Statornic
Copacu'-n veci nu pleacă,
Rămâne-n locu'-n care
A început să meargă
Ţinându-se de soare.
Nicicând nu-şi părăseşte
Ţărâna lui natală
Şi-un pas nu se clinteşte
Decât pe verticală.
Cu drumul nu se-nvaţă,
Să plece-n alte lumi,
Statornic e, pe viaţă,
Din tată-n fiu, pe culmi.
Şi-o clipă nu se plânge
C-a fost legat de loc,
Chiar dacă poartă-n sânge
Destin de lemn de foc.
Categoria: Poezii despre natura
Toate poeziile autorului: Cătălin Teodoreanu
Data postării: 24 mai 2024
Adăugat la favorite: 2
Comentarii: 1
Vizualizări: 589
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Luna
𝒪𝒽,𝒯𝓊 𝒾𝓊𝒷𝒾𝓉𝒶̆ ℒ𝓊𝓃𝒶̆,
𝓅𝓇𝒾ℯ𝓉ℯ𝓃𝒶 𝓅𝒶̆𝓂𝒶̂𝓃𝓉ℯ𝓃𝒾𝓁ℴ𝓇,
𝓅ℯ 𝓁𝒶 𝒶 𝓂ℯ𝒶 𝒻ℯ𝓇ℯ𝒶𝓈𝓉𝓇𝒶̆ 𝒶𝒾 𝒻ℴ𝓈𝓉 𝓉𝒾𝓂𝓅 𝒹ℯ-ℴ 𝓁𝓊𝓃𝒶̆,
𝓉𝒶̆𝓂𝒶̆𝒹𝓊𝒾𝓉ℴ𝒶𝓇ℯ 𝒻𝒾𝒾𝓃𝒹𝓊-𝓂𝒾 𝒶 𝓉𝓊𝓉𝓊𝓇ℴ𝓇 𝓇𝒶̆𝓃𝒾𝓁ℴ𝓇.
ℛ𝒶𝓏ℯ𝓁ℯ 𝒯𝒶𝓁ℯ...𝒶𝓉𝒶̂𝓉 𝒹ℯ 𝓋ℯ𝒹ℯ𝓇ℴ𝒶𝓈ℯ
𝒶𝓊 𝓅𝒶̆𝓉𝓇𝓊𝓃𝓈 𝒸ℴ𝓂𝓅𝓁ℯ𝓉 𝒾̂𝓃 𝓂𝒾𝒸𝒶 𝓂ℯ𝒶 𝒾̂𝓃𝒸𝒶̆𝓅ℯ𝓇ℯ,
𝓉𝓇𝒶𝓃𝒻ℴ𝓇𝓂𝒶̂𝓃𝒹𝓊-𝓂𝒾 𝓃ℴ𝓅𝓉̦𝒾𝓁ℯ-𝓃 ℊ𝒶̂𝓃𝒹𝓊𝓇𝒾 𝓅𝓇ℯ𝓉̦𝒾ℴ𝒶𝓈ℯ,
𝒻𝒾𝒾𝓃𝒹𝓊-𝓂𝒾 𝓂𝓊𝒸ℯ𝓃𝒾𝒸𝒶̆ 𝒶 𝓃𝓊𝓂ℯ𝓇ℴ𝒶𝓈ℯ𝓁ℴ𝓇 ℴ𝓅ℯ𝓇ℯ.
𝒪𝓅ℯ𝓇ℯ𝓁ℯ 𝓂ℯ𝓁ℯ 𝒹ℯ 𝓈𝓊𝒻ℯ𝓇𝒾𝓃𝓉̦𝒶̆
ℐ̂𝓉̦𝒾 𝓁𝒶̆𝓈𝒶𝓊 𝒸𝒽𝒾𝓅𝓊𝓁 𝓅𝒶𝓇𝒸𝒶̆ 𝒹ℯ𝓏ℴ𝓇𝒾ℯ𝓃𝓉𝒶𝓉.
𝒯ℯ 𝓊𝒾𝓉𝒶𝒾 𝓁𝒶 𝓂𝒾𝓃ℯ,𝒸𝓊 𝒷𝓊𝓃𝒶̆𝓋ℴ𝒾𝓃𝓉̦𝒶̆,
𝓁𝒶 ℊ𝓇𝒶𝒾𝓊𝓁 𝓂ℯ𝓊 𝓁𝒶𝓂ℯ𝓃𝓉𝒶𝓉.
𝒫𝓇ℯ𝓏ℯ𝓃𝓉̦𝒶 𝒯𝒶 𝒸ℴ𝓂𝓊𝓃𝒾𝒸𝒶 𝓂𝓊𝓁𝓉ℯ...
𝒮𝓊𝒻𝓁ℯ𝓉𝓊𝓁 ℯ𝓇𝒶 ℯ𝓍𝓊𝓁𝓉𝒶𝓉 𝓋𝒶̆𝓏𝒶̂𝓃𝒹𝓊-𝓉ℯ.
𝒯ℴ𝓉𝓊𝓁 𝒹𝒾𝓃 𝓂𝒾𝓃ℯ 𝒶 𝒾̂𝓃𝒸ℯ𝓅𝓊𝓉 𝓈𝒶̆ 𝒯ℯ 𝒶𝓈𝒸𝓊𝓁𝓉ℯ,
𝒾𝒶𝓇 𝒶𝓅ℴ𝒾 𝓈ℴ𝓂𝓃𝓊𝓁 𝓁𝒾𝓃𝒾𝓈̦𝓉𝒾𝓉 𝒶𝓅𝒶̆𝓇ℯ𝒶 𝒾̂𝓃 𝒻𝒾ℯ𝒸𝒶𝓇ℯ 𝓃ℴ𝒶𝓅𝓉ℯ.
(𝒟ℯ𝓃𝒾𝓈𝒶-𝒞𝓇𝒾𝓃𝒶 ℐ𝓋𝒶𝓈̦𝒸𝒶̆-ℒ𝓊𝓃𝒶)
Norul!
Pe cer curg norii negri plini de apă,
Pe care preoții prin rugă-ncearcă,
Să fie auziți, să se deschidă trapa,
Și Dumnezeu spre noi, fața să-ntoarcă
Dar norii încărcați, purtați de vânt,
Se duc plutind, de noi nici că le pasă,
Par supărați pe oameni și pământ,
Și picătura binecuvântată nu o lasă
Apa din râuri e tot mai puțină,
Izvorul de mult timp a secat,
A dispărut și apa din fântână,
Țăranul amărât, dă vaca la tăiat
Trăim azi vremuri tare tulburate,
Și-n bine refuzăm să ne schimbăm,
Postim tot postul, fără a face fapte,
Și un bănuț celor în nevoi nu dăm
Pădurea nu mai atrage ploaia,
Că a rămas golită de copaci,
Iar noi nu știm să-ntoarcem foaia,
Străinilor ce ne-au furat, lăsat săraci
Atunci, cum norul să sloboadă,
Picuri de apă pe-a noastră glie,
Când văd că țara-i toată pradă,
Vânată și înstrăinată prin hoție
...............................
Dar știu cum am putea aduce norul,
Și apă binecuvântată să primim,
Vânt să le facem, cum vrea poporul,
Celor ce ne-au furat și jaful să-l oprim!
Ploița
Ploița cade pe pământ,
De sus sărind cu mult avânt,
Parcă-i cerneala de pe pix ,
Și nimerește pe țintă-n fix.
Pe un nor sau pe o floare,
Picătura, unde-i oare,?
Parcă dă continuare,
Plantelor ce stau la soare.
Autor: Nicoleta Postovan
Noaptea
Sub cerul negru, strălucind ca mătase,
Luna plutește-ntr-un dans de seară,
Stelele palide, sclipiri nesfârșite,
Împodobesc tăcerea, o vrajă rară.
Vântul adie șoptit printre frunze,
Cântând o poveste, o taină uitată,
Umbre se-ntind, se contopesc cu gândul,
Natura se odihnește, visând ne-ncetată.
Freamătul nopții, o liniște caldă,
Cu miros de iasomie și ploaie ușoară,
În miezul întunericului, totul se-nvârte,
Într-un vals de lumină, o magie rară.
Frumusețea nopții e adânc înfiptă,
În inima celor ce visează mereu,
Cu ochii deschiși, sub bolta de stele,
Găsind în întuneric lumina lui Dumnezeu.
Poem Jintishi pentru Crăciun
Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;
a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.
Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;
tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~
un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;
Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;
E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar
fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;
zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin
icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;
Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.
Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.
Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;
Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: aceasta poezia este publicata.
Bocet
Bocet
...
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt,
Duc cu mine oare febra
Vremelnicului legământ
De-a renaște pentru-a fi,
Umbră-ntinsă pe câmpii,
Sub ploi ce cad pe îndelete
Să adape-ncet pământul,
Pământul crăpat de sete,
Peste care-a trecut vântul?
...
Au nu sunt parte din natură,
Natura asta care-ndură
Toat-această greutate,
A unei lumi ce-i stă în spate
Și-o seacă și o golește
Și parcă nu se mai oprește,
Parcă tot mai nesătulă?
...
Cine-ar mai putea opri
Al naturii noastre chin,
Pricinuit fără măsură
De lumea tot mai nesătulă,
Ce nu e parte din natură
Și e parcă tot mai plină
De otravă și venin
Și mai lipsită de lumină?
...
Și eu ce-aș putea să fac
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt?
Să duc cu mine oare febra
vremelnicului legământ
De-a mă naște pentru-a fi
Într-o pădure, copac
Ucis de om, nu de stihii
Tot mai ucis, veac după veac?
Luna
𝒪𝒽,𝒯𝓊 𝒾𝓊𝒷𝒾𝓉𝒶̆ ℒ𝓊𝓃𝒶̆,
𝓅𝓇𝒾ℯ𝓉ℯ𝓃𝒶 𝓅𝒶̆𝓂𝒶̂𝓃𝓉ℯ𝓃𝒾𝓁ℴ𝓇,
𝓅ℯ 𝓁𝒶 𝒶 𝓂ℯ𝒶 𝒻ℯ𝓇ℯ𝒶𝓈𝓉𝓇𝒶̆ 𝒶𝒾 𝒻ℴ𝓈𝓉 𝓉𝒾𝓂𝓅 𝒹ℯ-ℴ 𝓁𝓊𝓃𝒶̆,
𝓉𝒶̆𝓂𝒶̆𝒹𝓊𝒾𝓉ℴ𝒶𝓇ℯ 𝒻𝒾𝒾𝓃𝒹𝓊-𝓂𝒾 𝒶 𝓉𝓊𝓉𝓊𝓇ℴ𝓇 𝓇𝒶̆𝓃𝒾𝓁ℴ𝓇.
ℛ𝒶𝓏ℯ𝓁ℯ 𝒯𝒶𝓁ℯ...𝒶𝓉𝒶̂𝓉 𝒹ℯ 𝓋ℯ𝒹ℯ𝓇ℴ𝒶𝓈ℯ
𝒶𝓊 𝓅𝒶̆𝓉𝓇𝓊𝓃𝓈 𝒸ℴ𝓂𝓅𝓁ℯ𝓉 𝒾̂𝓃 𝓂𝒾𝒸𝒶 𝓂ℯ𝒶 𝒾̂𝓃𝒸𝒶̆𝓅ℯ𝓇ℯ,
𝓉𝓇𝒶𝓃𝒻ℴ𝓇𝓂𝒶̂𝓃𝒹𝓊-𝓂𝒾 𝓃ℴ𝓅𝓉̦𝒾𝓁ℯ-𝓃 ℊ𝒶̂𝓃𝒹𝓊𝓇𝒾 𝓅𝓇ℯ𝓉̦𝒾ℴ𝒶𝓈ℯ,
𝒻𝒾𝒾𝓃𝒹𝓊-𝓂𝒾 𝓂𝓊𝒸ℯ𝓃𝒾𝒸𝒶̆ 𝒶 𝓃𝓊𝓂ℯ𝓇ℴ𝒶𝓈ℯ𝓁ℴ𝓇 ℴ𝓅ℯ𝓇ℯ.
𝒪𝓅ℯ𝓇ℯ𝓁ℯ 𝓂ℯ𝓁ℯ 𝒹ℯ 𝓈𝓊𝒻ℯ𝓇𝒾𝓃𝓉̦𝒶̆
ℐ̂𝓉̦𝒾 𝓁𝒶̆𝓈𝒶𝓊 𝒸𝒽𝒾𝓅𝓊𝓁 𝓅𝒶𝓇𝒸𝒶̆ 𝒹ℯ𝓏ℴ𝓇𝒾ℯ𝓃𝓉𝒶𝓉.
𝒯ℯ 𝓊𝒾𝓉𝒶𝒾 𝓁𝒶 𝓂𝒾𝓃ℯ,𝒸𝓊 𝒷𝓊𝓃𝒶̆𝓋ℴ𝒾𝓃𝓉̦𝒶̆,
𝓁𝒶 ℊ𝓇𝒶𝒾𝓊𝓁 𝓂ℯ𝓊 𝓁𝒶𝓂ℯ𝓃𝓉𝒶𝓉.
𝒫𝓇ℯ𝓏ℯ𝓃𝓉̦𝒶 𝒯𝒶 𝒸ℴ𝓂𝓊𝓃𝒾𝒸𝒶 𝓂𝓊𝓁𝓉ℯ...
𝒮𝓊𝒻𝓁ℯ𝓉𝓊𝓁 ℯ𝓇𝒶 ℯ𝓍𝓊𝓁𝓉𝒶𝓉 𝓋𝒶̆𝓏𝒶̂𝓃𝒹𝓊-𝓉ℯ.
𝒯ℴ𝓉𝓊𝓁 𝒹𝒾𝓃 𝓂𝒾𝓃ℯ 𝒶 𝒾̂𝓃𝒸ℯ𝓅𝓊𝓉 𝓈𝒶̆ 𝒯ℯ 𝒶𝓈𝒸𝓊𝓁𝓉ℯ,
𝒾𝒶𝓇 𝒶𝓅ℴ𝒾 𝓈ℴ𝓂𝓃𝓊𝓁 𝓁𝒾𝓃𝒾𝓈̦𝓉𝒾𝓉 𝒶𝓅𝒶̆𝓇ℯ𝒶 𝒾̂𝓃 𝒻𝒾ℯ𝒸𝒶𝓇ℯ 𝓃ℴ𝒶𝓅𝓉ℯ.
(𝒟ℯ𝓃𝒾𝓈𝒶-𝒞𝓇𝒾𝓃𝒶 ℐ𝓋𝒶𝓈̦𝒸𝒶̆-ℒ𝓊𝓃𝒶)
Norul!
Pe cer curg norii negri plini de apă,
Pe care preoții prin rugă-ncearcă,
Să fie auziți, să se deschidă trapa,
Și Dumnezeu spre noi, fața să-ntoarcă
Dar norii încărcați, purtați de vânt,
Se duc plutind, de noi nici că le pasă,
Par supărați pe oameni și pământ,
Și picătura binecuvântată nu o lasă
Apa din râuri e tot mai puțină,
Izvorul de mult timp a secat,
A dispărut și apa din fântână,
Țăranul amărât, dă vaca la tăiat
Trăim azi vremuri tare tulburate,
Și-n bine refuzăm să ne schimbăm,
Postim tot postul, fără a face fapte,
Și un bănuț celor în nevoi nu dăm
Pădurea nu mai atrage ploaia,
Că a rămas golită de copaci,
Iar noi nu știm să-ntoarcem foaia,
Străinilor ce ne-au furat, lăsat săraci
Atunci, cum norul să sloboadă,
Picuri de apă pe-a noastră glie,
Când văd că țara-i toată pradă,
Vânată și înstrăinată prin hoție
...............................
Dar știu cum am putea aduce norul,
Și apă binecuvântată să primim,
Vânt să le facem, cum vrea poporul,
Celor ce ne-au furat și jaful să-l oprim!
Ploița
Ploița cade pe pământ,
De sus sărind cu mult avânt,
Parcă-i cerneala de pe pix ,
Și nimerește pe țintă-n fix.
Pe un nor sau pe o floare,
Picătura, unde-i oare,?
Parcă dă continuare,
Plantelor ce stau la soare.
Autor: Nicoleta Postovan
Noaptea
Sub cerul negru, strălucind ca mătase,
Luna plutește-ntr-un dans de seară,
Stelele palide, sclipiri nesfârșite,
Împodobesc tăcerea, o vrajă rară.
Vântul adie șoptit printre frunze,
Cântând o poveste, o taină uitată,
Umbre se-ntind, se contopesc cu gândul,
Natura se odihnește, visând ne-ncetată.
Freamătul nopții, o liniște caldă,
Cu miros de iasomie și ploaie ușoară,
În miezul întunericului, totul se-nvârte,
Într-un vals de lumină, o magie rară.
Frumusețea nopții e adânc înfiptă,
În inima celor ce visează mereu,
Cu ochii deschiși, sub bolta de stele,
Găsind în întuneric lumina lui Dumnezeu.
Poem Jintishi pentru Crăciun
Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;
a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.
Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;
tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~
un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;
Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;
E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar
fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;
zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin
icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;
Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.
Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.
Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;
Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: aceasta poezia este publicata.
Bocet
Bocet
...
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt,
Duc cu mine oare febra
Vremelnicului legământ
De-a renaște pentru-a fi,
Umbră-ntinsă pe câmpii,
Sub ploi ce cad pe îndelete
Să adape-ncet pământul,
Pământul crăpat de sete,
Peste care-a trecut vântul?
...
Au nu sunt parte din natură,
Natura asta care-ndură
Toat-această greutate,
A unei lumi ce-i stă în spate
Și-o seacă și o golește
Și parcă nu se mai oprește,
Parcă tot mai nesătulă?
...
Cine-ar mai putea opri
Al naturii noastre chin,
Pricinuit fără măsură
De lumea tot mai nesătulă,
Ce nu e parte din natură
Și e parcă tot mai plină
De otravă și venin
Și mai lipsită de lumină?
...
Și eu ce-aș putea să fac
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt?
Să duc cu mine oare febra
vremelnicului legământ
De-a mă naște pentru-a fi
Într-o pădure, copac
Ucis de om, nu de stihii
Tot mai ucis, veac după veac?
Alte poezii ale autorului
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Ce greu se-mpacă-n mine gânduri
Şi al sentimentelor fior,
Cu prea puţinii ani de viaţă
Dintr-un destin de muritor.
De ce-ai sădit în mine, Doamne,
Această lume atât de vie?!
De parcă viaţa ce mi-ai dat-o
M-ar însoţi o veşnicie.
E atâta abundenţă-n mine
De potenţiale dimineţi,
Că mi-ar ajunge pentru zile
Ce le-aş trăi în mii de vieţi.
Şi atâta freamăt mă animă
Când simt în mine totul viu,
C-aproape nici nu-mi vine-a crede
Că într-o zi n-am să mai fiu.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Cum o să mă despart de ea?
Mi-e şi mai greu să mor acuma,
Când oricum moartea este grea.
Nu-i cer nimic lui Dumnezeu
Nu-i cer nimic lui Dumnezeu,
Doar clipa-n care te-am zărit,
Pe-o bancă-n parc, să se repete
De s-ar putea la infinit.
Nu vreau averi să-mi dea defel,
Doar ziua când te-am sărutat,
Sub un salcâm în miez de mai,
Să se reîntoarcă neîncetat.
Şi nu vreau gloria cea deşartă,
Doar vara-n care te-am iubit,
La malul mării lângă valuri,
S-o retrăiesc la nesfârşit.
Că doar iubirea...
Tu n-ai să ştii ce-i nemurirea,
Atâta timp cât nu iubeşti,
Că dintre toate doar iubirea,
Viaţă îţi dă şi mort de eşti.
Această forţă creatoare,
Egal nu are -vreau să-ţi zic-
Că doar iubirea-i născătoare
De Universuri din nimic.
De-ai s-o-ntâlneşti în a ta viaţă,
Un fericit al sorţii eşti,
Că doar iubirea te învaţă
Cum veşnicia s-o găseşti.
Şi de-o să pleci atât contează
Pe aproapele să-l fii iubit,
Că doar iubirea te salvează
Şi viu de eşti şi de-ai murit.
Iar de ceilalţi de nu te doare,
Pierdut vei fi căci nu iubeşti,
Că doar iubirea-n veac nu moare,
Tu mort vei fi...chiar de trăieşti.
Mesagerul
Tot ce e poem pe lume,
Din vreo carte ce-ai deschis,
A parcurs mii şi mii bune
De ani, de când a fost scris.
Fiindcă versurile toate,
Încă de la început,
De Cuvânt au fost create,
Când poemele a făcut.
Iar noi cei ce azi le aducem,
Peste timp, de unde sunt,
Nişte mesageri doar suntem,
De poeme, pe Pământ.
Chiar şi astă poezie,
Pe care o citeşti acuma,
Deşi-mi aparţine mie,
Scrisă a fost dintotdeauna.
Domnişoara Pogany
Iubita mea,
tu, Pasăre măiastră,
tu care zi de zi,
în lutul buzelor noastre
ciopleşti Poarta sărutului,
doar pentru noi doi.
Ia-mă şi mă urcă
pe Coloana fără sfârşit a iubirii tale,
până sus de tot,
deasupra de cuvinte,
în ţinutul iubirilor veşnice.
Acolo unde gurile noastre
dezbrăcate de cuvinte,
vor adormi îmbrăţişate
pe Masa tăcerii.
O idilă cam labilă
Eu - sat în vârf de munte,
Sub crestele semeţe,
Păduri de conifere,
Păşuni şi cu fâneţe.
Tu - capitală mare,
Cu liste lungi de preţuri,
Poşete şi parfumuri,
Pasiuni şi cu fineţuri.
Rămâne de văzut
Cum o să facem faţă,
Eu la pasiuni, fineţuri,
Tu la păşuni, fâneaţă.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Ce greu se-mpacă-n mine gânduri
Şi al sentimentelor fior,
Cu prea puţinii ani de viaţă
Dintr-un destin de muritor.
De ce-ai sădit în mine, Doamne,
Această lume atât de vie?!
De parcă viaţa ce mi-ai dat-o
M-ar însoţi o veşnicie.
E atâta abundenţă-n mine
De potenţiale dimineţi,
Că mi-ar ajunge pentru zile
Ce le-aş trăi în mii de vieţi.
Şi atâta freamăt mă animă
Când simt în mine totul viu,
C-aproape nici nu-mi vine-a crede
Că într-o zi n-am să mai fiu.
Ce să mă fac cu atâta viaţă?
Cum o să mă despart de ea?
Mi-e şi mai greu să mor acuma,
Când oricum moartea este grea.
Nu-i cer nimic lui Dumnezeu
Nu-i cer nimic lui Dumnezeu,
Doar clipa-n care te-am zărit,
Pe-o bancă-n parc, să se repete
De s-ar putea la infinit.
Nu vreau averi să-mi dea defel,
Doar ziua când te-am sărutat,
Sub un salcâm în miez de mai,
Să se reîntoarcă neîncetat.
Şi nu vreau gloria cea deşartă,
Doar vara-n care te-am iubit,
La malul mării lângă valuri,
S-o retrăiesc la nesfârşit.
Că doar iubirea...
Tu n-ai să ştii ce-i nemurirea,
Atâta timp cât nu iubeşti,
Că dintre toate doar iubirea,
Viaţă îţi dă şi mort de eşti.
Această forţă creatoare,
Egal nu are -vreau să-ţi zic-
Că doar iubirea-i născătoare
De Universuri din nimic.
De-ai s-o-ntâlneşti în a ta viaţă,
Un fericit al sorţii eşti,
Că doar iubirea te învaţă
Cum veşnicia s-o găseşti.
Şi de-o să pleci atât contează
Pe aproapele să-l fii iubit,
Că doar iubirea te salvează
Şi viu de eşti şi de-ai murit.
Iar de ceilalţi de nu te doare,
Pierdut vei fi căci nu iubeşti,
Că doar iubirea-n veac nu moare,
Tu mort vei fi...chiar de trăieşti.
Mesagerul
Tot ce e poem pe lume,
Din vreo carte ce-ai deschis,
A parcurs mii şi mii bune
De ani, de când a fost scris.
Fiindcă versurile toate,
Încă de la început,
De Cuvânt au fost create,
Când poemele a făcut.
Iar noi cei ce azi le aducem,
Peste timp, de unde sunt,
Nişte mesageri doar suntem,
De poeme, pe Pământ.
Chiar şi astă poezie,
Pe care o citeşti acuma,
Deşi-mi aparţine mie,
Scrisă a fost dintotdeauna.
Domnişoara Pogany
Iubita mea,
tu, Pasăre măiastră,
tu care zi de zi,
în lutul buzelor noastre
ciopleşti Poarta sărutului,
doar pentru noi doi.
Ia-mă şi mă urcă
pe Coloana fără sfârşit a iubirii tale,
până sus de tot,
deasupra de cuvinte,
în ţinutul iubirilor veşnice.
Acolo unde gurile noastre
dezbrăcate de cuvinte,
vor adormi îmbrăţişate
pe Masa tăcerii.
O idilă cam labilă
Eu - sat în vârf de munte,
Sub crestele semeţe,
Păduri de conifere,
Păşuni şi cu fâneţe.
Tu - capitală mare,
Cu liste lungi de preţuri,
Poşete şi parfumuri,
Pasiuni şi cu fineţuri.
Rămâne de văzut
Cum o să facem faţă,
Eu la pasiuni, fineţuri,
Tu la păşuni, fâneaţă.
Silvia Mihalachi