macar

Florito…fa o salata de ceapa ca nu mai pot de foame, striga Tica, in timp ce urca din curte spre potrita din deal.

Salata de ceapa era un fel de tocatura marunta din frunzele de ceapa ciugulite rar din strat, cu ceva ulei si otet  si cu putina sare, o mincare de salvare ca in ziua aia in care ai lor erau de rind la stina si plecasera de dimineata la muls.

Tica era cu un an in fata mea, in toamna trebuia s-inceapa scoala, iar Florita, cu citiva ani mai mare avea in grija toate, in timp ce noi celalti, adunati de pe drum, fetele lui Gurau si cu  mine si inca vreo doi de pe-acolo asteptam sa vedem cum s-alege vremea, ca dupa norii josi si intunecati , nu parea c-o sa mai fie mult pina la ploaie.

Si-atunci a venit, de fapt, n-a venit si nici n-a cazut….pur si simplu era acolo, ca ridicat din nimic, un fel de stilp de lumina, nici drept si nici neaparat strimb,gros cit un stilp de telefon, dar cumva infasat in nistre straturi, mai albastre si albe pe margini si mai aurii in miez si-a stat ridicat destul cit sa ne arda ochii si sa ne-ntunece privirea dupa ce s-a stins si-n locul luminii orbitoare a coborit ceva mai mult de-un sunet , daca i-ai zice tunet ar fi ca si cum i-ai zice soapta, dar ai putea spune mai bine c-ar fi ca un fel de berbec, cum a fost ala care m-a prins pe punte, vara trecuta si m-a izbit in urzicile din ripa cu buza sparta,  atita doar ca berbecul asta care s-a coborit din cer dupa ce s-a stins lumina era de zece ori mai mare si ne-a aruncat pe toti, ca pe niste popice schioape , in praful curtii, de unde n-am ridicat pe rind, cu urechile tuiuind si cu privirile intunecate, incercind sa-ntelegem ce ni s-a-ntimplat.

In gura portitei din deal, ca rastignit, jumatate in curte, jumatate in gradina, tica privea spre cer cu ochii larg deschisi spre norii care incepusera deja sa clocoteasca, mai degraba mirat, parca mai mult dezamagit ca salata lui de ceapa dorita nu va mai fi, in timp ce din camasa in carouri, de pe umarul sting, de marimea unui ban de 10 o arsura neagra inca mai ridica un fir de fum albastrui.

Tica…Tica…abia mai putea sa spuna  Florita cit timp ea si una dintre fetele lui Gurau, cea mai mare , l-au apucat de miini si de picioare si l-au dus pe patul din chiler, in vreme ce, abia dezmeticit, trasnit dar viu, am iesit in drum si-am luat-o la goana spre casa, cale de vreo suta de pasi, printre picaturile grele care de-acum deveneau tot mai dese si care suierau inainte de-a se izbi  intr-un fel de cuibar intunecat in praful galben al drumului, pina la poarta, unde m-am ciocnit de bunica, care arata ca auzise ceva si era deja ingrijorata.

L-a transit pe Tica, i-am strigat…o, doamne…mergi in casa si asteapa ca vin acusi…in timp ce aproape ca fugea pe drum, mai grabita decit am vazut-o vreodata…spre vaietele si plinsetele care s-auzeu tot mai tare.

Noaptea aia si urmatoarele n-au fost deloc usoare ,chiar daca-n prima bunica m-a descintat si mi-a tot pus comprese pe frunte, durerea de cap si zumzetul neinceta n-au slabit deloc, tinindu-ma treaz aproape intreaga noapte sub ploaia care de-acum se dezlantuise cu totul .

Ziua inmormintarii s-alesese calda si uscata, imbracati cu hainele bune ne-am pornit spre casa lor, unde s-adunasera deja oamenii si unde se auzea deja popa cintind si-am intrat ,impreuna cu bunica, in camera de la drum unde era sicriul, un sicriu putin mai mare ca o valiza de posta si-n care de-o parte si de alta erau rinduiti o gramada de stinjenei albastri culesi din gradina care aproape-i acopereau fata surprinzator de intunecata, iar peste toate un miros greu de parfum ieftin de frizerie ,poate-o fi avut el rostul lui dar care pe mine m-a scos repede afara si-n secundele alea, fara sa-mi dau seama se sadea ce incepuse c-o repusie si a rodit intr-o fobie ramasa si peste zeci de ani la fel de vie si dintre toate florile lumii stinjeneii sint ultimele flori pe care le-as vrea in preajma, ultimele flori pe care le-as cumpara , ultimele pe care le-as ingriji cum e si repulsia organica de parfum fiind dincolo de puterile mele de-a ma da cu orice fel de parfum si cu greutate pot suporta parfumul puternic al altcuiva.

Dar n-a mai durat mult pina cind alaiul s-a pornit, cu popa in frunte si cu noi,ceilalti, in urma carutei care ducea sicriul.

La primul popas, bunica lui, o femeie maruntica si  asa vesela mai inainte si care mereu ne vorbea blind si frumos si care acum ,sub un batic negru si greu privea cu ochii secatuiti, dar tot la fel de blajini si albastri, ca-n tot neamul lor, imi indesa anume mie si numai mie, spre surprinderea mea, in palma, citiva bani mari, inainte de-a arunca altii mai mici, spre ceata de copii care urmarea alaiul si care se repezeau dupa ei ca niste gaini la graunte, in praful drumului.

Asta s-a repetat de citeva ori, la fiecare raspintie, la fiecare podet, pe drumul,totusi lung, pina la dealul abrupt pe care se afla biserica si alaturi, cimitirul, fara sa-mi pot lua gindul de la buzunarul tot mai greu, in care adunasem, in gindul meu, fara vreun merit, asa avere si nimic din ce-a urmat pina ne-am intors acasa nu a putut acoperi grija si mirarea pentru ea.

Cind ai multi bani, ii pui intr-o batista si peste ei pui, daca ai, cum eu aveam si un ban de hirtie, o hirtie galbena, putin botita, de cinci lei, pe care-I capatasem cu vreo saptamina-n urma de la unul dintre cei cu care bunicul, duminica , bea cite-un pahar de vin, si care se aratase neincrezator ca eu, ca un fel de atractie de bilci,as putea citi din ziar, cum am si facut, spre mirarea celorlalti cheflii, cind am citit toate titlurile de pe prima pagina a ziarului fara sa ma opintesc si fara sa gresesc vreo litera, intr-o batista cu colturile inodate crucis in doua noduri strinse.

Cind ai multi bani, noaptea, te gindesti ce sa faci cu ei si ma vedeam, uneori, in pravalia din sat, privind la toate lucrurile care erau rinduite acolo,la biscuitii mari, patrati, la caramelele cu cacao, impachetate in hirtie, la zaharul pe sfoara, ca sa nu mai spun de siropul masurat cu un fel de degetar si biciuit apoi, in pahar, cu un jet de sifon si parca nu-mi mai trebuia nimic, stiind in secret ca puteam avea totul, doar ce sa ma hotarasc si s-aleg, greu descumpanit sub povara alegerii, fiind obisnuit sa capat ce alegeau altii si multumit daca dupa ce ceream doi biscuit primeam unul.

Cind ai multi bani, pe linga bogatie vine si grija lor, luind din vremea de somn,croind planuri si strategii ducind batista intr-o zi dupa alta de sub perna sub pat, de sub pat in sertarul mesei, din sertar in camara din camara, dupa soba, atita timp pierdut si grija tocmai acum cind aveam atit de multe de facut privind la vara care chema.

Pina-ntr-o dimineata cind, hotarit, m-am dus in camera buna, care mirosea mereu a miere si a ceara unde era un dulap mare,negru pe care stateau insirate ca niste felinare galbene, gutui la copt si-n care erau atirnate toate hainele groase de iarna cautind una care-mi parea mie c-ar fi avut buzunarele cele mai mari si mai adinci unde-am abandonat batista aia plina nu doar de bani ci si de griji si care ma golise aproape de tot de dorinti, am inchis apasat usa grea care n-a mai scirtiit deloc, ca atunci cind am deschis-o si-am iesit,mult mai usurat de-acum, in drum ,la joaca.

cum de nu esti un om de succes ?

m-ai intrebat

in timp ce ridicai masura

alaturi de statura mea monumentala

reflectata de asumata mea aroganta.

poate c-ar fi trebuit sa-ncerc

da m-au trudit vremurile

m-au ademenit cartile

m-au ratacit bibliotecile

m-au colorat anotimpurile

m-au invaluit uitarile

m-au zidit cuvintele

m-au tintuit recunostintele

m-au ingenunchiat inserarile

m-au diluat ploile

m-au imbatat salcimii

m-au imbiat si teii

m-au acceptat caii

m-au chemat ciini

m-au detunat pustile

m-au inhatat padurile

m-au oglindit izvoarele

m-au amagit soaptele vintului

m-au colorat prigoriile

m-au ingrijorat eclipsele

m-au incintat meteorii

m-au dumirit ecuatiile

m-au luminat fortele

m-au imbatat sunetele

m-au mingiiat rimele

da mai mult decit toate

m-a-nlantuit

ca o ancora grea

infipta-n nisipul marii albastre

cicatricea mica,alba

de pe buza ta de sus

Mina mea stinga ,arsa de soare

Aproape ca o gheara

Mina mea stinga, in asteptare

Mingiind hectare din pielea ta

Asteptind ploaia

Adunind picaturile printre linii

Coborind racoarea

Mina mea stinga, trufasa

Lucioasa

Mina mea stinga ,care tine arcul

Care tresare cind pleaca sageata

Mina mea stinga ,care indreapta calul

Aproape verde,mirosind a fin

Mina mea stinga, care hraneste ciinele

Deseori indeamnat spre singe

Mina mea stinga

Care, sub luna-ti prinde ,la ceafa ,parul

Mina mea stinga 

Abia-i la jumatate cit mina mea dreapta

Citesc

Dar aceasta citire-i

Destinata recitirii

Scriu

Dar aceasta scriere-i

Destinata amintirii

Traiesc

Dar aceasta traire-i

Destinata uitarii

Iubesc

Dar aceasta iubire-i

Destinata mortii

Era prima data cind mergeam la tara singur, chiar daca pina-n autogara am fost insotit si mi-am cuparat bilet intreg, da tot simteam importanta misiunii in care eram gata sa pornesc cind am coborit la peron in groapa-n care era asezata autogara, nu departe de malul Bistritei si emotia asteptarii printre oamenii  care erau deja adunati acolo, mai multi cei care venisera cu marfa la piata si acum, la amiaza , se-ntorceau acasa cu ce tirgueli or fi facut, cum pindeau ei poarta garajului asteptind aparitia autobuzului care-a aparut lent condus de-o basca sub care era capul unui sofer care nu era  doar sofer, nu era nici macar nea petrica sau nea soferu, era si nimeni nu-i spunea altfel decit donsofer, pentru ca era ceva mai mult de-un capitan de vas, mai mult de-o capetenie de pirati, era autoritatea  suprema care ordona urcarea, dadea bilete, deschidea la bagaje, hotara ora plecarii si statiile unde oprea, cind s-alegea locul pentru coborirea cuiva sau pentru adunat calatori de pe drum si mai mereu purta un maieu sau un tricou, o camasa sau orice haina ar fi avut tot era destul de scurta ca sa-i arate o halca de burta paroasa ca o felie de pepene subtire, albicioasa, as zice ca purta , cum s-a dovedit mai apoi, simburele unei mode viitoare peste decenii.

Dupa ce-a tremurat din toate puterile masina a tras la peron iar oamenii s-au adunat deodata ca un ghem strins, ca albinele la urdinis, in usa autobuzului, intr-un fel de inclestare disperata cu spaima suprema c-or sa ramina pe jos, ca n-o sa se poata urca-n rata, desi orice ochi invatat cu masurarea ar fi spus usor ca nu erau destui ca s-o umple, da asta n-avea nici o importanta, navala tot a-nceput cind soferul a deschis jumatate din usa din fata care n-avea mai mult de trei palme latime si unde s-a facut imediat un dop pe care donsofer l-a-ndepartat tragind de haine si boccele pe cei care infundasera trecerea, cercetind biletele si impingindu-i pe culoar spre fundul masinii care-n cele din urma a ramas cu trei rinduri din spate  goala chiar dupa ce-am urcat si  eu odata cu cei din urma, care-au pus bagajele-n cala.

La ora plecarii  jumatatea de usa s-a-nchis cu un pufait prelung, ca o sfirseala iar donsofer porneste-ntru-n fel de dans, un fel de balet, o reprezentatie acrobatica, incepind sa calce niste pedale din fier mai mari decit talpa lui aproape de doua ori, icnind el si scirtiind ele, c-o mina rasucind un volan cit roata fintinii si mestecind cu cealalta un fel de melesteu infipt in podeaua autobuzului si care se termina cu un soi de maciuca cit o vinata mare doar ca era dintr-un fel de Plexiglas sculptat pe dinauntru cu fel de  fel de flori si frunze vopsite-n niste culori de care nu-ti puteai lua ochii dar pe care nu le-ai mai vrea vazute iarasi, si cum cauta el ce fel de descintec o fi facut cu melesteul, la o vreme, dupa citeva scrisnete, huruieli, croncanit ca de cioara , rata se smuncea-napoi parasind peronul in timp ce donsofer injura generic, nu anume melesteul nici vreo alta parte a motorului cu-n fel de-njuraturi mai degraba vesele decit razbunatoare, cu-n ochi pe sfert inchis, cel sub care mucul de tigara era lipit de buza rasfinta-n jos, inca fumegind.

Apoi, dupa un ritual identic din melesteu, din pedale, cu acelasi cor de fiare trase la tocila care au primit acelasi tratament verbal, cu tigara inca mai voioasa de-acum, rata se urneste-nainte si urca incet spre sosea, din curtea autogarii, intrind pe podul peste Bistrita,care se leagana ca batut de vint si ne punem pe cale.

Drumul, cum am masurat precis peste ani ,avea 35 de km si de obicei il facem cam in doua ore, rar mai putin, avea trei parti distincte incepind cu partea de drum pavat, partea de-nceput, din oras pina la celalalt pod de peste Siret si pe care tot ce-aveai de facut era sa tii gura deschisa sa nu-ti spargi dintii clantanind, apoi partea de dealuri si paduri care era cea mai usoara desi avea si ea o cumpana, la Glodisoare, ce nume potrivit pentru coasta aia de deal surpat, unde mai mereu, dupa ploi, drumul se rupea si-o lua la vale facind pasajul asta aproape imposibil de trecut si unde donsofer, dupa ce oprea in poala dealului, striga  ragusit, toata lume jos dupa care noi toti, ca un sir de furnici, urmam pe coasta abrupta si rupta  rata care, usurata atit de mult, urca aproape repede spre virful culmii unde donsofer facea o pauza de-o noua tigara si capatul, partea dupa care cautam eliberarea si coboram, tara prafului.

Peste drum de scaunul meu un flacau ,marunt dar destul de vinjos -care n-arata el prea umblat, a-nceput sa se foiasca, sa se suceasca, tot uitindu-se pe geam.

Mai e mult pina la Girla Anei, il intreaba pe mosul din fata mea, ca s-o fi socotit ca eu n-am de unde sa stiu.

Ce Girla Anei, ma…ha ha am trecut demult, trebuia sa cobori inainte de padure…asta fusese   cu vreo citiva kilometri in urma, inainte de-a urca dealul pe care-l coboram acum si de unde intram in alt sat, la moara, unde oprea mereu autobuzul.

Parea asa descumpanit, aproape cu spaima-n ochii cascati si un fel de suierat  deznadajduit….da ce-ti trebe tie la Girla Anei, ma…a cui esti tu din Girla Anei ?

Nu-s…scincind aproape… m-astepta un var, ca stie el o fata care vrea sa se marite si sa ma duc s-o vad...mirie surd a jale…

De baiete…daca dormi…da stii ceva…cum te cheama ?

Ciprian…si citi ani ai ?...25…stii ceva ma Cipriene, ia coboara tu cu mine la moara, c-am eu o nepoata la Poieni care-i de maritat si ea , ia s-o vezi…

Au coborit amindoi la moara, Ciprian cu un pas mai sovaielic  in urma mosului care parea ca-si gasise un rost vesel, calcind hotarit pe cararea care ducea la Poeni, unde, peste multi ani l-am reintilnit pe Ciprian care avea deja patru copii cu Maricica, o fata zdravana si serioasa chit ca mai inalta cu o palma si care-si duceau bine gospodaria din umbra padurii nu departe de locul unde-a coborit      la-ntimplare, fara vreo speranta, cu miinile-n buzunar, din rata.

Da noi ne-am vazut de drum,intrind, cum am mai spus, in ultima parte a drumului, in tara prafului unde drumul nu mai avea de mult vreo urma de pietris alfel decit ingropat adinc sub praf, petrecut in ani prin ierni si ploi intr-un fel de pamint care nu suporta vreo cicatrice si care-si cauta   vindecarea schimbind firul drumului mereu, acolo unde nu-l inghitea cu totul cind trecea prea aproape de piriu, praf care avea parca o putere nemaivazuta, o putere de-a se strecura prin orice crapatura, prin orice loc oricit de mic si de-a se intrupa, cu miros si culoare intr-un fel de prezenta coplesitoare care se aseza, in timp, in straturi groase ca in spatele ultimului rind de scaune din fundul ratei unde-ai fi putut porni o gradina.

De-acum, dupa ce-am oprit la primarie, m-am ridicat si eu tragind de bagajele-n care aveam, pe linga hainele de-o vara si ce provizii mi-or fi pus in ele, apropiindu-ma de usa…coboara la movila…am stigat eu, mai degraba ca o rugaminte, iar donsofer, desi parea ca nu m-a auzit, a oprit in cele din urma, aruncindu-mi o privire cere aproape ca m-a scuipat din rata in drumul pustiu, unde nu era nici o movila, doar un miros greu de praf si balegar si de urzici coapte.

Urcind din drum spre buza dealului, opintind in sacosele grele cu toartele de sfoara care-mi taiau palmele, pe-un fel de trepte taiate cu sapa-n pamint, pornind pe cararea croita cu pasul prin mijlocul lanului de griu, intimpinat de ceea ce contrazicea evident prosteasca idee cu linistea de la sat, vacarmul asurzitor al tuturor fapturilor care se aflau pe-acolo, greieri, lacuste, gindaci de tot felul, toate pasarile cerului, vrabii,porumbei, prigorii, ca sa nu mai spun de zumzetul omniprezent al albinelor, care, aproape toate, veneau din stupii bunicului, toate pareau ca se simteau datoare sa scoata cel mai puternic sunet de care erau capabile intr-un cor sonor sub care, din lanul de griu se ridica un fel de abur sufocant, un miros de frunza verde de mazariche si de spice incinse-n soare si-atunci am stiut c-am ajuns acasa la bunici, stind asa in mijocul cimpului, dar vazind virful plopului din poarta casei cu radacinile-n fintina, sub povara asta, privind departe-n departare  drumul pe care rata se-ndeparta intr-un nor de praf ce parea  o coada de cometa.

De la o vreme poate ca ti-ai luat seama

De la o vreme poate c-ai inteles

Ca semnul ranirii a fost prea adinc

Ca sa nu-ti iei seama la asta

Si-atunci,ca un tigru atipit in amiaza

Ti-ai stins pleoapa peste taisul albastru

Pina la umbra lunga pazita de gene

Ca-ntr-o pasnica toleranta

Ca-ntr-o inocenta sfiala

Cum si el,tigrul, cotropit de amiaza fierbinte

Isi arata palma dezarmata, asezat in pinda

De la o vreme poate ca ti-ai luat seama

De la o vreme poate c-ai inteles

Vazind cicatricea de mare lauda

Care alunga grija anonimatului

Ca singura-i vindecare vine din mingiierea albastra

Netezita cu o soapta ,racorita c-o privire

Ca dintr-un izvor ascuns, uitat sub umbra amara

Asa rezemat in asteptare

Asa resemnat in acceptare

Cum si arsita zilei se lasa-n amurgul temperat

Iar greierii-n singuratate aseaza inserarea

Doamne,

nu trupul meu mă doare cel mai tare,

ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.

Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,

că s-au uscat izvoarele visului,

că freamătul inimii s-a stins

sub povara unor zile care nu mai ard.

Nu mai tresar la frumusețea zorilor,

nu mai plâng când aud numele Tău,

ci doar Te caut în golul

care a crescut odată cu mine.

E o bătrânețe a duhului,

nu a oaselor, ci a speranței.

Mă simt ca o carte răsfoită prea des,

cu pagini șterse de lacrimi

pe care nimeni nu le mai citește.

Dar Ție, Doamne,

Îți aduc această bătrânețe lăuntrică

ca pe o ofrandă tăcută,

și Te rog: fă din ea pământ nou.

Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,

să înverzească din nou,

să creadă din nou,

să viseze și să Te strige

cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.

Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,

ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.

Cui să mulțumesc mereu?

Doar bunului Dumnezeu.

El na ajută, ne îndrumă 

Și ne dă o viață bună.

Duhul sfânt ma ajutat,

Lângă mine nencetat 

Ma îndrumat, mereu, mereu...

Ca să fie cu Dumnezeu.

Dumnezeu cu-a lui putere,

In credință și-ajutor,

Lângă mine în veci este,

Îmi este bun protector.

Eu cred , această putere,

Sporește in viitor,

Mă îndrumă simt mereu,

Cum ma-ajuta Dumnezeu.

Doamne cât am așteptat,

Acest lucru minunat 

Îți sunt recunoscător,

Pentru marele ajutor.

Mă trezesc de dimineață

Pe la șase, afara-i ceață.

Îmi pun o cafea cu gheață,

Și apoi mă spăl pe dinți,

Dar din nu mai are pastă,

Și nu mă mai spăl calumea,

Așa că fac o mică gargară,

Cu-apa de gură a mea.

Îmi pun costumul alb pe mine.

Cu cravata-mi vine bine,

A zis Busu c-o să plouă

Și-mi comand rapid un Bolt.

Am ajuns în 5 minute,

Și am intrat în clădire,

Și pe masă văd o-ngrămădire

De acte nefăcute.

An de an de 12 Iulie,

Tre să dau cadou la Șefu',

Să-i aducă veselie,

Chiar daca nu mi-a cerut.

Așa-mi păstrez imaginea,

Ce-am fomat-o la-nceput

De când m-am angajat aice',

Doar că astazi-i în concediu.

Ti-am fost fidel, o , viata nemarginita,
Am incercat sa te inteleg citusi de putin…
Pe calea ta, in vazul meu inflorita,
Inchideam ochii la barbarele maracini.
Am pasit mereu doar cu capul sus,
Asa cum am invatat inca de la parinti.
Vedeam un rasarit in fiece apus,
O adiere in vifore fierbinti…
Din rusinoasa naruire,
Inaltat-am sufletu-n putere,
Cu zimbet, spre a ta uimire,
Scuturam praful de durere…
Vedeam un tel, o scuza spre realizare..
Pas cu pas infloream al tau urcus
Chiar si cind ma lasa in uitare
Fantastica speranta ca voi ajunge acus…
M-ai inecat in oceanul de indoiala,
Cu discretie am cautat un mal,
In luntrea desperatiei pina astazi goala
Am spintecat nu doar un val..
Si azi,nu ultima ta incercare
In cioburi mii am sa zdrobesc…
Primeste aceasta ca o razbunare
Pentru credinta oarba ca n-am sa reusesc!...

Pe bună dreptate nu te cunosc pe tine,

O umbră ce a fost cândva o siluetă,

Un soare ce s-a luminat pe sine,

Ai fost un bun prieten.

O adiere ușoară de mai a lăsat o greutate în urmă,

A trecut vijelia și a ieșit iarăși soarele,

Un bun tovarăș alături de care am trecut furtuna,

Alături de care s-au liniștit apele.

Și fug oamenii pe lângă mine,întrec momentele pe secunde,

Dar nimeni nu-mi poate fi un prieten așa cum mi-ai fost tu,

Permite-mi să te felicit dragă,

Acum îmi ești un frate bun.

Stejari, voi, ce stați de-atâtea veacuri
Cu frunza grea și suflet mut,
Spuneți-mi ce-ați văzut sub ramuri,
Că eu de lume m-am pierdut.

Câți pași de copii, pe iarba crudă,
Cu râs curat și ochi senini,
Ați numărat când vara blândă
Îi adormea pe lângă pini?

Câte iubiri, sfioase, mici,
Cu mâini ce tremurau să se atingă,
Au stat sub voi, tăcuți și frânți,
Cu inima prea plină ca să strige?

Câți băieți, cu sufletul aprins,
Și câte fete cu obraji de rouă,
Au scris sub voi un legământ
Ce n-a ținut decât o lună-două?

Voi le-ați văzut crescând în ani,
Cu dorul stins, cu fruntea grea,
Întorcându-se, bătrâni și triști,
Să-și caute iubirea ce-a fost cândva.

Sub umbra voastră au plâns mame,
Și-au oftat tați cu visul frânt,
Iar timpul, surd la orice rugă,
Trecea încet, mușcând din gând.