Solstiţiul de iarnă
Ce greu se iscă zorii
Din cea mai lungă noapte,
Prin ziua cea mai scurtă
Lumina abia răzbate.
Că noapte este afară,
Aşa cum între stele
E noaptea care umple
Prăpastia dintre ele.
Iar falduri de-ntuneric
Boţesc perdeaua groasă
A nopţii, ca lumina
Cât mai târziu să iasă.
Cu toate acestea zorii,
Chiar mai devreme apar,
Că începând de astăzi
Lumina creşte iar.
Category: Diverse poems
All author's poems: Cătălin Teodoreanu
Date of posting: 21 декабря 2024
Views: 108
Poems in the same category
De ce eu,Doamne...
Mă visam in Paradis,
Când Cerul l am atins.
De la o veste neașteptată
Mă prăbușisem toată...
N are leac de vindecare,
Iar sufletul Mă doare,
Că mă zbat în neputință,
Să scap de a mea sentință.
Spune mi ,Doamne, de ce eu,
De ce mă părăsești la greu,
Nu m auzi,la tine strig!
Încălzește mă ,mi e frig...
Dă mi o rază de credință,
Mă vezi plină de căință;
Fă o Minune pt mine,
Nu mă lăsa n suspine...
Bătută de soartă sunt,
De mă pierd în amănunt
Căte vrei să mai îndur?!
De ce n aș răde ,să mă bucur!,!?
Îți călcasem strâmb .
Ia mă pe mine-n schimb!!
Și vindecă mi băiatul,
Rogu te,iartă mi Păcatul...
Lumea-n care trăiesc...
Urlă de durere doi demoni muți
Ce pășesc pe cioburi desculți,
Doi nevăzători îi îndrumă
Doi surzi îi ascultă cum urlă.
Doi pictori le scriu durerea,
Un poet c-o vioară rupe tăcerea,
Violonistul pictează un tablou,
Liniște asurzitoare-n capul tău.
Asta-i lumea-n care trăiesc
Asta-i lumea-n care trudesc,
Asta-i lumea-n care înebunesc
Dar nu-i lumea pe care mi-o doresc.
Singură în pustiu
În pustiul fără de sfârșit,sufletul îmi rătăcește,
Printr-un ocean prea plin de întunecime
Și pare că acuș în capăt lumină strălucește,
Dar prin valuri de iluzii cad în adâncime.
Nu pot și nici să strig sau să cer un ajutor,
Căci totul în urmă începe să dispară,
Iar eu privesc doar cum e totul trecător
Și că de-ar încerca ceva să se repară
N-ar fi deloc și chiar nicidecum așa ușor.
Am eșuat,dar tot mai fac pașii înceți,
În încercări,ce sigur nu rămâi învingător,
Oricât de multe ai avea tu vieți.
Uitând de atâta deșert și pași în umbră,
În adâncuri de suflet lumină tresare
Și orice teamă treptat începe să dispară,
Un licăr minuscul de speranță apare.
Deja nu mai pare totul atât de înfiorător,
Deși la început era chiar foarte dificil,
Să regăsesc pierdutul spirit învingător,
Depășind,acest labirint extrem de facil.
În adâncul inimii mă descopăr pe mine,
O forță deosebită iată se renaște
Din ruine lumina către gândire vine
Și simt cum noaptea liniștit slăbește,
Mă lasă să descopăr puterea ce dețin,
Să lupt pentru libertate și încredere,
Reîntorc armonia și încerc s-o mențin,
Cu orice suflare,cu orice închipuire.
Pe cărările nezărite a propriului destin
Speranța mă îndeamnă să nu cedez,
Să nu las scopuri fără să le termin
Și în dificultăți adesea să mai acționez.
Poezia
O creație ritmică a frumuseții
Într-un peisaj de poezie,
E ornamentarea pașnică a vieții
Într-un pahar de veselie.
E ambasador al artelor frumoase,
Al trecerii realității-n ideal,
Doar poezia pe valuri furtunoase
E precum un vis torențial.
Ciupește acele coarde ale inimii
Realizând un suntet mai plăcut,
Mai adaugă cuvintele junimii,
Ș-apare un nou cântec născut.
Prin ea inima poate cânta
Făr' de sunet sau cuvinte,
Sufletul-s poate avânta
Dup-acele lucruri sfinte.
Rima-i ca o cârmă-n vers,
Dar versu-i cârma-n artă,
În arta de-a lupta în contrasens
Cu tot ceea ce-n calea ta s-arată.
Ca un testament prin versuri
Poate fi văzută și-nțeleasă,
Pare-a merege-n universuri
Și-a fi cea din-tâi aleasă.
Orice rană cu rațiune creată
Jos te-ar face ca să cazi,
Gândul de-a fi vindecată
Doar prin versuri îl mai vazi...
Orice silabă dintr-un mistic vers
Distruge bariera ta necunoscută
Face răul ca să fie brusc el șters
Parc-ai fi din nou tu renăscută!
21.10.24
Bârfitorul
Să judeci ale mele fapte...
Greșit-am, oare, cu ceva
De toci aşa mărunt, mărunt,
Cam tot ce e în viaţa mea?
Întoarce-ţi faţa către tine,
Doreşte-ţi să te schimbi cumva!
Aşa, poate, mă uiţi pe mine
Şi faci ceva cu viaţa ta.
Nu plânge altul pentru tine
Şi nici nu vrea durerea ta.
De ce te-ar mai durea pe tine
Durerea surdă a altcuiva?
Trăieşte-ţi viaţa cum o ştii
Nu critica şi nici huli,
Doar uită-te la umbra ta
Şi, poate, vezi ce om devii.
De ce eu,Doamne...
Mă visam in Paradis,
Când Cerul l am atins.
De la o veste neașteptată
Mă prăbușisem toată...
N are leac de vindecare,
Iar sufletul Mă doare,
Că mă zbat în neputință,
Să scap de a mea sentință.
Spune mi ,Doamne, de ce eu,
De ce mă părăsești la greu,
Nu m auzi,la tine strig!
Încălzește mă ,mi e frig...
Dă mi o rază de credință,
Mă vezi plină de căință;
Fă o Minune pt mine,
Nu mă lăsa n suspine...
Bătută de soartă sunt,
De mă pierd în amănunt
Căte vrei să mai îndur?!
De ce n aș răde ,să mă bucur!,!?
Îți călcasem strâmb .
Ia mă pe mine-n schimb!!
Și vindecă mi băiatul,
Rogu te,iartă mi Păcatul...
Lumea-n care trăiesc...
Urlă de durere doi demoni muți
Ce pășesc pe cioburi desculți,
Doi nevăzători îi îndrumă
Doi surzi îi ascultă cum urlă.
Doi pictori le scriu durerea,
Un poet c-o vioară rupe tăcerea,
Violonistul pictează un tablou,
Liniște asurzitoare-n capul tău.
Asta-i lumea-n care trăiesc
Asta-i lumea-n care trudesc,
Asta-i lumea-n care înebunesc
Dar nu-i lumea pe care mi-o doresc.
Singură în pustiu
În pustiul fără de sfârșit,sufletul îmi rătăcește,
Printr-un ocean prea plin de întunecime
Și pare că acuș în capăt lumină strălucește,
Dar prin valuri de iluzii cad în adâncime.
Nu pot și nici să strig sau să cer un ajutor,
Căci totul în urmă începe să dispară,
Iar eu privesc doar cum e totul trecător
Și că de-ar încerca ceva să se repară
N-ar fi deloc și chiar nicidecum așa ușor.
Am eșuat,dar tot mai fac pașii înceți,
În încercări,ce sigur nu rămâi învingător,
Oricât de multe ai avea tu vieți.
Uitând de atâta deșert și pași în umbră,
În adâncuri de suflet lumină tresare
Și orice teamă treptat începe să dispară,
Un licăr minuscul de speranță apare.
Deja nu mai pare totul atât de înfiorător,
Deși la început era chiar foarte dificil,
Să regăsesc pierdutul spirit învingător,
Depășind,acest labirint extrem de facil.
În adâncul inimii mă descopăr pe mine,
O forță deosebită iată se renaște
Din ruine lumina către gândire vine
Și simt cum noaptea liniștit slăbește,
Mă lasă să descopăr puterea ce dețin,
Să lupt pentru libertate și încredere,
Reîntorc armonia și încerc s-o mențin,
Cu orice suflare,cu orice închipuire.
Pe cărările nezărite a propriului destin
Speranța mă îndeamnă să nu cedez,
Să nu las scopuri fără să le termin
Și în dificultăți adesea să mai acționez.
Poezia
O creație ritmică a frumuseții
Într-un peisaj de poezie,
E ornamentarea pașnică a vieții
Într-un pahar de veselie.
E ambasador al artelor frumoase,
Al trecerii realității-n ideal,
Doar poezia pe valuri furtunoase
E precum un vis torențial.
Ciupește acele coarde ale inimii
Realizând un suntet mai plăcut,
Mai adaugă cuvintele junimii,
Ș-apare un nou cântec născut.
Prin ea inima poate cânta
Făr' de sunet sau cuvinte,
Sufletul-s poate avânta
Dup-acele lucruri sfinte.
Rima-i ca o cârmă-n vers,
Dar versu-i cârma-n artă,
În arta de-a lupta în contrasens
Cu tot ceea ce-n calea ta s-arată.
Ca un testament prin versuri
Poate fi văzută și-nțeleasă,
Pare-a merege-n universuri
Și-a fi cea din-tâi aleasă.
Orice rană cu rațiune creată
Jos te-ar face ca să cazi,
Gândul de-a fi vindecată
Doar prin versuri îl mai vazi...
Orice silabă dintr-un mistic vers
Distruge bariera ta necunoscută
Face răul ca să fie brusc el șters
Parc-ai fi din nou tu renăscută!
21.10.24
Bârfitorul
Să judeci ale mele fapte...
Greșit-am, oare, cu ceva
De toci aşa mărunt, mărunt,
Cam tot ce e în viaţa mea?
Întoarce-ţi faţa către tine,
Doreşte-ţi să te schimbi cumva!
Aşa, poate, mă uiţi pe mine
Şi faci ceva cu viaţa ta.
Nu plânge altul pentru tine
Şi nici nu vrea durerea ta.
De ce te-ar mai durea pe tine
Durerea surdă a altcuiva?
Trăieşte-ţi viaţa cum o ştii
Nu critica şi nici huli,
Doar uită-te la umbra ta
Şi, poate, vezi ce om devii.
Other poems by the author
Aş vrea...
Aş vrea o picătură
De ploaie ca să fiu,
Să pot cădea fecioară
Pe sânul tău zglobiu.
Cu mâna-ţi delicată
Să mă opreşti uşor,
Atunci când de acolo
Mai jos vreau să cobor.
Aş vrea cumva o rază
De soare să devin,
Să pot cădea fecioară
Pe gâtul tău cel fin.
Să te retragi sfioasă
În umbra de sub nuc,
Atunci când de acolo
Pe buze vreau să-ţi urc.
Aş vrea să fiu o floare,
Într-un salcâm să fiu,
Să pot cădea fecioară
În păru-ţi castaniu.
Tu să mă prinzi în bucle
Cu mâna, graţios,
Atunci când de acolo
Vreau să mă las mai jos.
Aş vrea un vânt de vară
Să fiu, ce adie uşor,
Să pot cădea fecioară
Peste al tău picior.
Tu să-ţi fereşti piciorul
Sub rochia de satin,
Atunci când de acolo
Vreau să mai urc puţin...
Accident
Cum viaţa mea e-un accident
Şi nu-mi revin în fire,
Donează-mi tu, frumoasa mea,
O porţie de iubire.
Iubeşte-mă cum numai tu
Şti să o faci, din plin,
Sărută-mă şi mă sedu,
Să-ncep să îmi revin.
Cu şarmul ochilor tăi verzi
Şi-a ta gură senzuală,
Treptat să mă reanimezi
Şi să mă scoli din boală.
Cum viaţa mea e-un accident
Şi nu-mi revin în fire,
Donează-mi tu, frumoasa mea,
Nu sânge...ci iubire!
O idilă cam labilă
Eu - sat în vârf de munte,
Sub crestele semeţe,
Păduri de conifere,
Păşuni şi cu fâneţe.
Tu - capitală mare,
Cu liste lungi de preţuri,
Poşete şi parfumuri,
Pasiuni şi cu fineţuri.
Rămâne de văzut
Cum o să facem faţă,
Eu la pasiuni, fineţuri,
Tu la păşuni, fâneaţă.
Arsenal
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund cuţit,
Ce până la plăsele,
În inimă stă-nfipt.
Cuţit ce e-ncrustat
Pe lama de argint,
Cu vocea ta cea blândă
Şi şoapte de alint.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund stilet,
Ce-n inimă se-mplântă
Odată ajuns la piept.
Stilet care pe lamă
E încrustat cu dor,
Cu vocea ta cea dulce
Şi şoapte de amor.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund pumnal,
Ce-n inimă pătrunde
Cu zimţii de metal.
Pumnal ce e-ncrustat
Pe lamă şi pe zimţi,
Cu vocea ta cea caldă
Şi şoaptele fierbinţi.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund pumnal,
Stilet, cuţit...iubito,
Întregul arsenal!
O pâine
De-ai dat cândva o pâine
Celui înfometat,
N-ai dat-o la oricine,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Şi dacă în picioare
Pe altu' ai încălţat,
N-ai dat la un oarecare,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Şi haina-ţi de-ai lăsat-o
Pe cel înfrigurat,
Nu orişicui ai dat-o,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Lui Dumnezeu, creştine
I-ai dat ce-ai dăruit...
Şi uite aşa cu o pâine
Trăieşti la nesfârşit!
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Ce greu se-mpacă-n mine gânduri
Şi-al sentimentelor fior,
Cu prea puţinii ani de viaţă
Dintr-un destin de muritor.
De ce-ai sădit în mine, Doamne,
Această lume atât de vie?!
De parcă viaţa ce mi-ai dat-o
M-ar însoţi o veşnicie.
E-atâta abundenţă-n mine
De potenţiale dimineţi,
Că mi-ar ajunge pentru zile
Ce le-aş trăi în mii de vieţi.
Şi-atâta freamăt mă animă
Când simt în mine totul viu,
C-aproape nici nu-mi vine-a crede
Că într-o zi n-am să mai fiu.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Cum o să mă despart de ea?
Mi-e şi mai greu să mor acuma,
Când oricum moartea este grea.
Aş vrea...
Aş vrea o picătură
De ploaie ca să fiu,
Să pot cădea fecioară
Pe sânul tău zglobiu.
Cu mâna-ţi delicată
Să mă opreşti uşor,
Atunci când de acolo
Mai jos vreau să cobor.
Aş vrea cumva o rază
De soare să devin,
Să pot cădea fecioară
Pe gâtul tău cel fin.
Să te retragi sfioasă
În umbra de sub nuc,
Atunci când de acolo
Pe buze vreau să-ţi urc.
Aş vrea să fiu o floare,
Într-un salcâm să fiu,
Să pot cădea fecioară
În păru-ţi castaniu.
Tu să mă prinzi în bucle
Cu mâna, graţios,
Atunci când de acolo
Vreau să mă las mai jos.
Aş vrea un vânt de vară
Să fiu, ce adie uşor,
Să pot cădea fecioară
Peste al tău picior.
Tu să-ţi fereşti piciorul
Sub rochia de satin,
Atunci când de acolo
Vreau să mai urc puţin...
Accident
Cum viaţa mea e-un accident
Şi nu-mi revin în fire,
Donează-mi tu, frumoasa mea,
O porţie de iubire.
Iubeşte-mă cum numai tu
Şti să o faci, din plin,
Sărută-mă şi mă sedu,
Să-ncep să îmi revin.
Cu şarmul ochilor tăi verzi
Şi-a ta gură senzuală,
Treptat să mă reanimezi
Şi să mă scoli din boală.
Cum viaţa mea e-un accident
Şi nu-mi revin în fire,
Donează-mi tu, frumoasa mea,
Nu sânge...ci iubire!
O idilă cam labilă
Eu - sat în vârf de munte,
Sub crestele semeţe,
Păduri de conifere,
Păşuni şi cu fâneţe.
Tu - capitală mare,
Cu liste lungi de preţuri,
Poşete şi parfumuri,
Pasiuni şi cu fineţuri.
Rămâne de văzut
Cum o să facem faţă,
Eu la pasiuni, fineţuri,
Tu la păşuni, fâneaţă.
Arsenal
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund cuţit,
Ce până la plăsele,
În inimă stă-nfipt.
Cuţit ce e-ncrustat
Pe lama de argint,
Cu vocea ta cea blândă
Şi şoapte de alint.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund stilet,
Ce-n inimă se-mplântă
Odată ajuns la piept.
Stilet care pe lamă
E încrustat cu dor,
Cu vocea ta cea dulce
Şi şoapte de amor.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund pumnal,
Ce-n inimă pătrunde
Cu zimţii de metal.
Pumnal ce e-ncrustat
Pe lamă şi pe zimţi,
Cu vocea ta cea caldă
Şi şoaptele fierbinţi.
Mă-ntrebi ce e iubirea
Şi îţi răspund pumnal,
Stilet, cuţit...iubito,
Întregul arsenal!
O pâine
De-ai dat cândva o pâine
Celui înfometat,
N-ai dat-o la oricine,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Şi dacă în picioare
Pe altu' ai încălţat,
N-ai dat la un oarecare,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Şi haina-ţi de-ai lăsat-o
Pe cel înfrigurat,
Nu orişicui ai dat-o,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Lui Dumnezeu, creştine
I-ai dat ce-ai dăruit...
Şi uite aşa cu o pâine
Trăieşti la nesfârşit!
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Ce greu se-mpacă-n mine gânduri
Şi-al sentimentelor fior,
Cu prea puţinii ani de viaţă
Dintr-un destin de muritor.
De ce-ai sădit în mine, Doamne,
Această lume atât de vie?!
De parcă viaţa ce mi-ai dat-o
M-ar însoţi o veşnicie.
E-atâta abundenţă-n mine
De potenţiale dimineţi,
Că mi-ar ajunge pentru zile
Ce le-aş trăi în mii de vieţi.
Şi-atâta freamăt mă animă
Când simt în mine totul viu,
C-aproape nici nu-mi vine-a crede
Că într-o zi n-am să mai fiu.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Cum o să mă despart de ea?
Mi-e şi mai greu să mor acuma,
Când oricum moartea este grea.