.

20. Începe din Nou

Dacă ai greșit, nu deznădăjdui,

Nu spune că totul s-a sfârșit,

Căci Dumnezeu este Dumnezeul

Celui care se întoarce smerit.

Fiecare răsărit îți spune:

„Poți începe încă o dată”,

Iar mila Domnului se revarsă

Peste inima îngenuncheată.

Ridică-te și mergi spre lumină,

Lasă trecutul în urmă ușor,

Căci o nouă pagină se deschide

Pentru cel care se întoarce la Mântuitor.

21. Păstrează Credința

Păstrează credința când lumea

Îți spune că nu mai are rost,

Păstrează lumina aprinsă

Când drumul pare fără rost.

Nu toate răspunsurile vin repede,

Nu toate rănile se vindecă azi,

Dar Dumnezeu vede drumul întreg

Chiar când tu vezi numai câțiva pași.

Ai răbdare și mergi înainte,

Cu sufletul plin de nădejde,

Căci Dumnezeu nu părăsește

Inima care în El crede.

22. Floarea dintre Pietre

Am văzut o floare crescând

Între pietre reci și grele,

Și m-am gândit că și speranța

Poate înflori în vremuri rele.

Nu locul în care te afli

Îți hotărăște întreg destinul,

Ci puterea de a căuta lumina

Și de a merge spre bine mereu.

Cu Dumnezeu, chiar și o inimă rănită

Poate găsi puterea să înflorească,

Și din încercările vieții

Poate învăța să iubească.

23. Glasul Speranței

Când zgomotul lumii devine prea mare

Și nu mai auzi ce spune inima,

Oprește-te puțin în tăcere

Și lasă rugăciunea să vorbească.

În liniștea adâncă a sufletului

Poate veni un glas blând și ușor,

Care îți spune: „Nu te teme,

Dumnezeu este ajutor.”

Ascultă glasul speranței,

Nu glasul fricii și-al disperării,

Căci după fiecare noapte

Se deschid porțile dimineții.

24. Când Nu Mai Poți

Când nu mai poți să mergi, oprește-te,

Dar nu renunța la Dumnezeu,

Spune-I doar: „Doamne, ajută-mă!”,

Și lasă totul în grija Lui mereu.

Nu trebuie să fii mereu puternic,

Nu trebuie să ascunzi orice suspin,

Dumnezeu primește inima

Care vine înaintea Lui cu dor și chin.

Odihnește-te în rugăciune,

Ridică-te atunci când vei putea,

Iar mâine poate vei descoperi

O putere nouă în inima ta.

25. Cerul Rămâne Deschis

Când lumea îți închide o ușă,

Nu spune că nu mai există drum,

Căci Dumnezeu poate deschide

O cale pe care n-o știai acum.

Cerul nu se închide pentru cel

Care caută binele și iubirea,

Iar rugăciunea ridică sufletul

Dincolo de teamă și de pierzare.

Privește spre cer cu nădejde,

Dar trăiește bine aici, pe pământ,

Căci fiecare faptă bună poate deveni

O rugăciune prin cuvânt.

26. Puterea Iubirii

Mai puternică decât mânia

Este iubirea care știe să ierte,

Mai puternică decât răzbunarea

Este pacea care nu se pierde.

Hristos ne-a arătat o cale

Pe care lumea uneori n-o înțelege:

Să răspunzi răului cu bine

Și să alegi iubirea când poți alege.

Aceasta este puterea adevărată,

Nu să domini, ci să ajuți,

Să fii alături de cel ce plânge

Și să ridici pe cei căzuți.

27. O Lumânare Aprinsă

Aprinde o lumânare în noapte,

Nu ca să risipești lumea întreagă,

Ci ca să luminezi locul

În care inima ta se roagă.

Fii acea mică lumină

Pentru cineva care nu mai speră,

Un cuvânt bun și o faptă simplă

Pot alunga o noapte grea.

Dumnezeu poate face din puțin

Un dar pentru foarte mulți,

Când inima oferă cu iubire

Și mâinile sunt gata să ajute.

28. Mergi cu Pace

Nu trebuie să alergi prin viață

Ca să dovedești ceva mereu,

Mergi cu pace și cu răbdare,

Încredințând drumul lui Dumnezeu.

Privește florile, ascultă vântul,

Mulțumește pentru ziua primită,

Căci uneori cea mai mare bucurie

Este o inimă liniștită.

Mergi cu pace către viitor,

Nu purta frica zilei de mâine,

Dumnezeu este și acolo

Și te poate conduce spre bine.

29. Nădejdea Nu Moare

Pot veni zile de tristețe,

Pot veni ani de încercări,

Dar nădejdea nu trebuie să moară

În mijlocul acestor căutări.

Căci Hristos a adus lumină

În lumea care părea pierdută,

Și a arătat că iubirea lui Dumnezeu

Este mai puternică decât frica.

Ține nădejdea ca pe o candelă,

Păzește-o de vânt și de nor,

Și las-o să lumineze drumul

Către Hristos, Mântuitor.

30. Spre Lumina Veșnică

În fiecare zi fac un pas

Pe drumul vieții mele,

Uneori sub soare și lumină,

Alteori sub ploaie și stele.

Dar nu mă tem de călătorie

Când Dumnezeu îmi este aproape,

Căci fiecare pas făcut cu iubire

Mă conduce dincolo de noapte.

Spre lumina care nu apune,

Spre pacea pe care o dorim,

Spre Împărăția lui Dumnezeu,

Unde nădăjduim să ne întâlnim.

Melodia mării, cântecul sălbatic,

În valuri se pierde și-n vânt se ridică.

O simfonie nesfârșită, ce-ți atinge inima,

Cu sunete blânde și putere divină.

Pe plaja pustie, nisipul strălucește,

Valurile dansează și soarele răsare.

Melodia mării ne cheamă să visăm,

Să simțim libertatea și să ne eliberăm.

În adierea vântului, se aude un suspin,

Pescărușii zboară într-un dans ușor.

Melodia mării ne umple de bucurie,

Ne aduce liniștea și o nouă energie.

Valurile se sparg cu putere pe stânci,

Un cor de scoici cântă în armonii divine.

Melodia mării ne îmbracă în albastru,

Ne învăluie cu mister și cu dor.

Pe malul nisipos, picioarele se scufundă,

În valurile calde, ca o îmbrățișare tandră.

Melodia mării ne cheamă să călătorim,

Spre orizonturi noi, într-un vis nemuritor.

Când soarele apune și cerul se aprinde,

Melodia mării rămâne mereu în suflet.

O amintire vie, ce ne aduce bucurie,

Și ne face să simțim că suntem parte din eternitate.

Of, vibrația rea mă copleșea,

Și o mare stea mă urmărea.

Și venind cu puterea unui leu

Ma lovit căzând că un zmeu.

Oh, în timp ce cădeam în întuneric,

Mi-am văzut viața salvată în istoric.

Și mi sa deschis o carte a vieții mele

Și era plină numai cu probleme.

Și uite, că steaua îmi citea din carte,

Amenințându-ma numai cu nedreptate

Mi-a citit că am dus o viață grea,

Pentru că nu aveam alaturi pe cineva!

Și tot căzând mi-am dat seama unde sunt,

Aterizând, văzusem o poartă mare cu foc pe ea,

Și în dată iar vocea malefică îmi vorbea

Și îmi zicea că pe tron voi fi al patrulea.

Auzindu-l vocea malefică sa schimbat

Și râzând, el pe mine ma întrebat

Oare nu vrei sa fii unul dintre noi?

Și îți garantez că vei scăpa de orice nevoi!

Amăgindu-mă, și reclamandu-mi

Mi-a întins niște misterioase cărți,

Și mi-a zis să trag o carte din ele

Și trăgând, am văzut forțele rele.

Începeam a mă plimba prin întuneric,

Căutând măcar ieșire de subt pământ.

Și simțeam o căldură de mi se topea pielea,

Și o mare mâhnire împărțită în bucățele.

Numai o singură forță bună ne ajută,

Iubindu-ne în credința ce este născută.

El ne-a creat să-l slujim nu, să-l mâhnim

Și prin puterea sa ne vom odihni, nu chinui.

Nimic mai mult…

Doar cuvinte țipate tare,
atât de tare încât să fie auzite,
aplaudate, validate pentru urletul lor —
rostit cu gura larg deschisă.

Nimic mai mult…

Cuvinte țipate,
apoi — la fel de tare — uitate.
Ca și cum ne-ar fi lovit amnezia vremii,
cea care ne șterge memoria
încărcată de trâmbițe și turle,
care nasc doar sunete —
nimic mai mult,
sunete fără puls de suflet.

Țipăm cu toții — da —
țipăm când e rentabil,
când vrem să dăm bine
în tabloul derizoriu al vremii.
Căutăm aplauze pe scena vieții,
unde spectacolul e atât de prost regizat
încât ajungem o batistă de nas —
da, o batistă —
accesoriu demodat,
purtat azi doar de câțiva rătăciți
în universul grăbit,
care o duc cu ei
ca pe o dovadă
că a existat cândva suflet —
suflet, nu doar zgomot
în construcția numită „cuvânt”.

Dar, revenind la batistă…
cândva, necesară;
azi — utile sunt cele de hârtie,
folosite o dată și aruncate.
Aruncate oriunde.

Și nimeni nu mai întreabă:
cine vede reziduurile gândirii seci,
care pot stârni dezgust
și contaminare colectivă?

Nimic mai mult…

Doar litere ce alcătuiesc cuvinte,
scoase din gură — edificiu
ce pretinde măreție,
dar, pe lângă zgomote,
emană mirosuri grele
de cadavre sufletești —
suflete ce nu și-au găsit locul,
nici șansa de a fi resuscitate.

Prea ocupați cu zgomotul —
tare și sec —
am uitat sufletul literelor
așezate în cuvinte
care poate salva.

Nimic mai mult…

Doar cuvinte:
să fim mai buni,
mai empatici,
mai atenți…

Ce frumos sună —
de parcă am fi apostoli
când le rostim solemn.
Dar din zece, câți le simțim?
Câți le puartăm în noi
și le dăruim?

Nimic mai mult…

Cuvinte —
sună bine,
ne aplaudăm,
ne mândrim,
le uităm
precum primul fulg de nea —
și poate
precum ultimul adevăr.

Nimic mai mult.

Se zguduie cămașa de plânsul tău uitato,

Iar lacrima îți curge ca ploaia prin uluc,

Cu ultima scrisoare ce astăzi ți-am furat-o,

Voi face un foc imens, cămașa să-ți usuc.

Vor arde dulci cuvinte, vor scoate pălălaie,

Va geme tot pământul de-un foc fără cenușă,

Și-n ochii tăi albaștri sub pielea ta bălaie,

Se va surpa odaia de dincolo de ușă...

Va plânge macu-n floare sub vântul ce adie,

Iar rana ta deschisă pe toamnă va-nroși-o,

Toți strugurii din vie vor fi ce n-au să fie,

Iar vinul lor sorbindu-l îți voi rosti...Adio!

Și grabnic se vor strânge toți norii de pe cer,

Să plouă și să stingă scrisoarea ce-am furat-o,

Să-ți mai rămână-un petic ce zboară prin eter,

Pe care vei citi, că te-am iubit nespus...uitato!

fior de singurătate,

cerul-și apleacă tâmpla rece,

mai aproape

de zbuciumul valurilor.

șuvițe de păr argintiu,

intr-un zbor frenetic  de fluturi ,

ating copacii.

câțiva călători solitari,

așteaptă

la colțuri de străzi

sau după garduri,

chemarea

la cină.