Psalmi - XII - Anateme

Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.

Am înverzit la vreme,

dar rodul meu a fost otravă.

Poamele mele sunt acre —

nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.

Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.

Mi-ai dat ploaie la rădăcină

și soare pe frunză,

dar eu am rodit mândrie,

am scos frunze de vorbă și flori de aparență,

iar în inimă — viermele!

Sunt omul nerodnic,

acela pe care-l cauți în zori printre vii

și-l găsești dormind între spini.

Am avut vreme,

dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.

Și acum — iată-mă —

în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.

Dacă vrei, taie-mă, Doamne,

să nu mai ocup locul în pământ!

Dar dacă ai milă,

curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,

și dă-mi un an, o zi, o clipă

în care să pot rodi lumină.

Tu ești Grădinarul.

Tu știi unde e măduva strâmbă,

Tu știi dacă în mine mai poate încolți

un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.

Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,

ci fă-mă, prin foc și durere,

o pildă de har.

Chiar de va fi ultima dată

când îmi porți privirea printre ramuri —

fă-mă să nu Te mai întristez,

ci, să-Ți pot dărui

din roadele mele.

Ia-mi tot, Doamne.

Despoaie-mi viața de hainele ei moi.

Rupe-mi pâinea în două

și lasă vântul să mi-o fure.

Să nu mai am nimic —

nici nume, nici masă, nici vis.

Fă-mă frate cu Iov,

cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,

dar n-a pierdut cerul din priviri.

Dacă Tu ești mai mult decât toate,

arată-mi asta luându-mi totul.

Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,

lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.

Dă-mi fierberea întrebării lui,

răbdarea zdrobită,

tăcerea când prietenii-l judecau

și nădejdea aceea care nu se stinge,

chiar când nimic nu mai are rost.

Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.

Că sufletul e mai prețios decât carnea.

Că Tu ești acolo și în cenușă,

și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.

Ia-mi tot.

Dar nu-mi lua glasul

cu care Te pot striga.

Doamne, suprimă-mi răzbunarea,

fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc

și m-a făcut robul unui dor rău.

Când m-au lovit, am simțit nevoia

să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,

că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.

Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.

Tu îmi arăți că răzbunarea

nu închide rănile,

ci doar le lărgește.

Căci dacă răspund cu ură,

voi rămâne în ură

și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.

Suprimă-mi răzbunarea,

care mă leagă de cel care mi-a greșit.

Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,

să nu țin minte răul,

ca să nu mă rătăcesc în el.

Fă-mă să uit când sunt lovit,

să nu mă răzbun,

ci să am liniștea celui care

nu mai vrea nimic altceva decât pace,

decât să mă eliberez de lanțurile urii.

Nu mă întreba dacă pot,

pentru că, Doamne, eu nu pot singur.

Dar Tu poți,

și în puterea Ta,

răzbunarea va muri,

iar eu voi trăi din harul Tău.

Irigă pustiul din mine, Doamne,

căci uscăciunea m-a învățat să tac.

Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască

în lutul acesta ars de așteptare.

Mi-am pierdut lacrimile

printre pietrele care mi-au fost pat,

și dorul — odată izvor —

s-a întors în mine ca un spin.

Unde e roua Ta,

cea care odinioară îmi uda privirea

în zorii rugăciunii?

Unde e atingerea Ta

ce făcea din rănile mele candele?

Pustiu sunt, Doamne,

dar nu piatră.

Încă mai simt cum sub coajă

se frământă o sete ce nu moare.

Trimite o adiere din Duhul Tău

să-mi răscolească nisipul inimii.

Dă-mi o rană care sângerează lumină

și o rană care nu uită să spere.

Irigă-mă, Doamne,

nu cu belșug, ci cu Tine.

Un strop din Tine

poate face din deșert o grădină.

Dă-mi rănile cuielor Fiului Tău, Doamne,

nu ca să mă mândresc cu ele,

ci ca să nu uit nicio clipă

cât a iubit Cerul omul.

Așază pe palmele mele

semnele durerii Lui,

ca să nu mai pot ridica mâna

fără să simt cât m-a iubit.

Străpunge-mi tălpile cu rugină sfântă,

ca pașii mei să nu se mai rătăcească

de Calea cea veche,

bătătorită de sângele iertării.

Și în coasta mea, Doamne,

sapă adânc rana harului,

ca să Te port în inimă

nu ca pe o idee,

ci ca pe o rană vie.

Nu cer cununi, nu cer Lumină,

cer doar o parte din durerea Lui,

ca să pot iubi mai curat,

mai adânc, mai desăvârșit.

Dacă ai milă de mine,

lasă-mă să plâng cu lacrimile Lui

și să iert cu tăcerea Lui

și să mor câte puțin

în fiecare zi —

ca El să trăiască în mine.

Doamne,

sunt locuri în suflet

unde nu pătrunde nimeni,

nici măcar eu.

Acolo stau tăcerile mele

ca niște fiare care nu dorm,

așteptând ca într-o zi

să nu mai fiu nimic altceva decât ele.

Mi-am dorit singurătatea,

am visat-o ca pe o catedrală

fără oameni,

fără zgomot,

fără frică.

Dar când m-am așezat în ea,

am auzit cum tăcerea începe să urle.

Doamne,

nu știu dacă singurătatea aceasta

e o binecuvântare

sau o pedeapsă.

Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,

dar eu am umplut-o cu absență,

cu îndoială,

cu fugi.

E o liniște prea grea,

care nu mângâie,

ci strivește.

E un pustiu unde nu mai știu

dacă vorbesc cu Tine

sau cu umbra mea.

Și totuși,

în adâncul acestei singurătăți absolute

simt că ești Tu.

Nu în zgomot, nu în lume,

ci în golul care doare.

Poate că ai vrut să mă dezbraci

de tot ce e omenesc,

ca să Te pot găsi

acolo unde nu mai e nimic,

decât Duhul Tău.

Doamne,

dacă asta e singurătatea

prin care învăț să Te iubesc curat,

fără măști,

fără lume,

atunci nu mă scoate din ea,

decât atunci când știi

că pot iubi din nou,

fără frică de întoarcere.

Nu cu veste mare,

nici cu porți deschise,

Nu cu lume adunată

și clopote aprinse.

S-a născut într-un loc mic,

unde tăcerea aducea har,

Mai mult decât orice foc aprins,

Sau lumina unui altar.

Un copil fragil,

între doi oameni simpli,

Cerul s-a plecat blând,

Și îngerii i-au ținut pașii limpezi.

Mântuirea n-a cerut nimic,

A venit să rămână pură,

Prin iubire și har divin,

Nu prin glorie sau armură.

Păstorii au venit încet,

Cu pași de teamă și uimire,

Și-au simțit, fără să știe,

Că nu mai sunt singuri în fire.

În noaptea aceea sfântă,

Nu s-a schimbat lumea deodată,

Dar s-a aprins o lumină vie,

Care în veci nu va fi stinsă niciodată.

18.12.2025

Andrei GUȚU

O, sufletele-n pură îndurare…

Ce înaintea hulei stau mereu,

Aflate sub săgeți cu-nveninare

Căzând ca ropotul de ploaie greu…

Oricare josnic gest o armă este,

Prilej un ins de liniște-a priva,

Și-atârnă intrigile ca o veste

Pe care mulți putea-o-ar saluta…

Departe de tărâmul drag

Stau rezematä-n prag,

Și plutind în nostalgie, 

Mä transform ca prin magie

Într-o pasăre ciudată 

De fantezia mea creată, 

Ce prinse viață, subit,

Zburând spre zări, tacit.

Unde gândul meu o duce,

Poposind la o răscruce, 

Privi în urma ei cu teamă, 

Se cuibări la mine-n palmă, 

Proroci al meu destin, 

Gläsuind in grai străin. 

Pe raza Stelei călătoare 

Pecetlui a mea cărare. 

Închisem ușa pe -nserate;

Poate norocu mi bate,

Să mă smulg din colivie, 

Să fac și un pic de terapie;

Ca să mi pot lua avântul, 

Unde mă va duce vântul...

Tragi de un capăt —

celălalt dispare.

Lași drumul —

drumul te ține.

Acesta e nodul

pe care nu-l poți desface:

că ești și cel care leagă,

și cel legat.

Ani de chin

Care vin,

Ploaie dupã cer senin;

Când pierzi dinţi

Şi pãrinţi

Şi ai multe rugãminţi.

Ani de dor,

Vânt şi nor

Straniu ţipãt de cocor;

Când vezi dungi,

Umbre lungi,

Faptul serii dac-ajungi.

Fiicã, fiu,

Care scriu

Un "Adio!", pe sicriu.

Greutãţi,

Libertãţi,

Altfel decât alte dãți.

Multe ploi

Şi noroi,

Fãcând pasul meu greoi.

Verde-arbust

Lãsând must,

Miere, fãrã niciun gust.

Anii mei

Scurţi şi grei,

Negãsind plãcere-n ei.

Vis târziu,

Pãmântiu,

Câini, ce latrã a pustiu.

Timp urât,

Mohorât,

Bãtrâneţi şi... cam atât.

Nu m-am înțeles cu vânturile,

și mi-au răscolit toate potecile.

Nu m-am înțeles cu oglinzile,

și m-au întors pe dos

în liniștea chipului.

Acum stau, strivit:

de pași, de umbre, de ape,

cu tăcerile adunate sub pleoape.

Nu m-am înțeles cu păsările,

și mi-au risipit gândurile-n zbor.

Nu m-am înțeles cu somnul,

și mi-a lăsat ochiul deschis

spre alt întuneric.

Acum stau, strivit:

de clipe, de oboseală, de stele

cu nopțile strânse în oasele mele.

Nu m-am înțeles cu timpul,

și a mutat infinitul în mine.

Nu m-am înțeles cu plecarea,

și mi-a crescut rădăcini

printre pași.

Acum stau, strivit:

de lume, de visuri, de cuvinte

în pustiul arid al ființei mele.

Nu m-am înțeles cu sfârșitul,

și s-a așezat lângă mine

pe pragul ușii.

Nu m-am înțeles cu începutul,

și m-a lăsat

în mijlocul drumului.

Acum stau, strivit:

de timp, de dezordine, de drum,

cu soarta – o mână de scrum.

Nu m-am înțeles cu viața,

și mi-a pus în palme

prea multă întuneric.

Nu m-am înțeles cu moartea,

și mi-a cerut

să mai am răbdare.

Acum stau, strivit:

de destin, de oameni, de Dumnezeu,

cu inima – un tărâm al tristeților.