Solstiţiul de iarnă
Ce greu se iscă zorii
Din cea mai lungă noapte,
Prin ziua cea mai scurtă
Lumina abia răzbate.
Că noapte este afară,
Aşa cum între stele
E noaptea care umple
Prăpastia dintre ele.
Iar falduri de-ntuneric
Boţesc perdeaua groasă
A nopţii, ca lumina
Cât mai târziu să iasă.
Cu toate acestea zorii,
Chiar mai devreme apar,
Că începând de astăzi
Lumina creşte iar.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Cătălin Teodoreanu
Data postării: 21 decembrie 2024
Vizualizări: 210
Poezii din aceiaşi categorie
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
Clipă
De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,
Din zecile de case cu ușile închise,
La una mai micuță privirea-mi se oprise,
Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.
Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,
Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,
Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,
Iar noaptea se retrase în săli de catedralare.
Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,
De parcă purta-n sine o vină din trecut,
Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,
Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.
Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,
Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,
Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,
Și noi murim încet, privind un chip pustiu.
Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,
Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,
Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,
Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.
Exact în centru
dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...
noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...
din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...
vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...
Piatra funerară
La capatul pietrei funebre
Stă scris numele marilor poeți,scriitori
Cu litere ce mai respiră viață.
Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
Înger, îngerașul meu
Bunule al meu vestitor,
Trimis să-mi fi de-ajutor,
Înger, îngerașul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu.
Pe mine a mă veghea,
Să-ai grijă de viața mea
Bunul Dumnezeu să-mi fie,
Cu iubire pe vecie.
Te rog nu te depărta,
Ești al meu, doresc așa:
Tu sa mă iubești pe mine,
Cum eu te iubesc pe tine.
Când greșesc eu te-as ruga,
Corectează-ma în bine,
Ești al meu, ești doar cu mine.
Și te rog nu mă lăsa,
Te rog fi tu paza mea.
Când te supăr eu pe tine,
Te rog nu te supăra.
Mă îndreaptă tu pe mine,
Așa cum este mai bine.
Duhul sfânt ce e cu mine,
Să te învețe ce e bine.
Și domnul Isus să știe,
Că mă aperi pe vecie.
Mulțumesc lui Dumnezeu,
Că e cu mine mereu,
Trinitatea e cu mine,
Și am pace de la tine.
Vreau și eu să zbor mereu,
Spre văzduh la Dumnezeu,
Să nu uiți nici când de mine,
Eu să fiu veșnic cu tine .
Pentru toate-ti mulțumesc,
Nu uita că te doresc,
Și împreună cu tine,
Totdeauna va fi bine.
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
Clipă
De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,
Din zecile de case cu ușile închise,
La una mai micuță privirea-mi se oprise,
Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.
Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,
Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,
Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,
Iar noaptea se retrase în săli de catedralare.
Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,
De parcă purta-n sine o vină din trecut,
Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,
Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.
Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,
Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,
Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,
Și noi murim încet, privind un chip pustiu.
Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,
Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,
Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,
Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.
Exact în centru
dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...
noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...
din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...
vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...
Piatra funerară
La capatul pietrei funebre
Stă scris numele marilor poeți,scriitori
Cu litere ce mai respiră viață.
Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
Înger, îngerașul meu
Bunule al meu vestitor,
Trimis să-mi fi de-ajutor,
Înger, îngerașul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu.
Pe mine a mă veghea,
Să-ai grijă de viața mea
Bunul Dumnezeu să-mi fie,
Cu iubire pe vecie.
Te rog nu te depărta,
Ești al meu, doresc așa:
Tu sa mă iubești pe mine,
Cum eu te iubesc pe tine.
Când greșesc eu te-as ruga,
Corectează-ma în bine,
Ești al meu, ești doar cu mine.
Și te rog nu mă lăsa,
Te rog fi tu paza mea.
Când te supăr eu pe tine,
Te rog nu te supăra.
Mă îndreaptă tu pe mine,
Așa cum este mai bine.
Duhul sfânt ce e cu mine,
Să te învețe ce e bine.
Și domnul Isus să știe,
Că mă aperi pe vecie.
Mulțumesc lui Dumnezeu,
Că e cu mine mereu,
Trinitatea e cu mine,
Și am pace de la tine.
Vreau și eu să zbor mereu,
Spre văzduh la Dumnezeu,
Să nu uiți nici când de mine,
Eu să fiu veșnic cu tine .
Pentru toate-ti mulțumesc,
Nu uita că te doresc,
Și împreună cu tine,
Totdeauna va fi bine.
Alte poezii ale autorului
Am să te port femeie
Am să te port femeie
În inimă mereu,
Te voi purta o viaţă
Aici în pieptul meu.
Şi dincolo de viaţă,
În trupul meu cel mort,
Te voi purta şi acolo,
În oase am să te port.
Şi dincolo de oase,
La fel te voi purta,
Vei fi pe mai departe
În praful meu de stea.
Şi dincolo de praful
Şi pulberea din mine,
Te voi purta-n poeme,
În versuri şi în rime.
Salcâmule...
Salcâmule mă uit la floarea ta,
Să mă încarc cât pot de mult cu ea,
Că nu ştiu şi la anu' de trăiesc,
Ca să mai văd salcâmi când înfloresc.
Şi-adun mireasma-ţi care te-mpresoară,
Că nu ştiu într-o altă primăvară
De mai apuc să strâng atât parfum
Din creanga-ţi aplecată peste drum.
Şi să nu uiţi de mor chiar mâine,
Să scuturi a ta floare peste mine,
Să plec spre celălalt tărâm,
Pe mine cu mirosul de salcâm.
Antidot
O dâră ca de sânge
Ni-i soarta-n astă lume,
C-un prădător feroce,
Adulmecând pe urme.
Dar care nu dispune
De colţi şi nici de gheare,
Ci-şi urmăreşte prada
Cu coasa la spinare.
Hai să fugim iubito!
Ca să scăpăm cu zile,
Să ne-ndreptăm degrabă
Spre munţii de iubire.
Şi-odată ajunşi acolo,
Mutându-ne de tot,
Să cultivăm iubire,
Al morţii antidot.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Ce greu se-mpacă-n mine gânduri
Şi al sentimentelor fior,
Cu prea puţinii ani de viaţă
Dintr-un destin de muritor.
De ce-ai sădit în mine, Doamne,
Această lume atât de vie?!
De parcă viaţa ce mi-ai dat-o
M-ar însoţi o veşnicie.
E atâta abundenţă-n mine
De potenţiale dimineţi,
Că mi-ar ajunge pentru zile
Ce le-aş trăi în mii de vieţi.
Şi atâta freamăt mă animă
Când simt în mine totul viu,
C-aproape nici nu-mi vine-a crede
Că într-o zi n-am să mai fiu.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Cum o să mă despart de ea?
Mi-e şi mai greu să mor acuma,
Când oricum moartea este grea.
Când scriu
Nu vreau să fiu o pană,
Să zbor preţ de o clipă,
Eu vreau să zbor tot timpul,
Eu vreau să fiu aripă.
Să ard aşa cum sorii
Ard în Calea Lactee,
Eu vreau să ard o viaţă,
Nu vreau să fiu scânteie.
Şi nu vreau ca briceagul,
Doar să rănesc -când scriu-
Eu vreau să ajung la inimi,
Ca un pumnal să fiu.
Statornic
Copacu'-n veci nu pleacă,
Rămâne-n locu'-n care
A început să meargă
Ţinându-se de soare.
Nicicând nu-şi părăseşte
Ţărâna lui natală
Şi-un pas nu se clinteşte
Decât pe verticală.
Cu drumul nu se-nvaţă,
Să plece-n alte lumi,
Statornic e, pe viaţă,
Din tată-n fiu, pe culmi.
Şi-o clipă nu se plânge
C-a fost legat de loc,
Chiar dacă poartă-n sânge
Destin de lemn de foc.
Am să te port femeie
Am să te port femeie
În inimă mereu,
Te voi purta o viaţă
Aici în pieptul meu.
Şi dincolo de viaţă,
În trupul meu cel mort,
Te voi purta şi acolo,
În oase am să te port.
Şi dincolo de oase,
La fel te voi purta,
Vei fi pe mai departe
În praful meu de stea.
Şi dincolo de praful
Şi pulberea din mine,
Te voi purta-n poeme,
În versuri şi în rime.
Salcâmule...
Salcâmule mă uit la floarea ta,
Să mă încarc cât pot de mult cu ea,
Că nu ştiu şi la anu' de trăiesc,
Ca să mai văd salcâmi când înfloresc.
Şi-adun mireasma-ţi care te-mpresoară,
Că nu ştiu într-o altă primăvară
De mai apuc să strâng atât parfum
Din creanga-ţi aplecată peste drum.
Şi să nu uiţi de mor chiar mâine,
Să scuturi a ta floare peste mine,
Să plec spre celălalt tărâm,
Pe mine cu mirosul de salcâm.
Antidot
O dâră ca de sânge
Ni-i soarta-n astă lume,
C-un prădător feroce,
Adulmecând pe urme.
Dar care nu dispune
De colţi şi nici de gheare,
Ci-şi urmăreşte prada
Cu coasa la spinare.
Hai să fugim iubito!
Ca să scăpăm cu zile,
Să ne-ndreptăm degrabă
Spre munţii de iubire.
Şi-odată ajunşi acolo,
Mutându-ne de tot,
Să cultivăm iubire,
Al morţii antidot.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Ce greu se-mpacă-n mine gânduri
Şi al sentimentelor fior,
Cu prea puţinii ani de viaţă
Dintr-un destin de muritor.
De ce-ai sădit în mine, Doamne,
Această lume atât de vie?!
De parcă viaţa ce mi-ai dat-o
M-ar însoţi o veşnicie.
E atâta abundenţă-n mine
De potenţiale dimineţi,
Că mi-ar ajunge pentru zile
Ce le-aş trăi în mii de vieţi.
Şi atâta freamăt mă animă
Când simt în mine totul viu,
C-aproape nici nu-mi vine-a crede
Că într-o zi n-am să mai fiu.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Cum o să mă despart de ea?
Mi-e şi mai greu să mor acuma,
Când oricum moartea este grea.
Când scriu
Nu vreau să fiu o pană,
Să zbor preţ de o clipă,
Eu vreau să zbor tot timpul,
Eu vreau să fiu aripă.
Să ard aşa cum sorii
Ard în Calea Lactee,
Eu vreau să ard o viaţă,
Nu vreau să fiu scânteie.
Şi nu vreau ca briceagul,
Doar să rănesc -când scriu-
Eu vreau să ajung la inimi,
Ca un pumnal să fiu.
Statornic
Copacu'-n veci nu pleacă,
Rămâne-n locu'-n care
A început să meargă
Ţinându-se de soare.
Nicicând nu-şi părăseşte
Ţărâna lui natală
Şi-un pas nu se clinteşte
Decât pe verticală.
Cu drumul nu se-nvaţă,
Să plece-n alte lumi,
Statornic e, pe viaţă,
Din tată-n fiu, pe culmi.
Şi-o clipă nu se plânge
C-a fost legat de loc,
Chiar dacă poartă-n sânge
Destin de lemn de foc.