Poems in the same category
Corabie în norvegiană
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Seilbåt
Kjære seilbåt, du flyter i det tilsynelatende endeløse havet,
Til hvilke kontinenter skal du denne gangen igjen,
Hva venter deg på ditt neste reisemål?
Seilbåt, seilbåt...
Hvorfor fortalte du meg ikke at du liker å seile så mye?
Hvorfor advarte du meg ikke?
Hvorfor forlot du havnen, bare ved å snu ryggen til deg et øyeblikk?
Hvordan kan jeg venne meg til tomrommet du etterlot meg?
Hvordan skal jeg fylle den?
Seilbåt, seilbåt...
Du var lett som en spurv,
Jeg håper du kommer tilbake lykkeligere enn der du gikk,
Jeg skjønner at du måtte gå
Det var slik du følte det
Det var det du trodde.
Vi hadde bygget deg så godt, av tre, roret, dekket,
Fra flere seilplater,
Jeg festet til og med ankeret ditt,
Jeg vet at det ikke blir lett for deg,
Havet har sine innfall,
Du vet ikke hva du kan forvente,
Når den blir opphisset og rister deg i alle retninger,
Han tar deg bare med på rutene som er mer tilgjengelige for ham,
Når det vil være vanskelig for deg, når du vil føle at du ikke har noen måte å holde deg flytende,
Vennligst se ned, se ankeret vedlagt,
Tenk at langveis fra, til og med tusenvis av kilometer unna,
Jeg passer på deg, jeg har deg i hjertet mitt,
Det er bare det at du ikke lenger er i nærheten av meg for å vise deg,
Sannelig, hvor mye vår forbindelse betydde,
(I en argumenterende tone)
Føl deg bra, slipp taket, glem hvem som har laget deg,
På to uker kom vi ikke engang i nærheten,
Hvis du tror det, er det ditt valg...
Bare vit at jeg bryr meg om deg, det er derfor jeg bygde deg så godt,
Som en siste oppmuntring sier jeg til deg: "Du må ikke bli skremt av stormene du vil møte mens du krysser havet. Ikke glem at etter stormen kommer godt vær."
Seilbåt: "Hva ville du gjort? Har jeg ikke lov til å bli en dag i Rio de Janeiro? Bare en dag, det er alt jeg vil ha, så kommer jeg tilbake til deg, jeg lover!"
Auzite din bătrâni
Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,
Având la ei o îndrãznealã-aparte.
Şi am avut prilejul sã ascult
Istoria nescrisã în vreo carte.
De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:
Cum ne lega o strânsã prietenie!
Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,
El tot mã respecta ca pe-un amic.
Spre deosebire de anii de şcoală,
- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -
El mã uimea cu-a sa înţelepciune
Şi cu a sa culturã generalã.
Îmi povestea de anii de rãzboi,
Cum au trecut şi ruşii şi germanii;
Sau cum au stat în lagãre, cu anii,
Şi cum trecuse frontul pe la noi.
Iar, mai târziu, guvernul instalat,
Cum îi batjocoreau, searã de searã,
Pe preot şi pe oamenii din sat,
Cu inepţii şi vorbe de ocarã.
Eram copil. Dar tot îmi amintesc
De câte suferinţi avurã parte:
De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,
Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".
Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz
Cum îi batjocoreau cei din afarã
Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,
Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.
Îmi zise-odatã unul din bãtrâni
Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:
"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,
Conacul sãu şi grajdurile sale,
Cu vitele şi turmele de oi
Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;
Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,
Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.
Ogorul sãu întins, gemea de roadã
Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.
Trãgând nãdejde cã le va da banii
De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;
Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...
Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;
Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii
O-avură sub ocârmuire, şvabii..."
Avea pãmânt la fel ca alţi baroni
Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:
- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,
De s-or uni vreo trei amfitrioni!"
"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...
Însã bunicul meu îmi povestise
Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua
Arând pãmântul, reparându-i piua,
Ducând turma de vite, la pãşune,
Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...
Pânã când, într-o zi, se prãpãdise
Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"
Acestea chiar s-au petrecut demult...
- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -
Grãite de cei mai bãtrâni din sat,
Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.
Dreptate-avu-nţeleptul Solomon
Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,
E într-o necurmatã frãmântare
Şi într-un ritm alert şi monoton!
Înţelepciunea veche spune-aşa:
"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,
Aşa piere din amintire, chipul
Oricãrui om care-a trãit cândva!..."
Mǎști
Oameni ȋn alb, cu mǎști pe fațǎ
Aleargǎ-ntr-una pe cǎrǎri
Luptȃnd sǎ o mai prindǎ-n viațǎ,
Nu mai suportǎ amȃnǎri.
Cǎ viul care i se scurge
Prin munți ajunge, prin cȃmpii
Coboarǎ-n lanuri, urcǎ-n stȃncǎ
Se varsǎ-n ape sȃngerii.
Pǎdurea nu ȋi mai respirǎ,
Nici bradul nu-i mai este frate,
Iar oamenii cu mǎști pe fațǎ
Privesc cum inima-i se zbate.
Şi-ndrugǎ rugile preasfinte,
Ridicǎ mȃinile spre cer,
Tot clerul e ieșit ȋn stradǎ,
Trosnesc himerele din fier.
Iar Dumnezeu acolo-n ceruri
Privește lung din fața Porții
Cum oamenii cu maști pe fațǎ
Îngenuncheazǎ-n fața sorții.
PÂNZA PICTĂRII
Viața poate fi grea,
Viața poate fi și ură
Și începi a te gândi,
La tot ce e rău în lume.
Lumea poate fi chiar dură,
Apăsându-te, și ingropându-te.
Și tu, omule, î ncepi a te gândi...
Și încet, începi a mormăi.
De ce sunt afectat de tot ce-i rău?
Hey tu, da tu, minune srălucitoare,
Doresc enorm, sa-ți zic ceva..
Că viața nu-i așa de rea, si grea!
Viața e doar inceputul unei aventuri,
Dar tu, ia doar pensula și pictează.
Desenează momente fericite, senzații..
Pictează-ți pe pânză propriați viață.
zi de neprimit flori
mi se spunea că florile și bomboanele
conțin serotonină incapsulată
ca într-o pastilă pentru colesterol,
în ele s-a îndesat toată pasiunea lumii,
dar și banii de la fundul buzunarului.
vreau flori și
vreau bomboane dulci
așa de dulci, să ma doară dinții
să-i spun dentistului că am carii
pentru ca sunt prea iubită.
au uitat să-mi dea
sigur voiau, dar au uitat
nu?
că iubirea e o boală contagioasă,
o răceală de vară care
te enervează de mori
Poate m-am îmbrăcat prea gros..
oricum nu îmi plăceau lalelele
sau zambilele
sau ghioceii trecuți, că e martie deja
nu îmi plăceau oricum.
nu scriu cerând consolare
nu scriu să-mi plâng de milă
ci pentru că scrisul este floarea mea
zambila mea, ghiocelul meu
pe care o țin pe birou
și pe care o ud credincios.
la mulți ani celor care
nu au primit flori sau
bomboane prea dulci,
celor care deja au flori
domnind peste biroul lor
la soare.
Un pescar vestit!
Pe malul iazului m-am așezat
Sub un copac cu umbra deasă,
O undiță în larg am aruncat
Și-aștept să pun ceva în plasă
De-acasă am plecat în zori de zi
Să prind un loc mai bun pe baltă,
Am pus o râmă neagră în cârlig
Mă uit atent să văd când pluta saltă
În stânga, dreapta mulți pescari
Ce vor să prindă peștele cel mare,
Gălăgioși în larg se ceartă pescărușii
Iar o combină treieră grâul copt în zare
Pe ceru'albastru fără pic de nor
Se vede soarele strălucitor ce frige,
La umbră beau un ceai răcoritor
Iar guta stă întinsă cu râma în cârlige
Mă uit la nada pusă de pescari
Ca peștele să vină la momeală,
Schimb râma cu bobul de porumb
Și-arunc încet fără să fac greșeală
............................ .
Orele trec fără nicio captură
Și vine seara cu ceva răcoare,
M-aștept ca peștele să tragă
Acum când nu mai este soare
Deodată văd cum pluta umblă
Coboară-n jos și se ridică-n sus,
E semn că nada peștele o gustă
Și-i place, ce în cârlig am pus
Când văd că pluta e sub apă
Înțep rapid să nu îmi scape,
Țin undița puternic între brațe
Și mulinez rapid tăind din ape
Emoția o simt cum mă cuprinde
Și îmi șoptesc, e mic sau mare,
Sunt răbdător, întind și relaxez
Și văd cum sare apa, atât de tare
Ușor, ușor se-apropie de mal
Un crap trofeu, cum n-am văzut,
Îl cântăresc, ținându-l în mincioc
Și-l liberez, după o poză și-un sărut
Seara am revenit voios acasă
Știind ce multe am de povestit,
Și chiar de nu am pești în plasă
Sunt fericit să fiu...pescarul cel vestit!
Other poems by the author
Efemer
Aleagă omul în timp ca într-un oboi,
Aleargă ghioceii pe câmp vioi,
Aleargă seva copacilor în ei,
Aleargă bobocii ca niște miei.
Aleargă omul în timp greoi ,
Aleargă pe câmp niște oi,
Aleargă iarba șuierând pe câmp,
Aleargă copiii în codrul blând.
Aleargă omul în timp ca-ntr-un oboi ,
Aleargă frunzele pe cer în grabă,
Aleargă ploaia pe umeri, pe noi,
Aleargă păsări călătoare înspre-o altă viață globală.
Aleargă omul în timp greoi ,
Aleargă fulgii pe copacii goi,
Aleargă vântul printre crengi,
Aleargă fumul de la case printre nori.
Aleargă sufletul într-o buclă de timp,
Trece omul, și nu ghioceii pe câmp,
Trece omul, și nu frunzele în grabă,
Trece omul prin sezoane
cu vremea - n ritmuri bătătoare.
Îngerul meu
Mi-era aproape îngerul meu,
Îmi stătea deasupra ca un curcubeu,
Ma veghea mereu - mereu
Și la el eu cugetam ca la un zeu
Mi-e dor nespus de îngerul meu,
Mi-e dor să-mi vorbească ca un prieten,
Să mă -ncurajeze când dau peste - un clișeu
Și să mă scoată din pivnița creierului meu.
Mi-e dor de îngerul meu,
Mi-e dor de blânda lui îmbrățișare,
Mi-e dor de umbra călduroasă a ocrotitorul meu,
Mi-e dor, așa de dor de el!
Îngeru-mi era alături,
El era mereu cu mine...
Îmi spuneam că,, Vine! Uite cum îl simt curgând prin vine !! "
Dar, de ieri, în amurg, nu i-am mai simțit prezența vie.
Mi-a fost alături, cândva, îngerul meu,
M-a protejat adesea de demoni ca un văl, amicul meu,
Dar, acum mă simt gol, epuizat
Că monstrul m-a lăsat singur și neprotejat.
Mereu ieri
Totu-i monoton și totul se repetă!
Mă învârt zilnic în cerc după propria mea coadă.
Mă întorc de parcă-aș vrea
să-mi găsesc o amintire
în loc să îmi doresc să ardă.
Totu-i monoton și totul e stagnare!
Nimic nu este nou și totu-i repetare...,
Căci toți am aflat că :,, nu-i nimic nou sub soare!"
Dar, nici că mai putem să ne schimbăm programul
Că tot ce noi vedem este,, eu și orarul!"
Ne trezim în zori cu o noua chemare,
O umbră eternă, o infinită plimbare
Către blocul încercuit din calendar,
Care ne promite o rutină cu gust amar.
Alături
O lebădă planează pe un lac,
Lasă-n urmă săgeți învolburate țesute cu ac,
Iar, ea caută, dar nu găsește
Pe cineva ce dragostea sa-i împărtășeze...
Ea caută disperată pe ape
Pe cineva ce-o va ține - n brațe...
Căci o lebădă nu poate supraviețui
Dacă n-are o pereche cu care sa poată viețui...
O lebădă caută in tinerețe
Pe cineva să o poata susține in bătrânețe...
Să își etaleze dragostea unul pentru altul
Ea pentru el si el pentru ea.
Căci lebăda nu poate trăi singură
Într-o viață scurtă si amară...
Ea vrea cu-o singură lebădă...
să viețuiască o întreagă serenadă.
Genocid
Copii scrâșnind din dinți,
de durere....
Ciuruiți de gloanțe inamice...!
Pe front tați morți
si-ologi cu mâini rupte...
copii psihotici lăsând zbierând!
Creștini biciuiti
si dați la fiare...,
Cu carnea curgandu-le roșie ca rugina veche pe metal!
Evrei exterminați
in lagăre...,
Cu trupul înflăcărat si pielea, prelingându-se ca plumbul,
libertatea găsindu-si pe hornul înfumurat
al lagărelor teroare,
Devenind prieteni cu norul in a sa splendoare!
Bebeluși asfinxiați
in gaze-otrăvitoare...,
In ținta bombelor atomice,
Mor prematur in spitale
In coroziunea de metale!
Si decedați,
Zdrobiți de clădiri,
de terorile musulmane,
Sufletele oamenilor pleaca
Si nu se mai întorc niciodată.
Când va înceta genocidul
Si lupta împotriva dreptului de-a trăi?
Când vor înceta războaiele
Si uciderile in masa
Pornite de omenirea politică , stufoasă?
Umbra omului
Noaptea - i acoperită de penele unei ciori,
Iar, fără nicio diferență...
Omul face concurență.