Стихи из этой категории
Țăranii
Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,
Le este sângele arat cu plugul,
Pe câmpuri plânge al lor umblet,
Doar patul, seara, le știe beteșugul.
Le este asuprirea stil de viață,
Iar palmele muncite strigă către cer,
Și roada li-i batjocorită-n piață,
De hoți samsari și prețul lor mizer.
Le este calul numai os și piele,
Iar vaca muge din lipsă de imaș,
Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,
Că pentru azi nimic n-a mai rămas.
De sărbători se odihnesc și ei puțin,
Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,
Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,
Și numai moartea le poate aduce învierea.
Ne batem joc de ei și legea strămoșească,
Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,
Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,
Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.
Melancolia unui brad înalt
În vârful muntelui, un brad înalt și trist,
Cu crengile-i lungi, ca niște brațe întinse,
Își plânge singurătatea și amintirile pierdute,
Într-o lume rece, unde nimeni nu-l ascultă.
Pe cerul senin, stelele strălucesc,
Dar bradul rămâne singur și neînțeles,
Își dorește să fie parte dintr-un colind vesel,
Dar nimeni nu se oprește să-l audă cântând.
În nopțile lungi, el suspină adânc,
Dorindu-și companie și o rază de speranță,
Dar toți trec pe lângă el fără să-l vadă,
Ca și cum ar fi invizibil în această lume grea.
Dar bradul înalt și trist nu se lasă doborât,
Continuă să crească cu demnitatea-i nemuritoare,
Își păstrează frunzele verzi și speranța vie,
Că într-o zi va găsi bucuria și iubirea.
Așadar, să nu uităm de bradul înalt și trist,
Să-i oferim căldură și prietenie sinceră,
Pentru că fiecare suflet are nevoie de alinare,
Și împreună putem aduce lumina în întunericul său.
Aș vrea!
Ca roua dimineții, aș vrea să fiu,
Să cad pe teaca ierbii și, să inviu,
Ce s-a uscat în timp, în lipsa ploii,
Să văd verdeața și, măreția florii
Aș vrea să fiu și, norul de pe Cer,
Și apă binecuvântată, să pot s-ofer,
La toți, la toate, fără deosebire,
Că vreau s-arăt, că Sus, este iubire
Și aș mai vrea, să luminez, eu drumul,
Pe care-l rătăcește-n viață, omul,
Și se abate, de la cararea dreaptă,
Călcând voit, pe partea-ntunecată
Să încălzesc, când frigul ne cuprinde,
Aș vrea să fiu, o flacără ce se aprinde,
Raceala dintre noi, s-o transformăm,
În dragoste, iubire, și-n pace să visăm
Pământ, cu multa roadă, mi-aș dori,
Și-un câmp întins și, colorat de flori,
Așa aș vrea, să fiu văzut de semeni,
Și binecuvântare.....printre oameni
Am scris de apă, lumină, foc, pământ,
Ele-nsemnând, darul divin și sfânt,
Dat nouă, celor ce murim, pe rănd,
De către Cel de Sus, Păstorul blând!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
În liniştea inimii
Câteodată vreau să zbor,
Dar nu mă pot desprinde de pământ
Şi atunci visez....
Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot
Şi atunci mă închin lunii....
Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc
Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....
Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd
Şi atunci îmi limpezesc mintea....
Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,
Dar ochii mi se închid
Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....
Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,
Dar mă tem să nu fiu văzută
Şi atunci ascult cântecul inimii....
Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,
Dar mi le prind în păr
Şi atunci chem îngerii să le plângă....
Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,
Dar sunt prea mică
Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....
Câteodată gândurile mele iau forma unui nor
Transformându-se în reverii,
Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,
Alteori iau înfăţişarea tăcerii
În liniştea inimii .
Baloane de trecut
Amintiri din gând,
Sunt baloane de trecut,
Stau una câte una-n rând,
Stând și numărând secunde.
Dorule!
Umblă-n sat o vorbă, precum dorul
L-ar fi prins cineva și agățat în cui,
Dar eu cred că e minciună gogonată
Că acolo știu că e, doar pofta omului.
Și-apoi cum să sechestrezi tu dorul
Când acesta fuge precum gândul,
De la tine către tot ce-ți este drag
Și revine încărcat, să-ți umple golul.
Ieri am simțit că-mi plange ochiul
Când am văzut că satu-mi moare,
Și cum se duce și-a mea copilărie
Și totu-i tern și făr' nicio culoare.
Sufletul îmi este plin de tristețe
Să văd atâta răutate-n jurul meu,
Nu știu cui să-mi mai spun dorul
Ce-l știe, doar bunul...Dumnezeu.
Totuși, n-am să-l țin bătut în cuie
Drumu-i voi da să zboare-n lume,
Veste să-mi aducă și-apoi să-l rog
Măi Dorule, de dor...nu mă răpune!
Țăranii
Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,
Le este sângele arat cu plugul,
Pe câmpuri plânge al lor umblet,
Doar patul, seara, le știe beteșugul.
Le este asuprirea stil de viață,
Iar palmele muncite strigă către cer,
Și roada li-i batjocorită-n piață,
De hoți samsari și prețul lor mizer.
Le este calul numai os și piele,
Iar vaca muge din lipsă de imaș,
Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,
Că pentru azi nimic n-a mai rămas.
De sărbători se odihnesc și ei puțin,
Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,
Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,
Și numai moartea le poate aduce învierea.
Ne batem joc de ei și legea strămoșească,
Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,
Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,
Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.
Melancolia unui brad înalt
În vârful muntelui, un brad înalt și trist,
Cu crengile-i lungi, ca niște brațe întinse,
Își plânge singurătatea și amintirile pierdute,
Într-o lume rece, unde nimeni nu-l ascultă.
Pe cerul senin, stelele strălucesc,
Dar bradul rămâne singur și neînțeles,
Își dorește să fie parte dintr-un colind vesel,
Dar nimeni nu se oprește să-l audă cântând.
În nopțile lungi, el suspină adânc,
Dorindu-și companie și o rază de speranță,
Dar toți trec pe lângă el fără să-l vadă,
Ca și cum ar fi invizibil în această lume grea.
Dar bradul înalt și trist nu se lasă doborât,
Continuă să crească cu demnitatea-i nemuritoare,
Își păstrează frunzele verzi și speranța vie,
Că într-o zi va găsi bucuria și iubirea.
Așadar, să nu uităm de bradul înalt și trist,
Să-i oferim căldură și prietenie sinceră,
Pentru că fiecare suflet are nevoie de alinare,
Și împreună putem aduce lumina în întunericul său.
Aș vrea!
Ca roua dimineții, aș vrea să fiu,
Să cad pe teaca ierbii și, să inviu,
Ce s-a uscat în timp, în lipsa ploii,
Să văd verdeața și, măreția florii
Aș vrea să fiu și, norul de pe Cer,
Și apă binecuvântată, să pot s-ofer,
La toți, la toate, fără deosebire,
Că vreau s-arăt, că Sus, este iubire
Și aș mai vrea, să luminez, eu drumul,
Pe care-l rătăcește-n viață, omul,
Și se abate, de la cararea dreaptă,
Călcând voit, pe partea-ntunecată
Să încălzesc, când frigul ne cuprinde,
Aș vrea să fiu, o flacără ce se aprinde,
Raceala dintre noi, s-o transformăm,
În dragoste, iubire, și-n pace să visăm
Pământ, cu multa roadă, mi-aș dori,
Și-un câmp întins și, colorat de flori,
Așa aș vrea, să fiu văzut de semeni,
Și binecuvântare.....printre oameni
Am scris de apă, lumină, foc, pământ,
Ele-nsemnând, darul divin și sfânt,
Dat nouă, celor ce murim, pe rănd,
De către Cel de Sus, Păstorul blând!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
În liniştea inimii
Câteodată vreau să zbor,
Dar nu mă pot desprinde de pământ
Şi atunci visez....
Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot
Şi atunci mă închin lunii....
Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc
Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....
Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd
Şi atunci îmi limpezesc mintea....
Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,
Dar ochii mi se închid
Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....
Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,
Dar mă tem să nu fiu văzută
Şi atunci ascult cântecul inimii....
Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,
Dar mi le prind în păr
Şi atunci chem îngerii să le plângă....
Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,
Dar sunt prea mică
Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....
Câteodată gândurile mele iau forma unui nor
Transformându-se în reverii,
Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,
Alteori iau înfăţişarea tăcerii
În liniştea inimii .
Baloane de trecut
Amintiri din gând,
Sunt baloane de trecut,
Stau una câte una-n rând,
Stând și numărând secunde.
Dorule!
Umblă-n sat o vorbă, precum dorul
L-ar fi prins cineva și agățat în cui,
Dar eu cred că e minciună gogonată
Că acolo știu că e, doar pofta omului.
Și-apoi cum să sechestrezi tu dorul
Când acesta fuge precum gândul,
De la tine către tot ce-ți este drag
Și revine încărcat, să-ți umple golul.
Ieri am simțit că-mi plange ochiul
Când am văzut că satu-mi moare,
Și cum se duce și-a mea copilărie
Și totu-i tern și făr' nicio culoare.
Sufletul îmi este plin de tristețe
Să văd atâta răutate-n jurul meu,
Nu știu cui să-mi mai spun dorul
Ce-l știe, doar bunul...Dumnezeu.
Totuși, n-am să-l țin bătut în cuie
Drumu-i voi da să zboare-n lume,
Veste să-mi aducă și-apoi să-l rog
Măi Dorule, de dor...nu mă răpune!
Другие стихотворения автора
Sensul vietii
De crezi,sensul vieții e limpede,clar,
Dar eu,suflet trist,fara zei,fara-altar,
Mă zbat sa-nteleg rostul vietii-mi.
In noapte-al meu gând caută un răspuns,
Ei,oamenii,lupta că sa fie mai sus .
Ce fi-va in clipa finala un dar?
Averea,puterea sau faima?
Ce inima-nalta spre frumos,spre sublim?
Cu cearcăne grele un răspuns deslușesc..
E pace în inima,în gând e senin,
Și singurul zeu la care ma-nchin,
E dragostea..
Cararea
Cararea aceasta e lunga...
Cu spinii tristeții,cu raza iubirii,
Cu fulgerul durerii,cu zambet- trandafirii,
Cu umbra nepăsării,cu pulberea deznădejdii,
Cu ploaia îngrijorării.
In spate strălucesc zorii vieții,
In fata,zarea apusului se-arata...
Pe-alocuri,frumusețea visării,
Cararea aceasta e lunga,
Am obosit de-atata drum,
Dar pasu-mi la capăt nu vrea să ajungă..
Vârsta inimii mele
Daca vrei sa mă cunoști privește vârsta inimii mele,
Ea-mi spune sa port coroniță cu flori,
Că pot atinge stele..
Mă contopesc cu lumina din zori,
In urechi îmi pun perle,
Rad,mă scald in culori,
Dansez in ploaie pe ritmul inimii mele.
O singura viata
Cred într-o singură viața,
De aceea privesc cerul,și marea,
Lăcrimez in această dimineață,
Tresar ascultând melodia clipei,
Dansez pe ritmul fericirii că sunt
Și al tristeții că nu voi mai fi..
Cred într-o singură viața,
Și o iubesc cu disperare,
Deși uneori obosesc trăind,
Dar e minunat a iubi,
A fi iubit,a simți frumos,
Mi-e frig uneori de temeri ,
Dar îmi deschid aripile și zbor
Deoarece cred într-o singură viața..
E dimineața?Îmi șterg lacrima și zâmbesc:
Trăiesc..,și deja mi-e dor de clipa de azi..
Nu mă văd
Ei nu mă văd...
Nu vad curcubeul de trăiri din inima mea ce bate aparte,
Gândul meu,miile de șoapte,
Nu vad conturul sufletului meu in noapte,
Zâmbetul meu ascuns,lacrima mea,
Și poate,nici frumusețea ascunsa,
Ei nu mă văd,
Trec indiferenți pe langa mine
Ca pe lângă o lira prăfuită,
Ce-ascunde fermecătoare canturi..
Ei nu mă văd,
Și trist,mă pierd în mulțime,
Regasindu-ma pe mine
Doar în propriile-mi gânduri.
Oglinda lor e oarbă,
Ei nu mă văd,
O lacrimă îmi cade,o șterg,
Si-apoi zâmbesc:
Sunt ca macul roșu pierdut pe câmpuri..
Dragostea ta zgribulita
Am citit ceva teribil de frumos:
,,Dragostea ta zgribulita.."
Ce-o fi însemnând?
O dragoste incertă,nedefinită?
O dragoste vulnerabilă,instabilă?
Nu știu,dar suna atât de duios,minunat chiar.
Se spune că suntem creați din argila
Dar sufletele noastre au aripi de eternitate
Ce transcend ființa noastră fragilă..
Ele cresc din iubire,fie ea și zgribulita,
Ating zenitul si-apoi se transforma-n lumina
Strălucind veșnic în lumea fara păcate..,
In lumea aceea atât de divină..
Sensul vietii
De crezi,sensul vieții e limpede,clar,
Dar eu,suflet trist,fara zei,fara-altar,
Mă zbat sa-nteleg rostul vietii-mi.
In noapte-al meu gând caută un răspuns,
Ei,oamenii,lupta că sa fie mai sus .
Ce fi-va in clipa finala un dar?
Averea,puterea sau faima?
Ce inima-nalta spre frumos,spre sublim?
Cu cearcăne grele un răspuns deslușesc..
E pace în inima,în gând e senin,
Și singurul zeu la care ma-nchin,
E dragostea..
Cararea
Cararea aceasta e lunga...
Cu spinii tristeții,cu raza iubirii,
Cu fulgerul durerii,cu zambet- trandafirii,
Cu umbra nepăsării,cu pulberea deznădejdii,
Cu ploaia îngrijorării.
In spate strălucesc zorii vieții,
In fata,zarea apusului se-arata...
Pe-alocuri,frumusețea visării,
Cararea aceasta e lunga,
Am obosit de-atata drum,
Dar pasu-mi la capăt nu vrea să ajungă..
Vârsta inimii mele
Daca vrei sa mă cunoști privește vârsta inimii mele,
Ea-mi spune sa port coroniță cu flori,
Că pot atinge stele..
Mă contopesc cu lumina din zori,
In urechi îmi pun perle,
Rad,mă scald in culori,
Dansez in ploaie pe ritmul inimii mele.
O singura viata
Cred într-o singură viața,
De aceea privesc cerul,și marea,
Lăcrimez in această dimineață,
Tresar ascultând melodia clipei,
Dansez pe ritmul fericirii că sunt
Și al tristeții că nu voi mai fi..
Cred într-o singură viața,
Și o iubesc cu disperare,
Deși uneori obosesc trăind,
Dar e minunat a iubi,
A fi iubit,a simți frumos,
Mi-e frig uneori de temeri ,
Dar îmi deschid aripile și zbor
Deoarece cred într-o singură viața..
E dimineața?Îmi șterg lacrima și zâmbesc:
Trăiesc..,și deja mi-e dor de clipa de azi..
Nu mă văd
Ei nu mă văd...
Nu vad curcubeul de trăiri din inima mea ce bate aparte,
Gândul meu,miile de șoapte,
Nu vad conturul sufletului meu in noapte,
Zâmbetul meu ascuns,lacrima mea,
Și poate,nici frumusețea ascunsa,
Ei nu mă văd,
Trec indiferenți pe langa mine
Ca pe lângă o lira prăfuită,
Ce-ascunde fermecătoare canturi..
Ei nu mă văd,
Și trist,mă pierd în mulțime,
Regasindu-ma pe mine
Doar în propriile-mi gânduri.
Oglinda lor e oarbă,
Ei nu mă văd,
O lacrimă îmi cade,o șterg,
Si-apoi zâmbesc:
Sunt ca macul roșu pierdut pe câmpuri..
Dragostea ta zgribulita
Am citit ceva teribil de frumos:
,,Dragostea ta zgribulita.."
Ce-o fi însemnând?
O dragoste incertă,nedefinită?
O dragoste vulnerabilă,instabilă?
Nu știu,dar suna atât de duios,minunat chiar.
Se spune că suntem creați din argila
Dar sufletele noastre au aripi de eternitate
Ce transcend ființa noastră fragilă..
Ele cresc din iubire,fie ea și zgribulita,
Ating zenitul si-apoi se transforma-n lumina
Strălucind veșnic în lumea fara păcate..,
In lumea aceea atât de divină..