Beție nostalgică

Toți ochii albaștri sunt ca un mister,

Privindu-i mă cufund adânc în cer,

Dar și ascund o taină care ar putea durea,

Și nu i-aș vrea!

Toți ochii verzi împrăștie smaralde,

Dar multe-s reci, puține calde,

Iar inima-mi va suferi și lăcrima,

Și nu i-aș vrea!

Toți ochii negri răspândesc iubire,

Dar sunt înșelători din fire,

Și brusc adună vremea rea,

Și nu i-aș vrea!

Dar dintre toți de soarta m-ar lăsa,

Nici de senini, culori nu mi-ar păsa,

Ci m-aș uita în suflet mai adânc,

Și-aș cere ochii care plâng!

Fereastra e deschisă și tăcerea plânge,

Vântul suflă în ultima mea pâlpâire.

                    ⁂

Noaptea mă strânge încet la piept,

și dorm cu capul pe steaua ta căzută…

                    ⁂

O carte veche se deschide singură,

la pagina unde ai râs odată.

Citesc, și era despre moarte…

                    ⁂

Lumina trece printre perdelele vechi,

și parcă pășești prin odaie…

Unde te duci ?

                    ⁂

Ceasul bate încet, fără grabă,

și fiecare ticăit parcă e o șoaptă de-a ta.

Nu mai urăsc timpul.

                    ⁂

Îmi amintesc gustul cafelei noastre,

amestecat cu râsul tău în dimineață.

Nu îmi mai beau cafeaua,

mi-o plâng…

                    ⁂

Lacrimile cad fără glas,

și nu le poate opri nimeni.

Golul din cameră mă ține strâns,

și treptat se umple de tine.

                    ⁂

Ploaia bate pe acoperiș,

ca pașii tăi care nu mai vin.

Am întrebat cerul…

Unde-i potopul ?

                    ⁂

Am rămas singur printre pereți,

cu ochii țintă în tavan,

la ușa prin care ai ieșit…

Unde ai ascuns cheia ?

                    ⁂

Noaptea nu mai are stele pentru mine,

doar umbre care mă urmăresc.

Alerg, alerg mereu,

până îți zăresc dimineața !

                    ⁂

Frunza se mișcă încet pe asfalt,

ca pașii mei care te caută.

Totul e gri și mut,

iar singurătatea crește sub mine.

                    ⁂

O scrisoare de-a ta arde încet în mine,

fără pic de foc.

Cuvintele din ea suprimă flacăra.

                    ⁂

Am ridicat un obiect care ți-a fost drag,

și am simțit cât de gol a rămas locul tău.

Nu mai există nimic de păstrat…

doar durerea din suflet.

                    ⁂

O fotografie veche îmi arată ochii tăi,

dar nu mai cunosc lacrimile lor.

Tot ce văd e un întuneric care se duce spre lumină.

O clipire a universului,

unde pământul e ochi și pleoapele cer.

                    ⁂

Mă uit la cerul întunecat,

și mi-e dor de mâna ta în a mea.

Stelele nu vorbesc, dar ele știu ce am pierdut,

pentru că sunt cu una în plus.

                    ⁂

Fulgi de nea se topesc în pletele tale,

și râsul tău încălzește iarna.

Niciodată nu am crezut

că iubirea poate fi atât de vizibilă.

                    ⁂   

Te simt în ploaie caldă,

pe străzile ude și pustii.

Râsul tău îmi udă obrajii…

Plângând, strivesc umbrele.

                    ⁂

Te visez sub frunzișul galben,

toamna ne acoperă cu parfum de pădure.

Mă aplec să-ți spun că te iubesc,

și vântul ridică ușor frunza.

                    ⁂

Câteodată, când vântul adie,

în foșnetul copacilor aud șoapte.

Ochii nu te văd,

dar sufletul meu știe că ești aici.

                    ⁂

Fulgii care cad: albi, puri și tăcuți,

sunt lacrimile tale

care îmi mângâie iarna.

                    ⁂

Pe masa de lemn zace o ceașcă uitată.

Mirosul tău s-a întins peste ea,

și o văd mereu aburind…

                    ⁂

Uneori te văd în lumina ferestrei,

dar e doar o umbră care trece,

O umbră care îmi arată cât de mult

mă poate durea o absență.

Visul îmi doarme pe-o noptieră,

Sub lumina pală a galbenei luni,

În ochiul meu trist rîde-o himeră,

Și-mi cară în creier negre furtuni,

Grijile mele dorm printre rafturi,

Le-am lăsat să mai pască prin cărți,

Moartea cioplește calmă sub paturi,

Un sicriu folosind întuneric și dălți.

Curg râuri de lacrimi pe-un acatist,

Amurgu-mi bocește și el pe obraz,

Și văd în trecut răstignirea lui Crist,

Iar cuiele Lui, mă înțeapă-n grumaz.

Nopțile albe îmi atârnă sub pleoape,

Focul din sobă durerea îmi cântă,

Vin stelele stinse însetat să se adape,

Din vise și griji, și din lacrima sfântă.

Sub pleoapele mele aseară a nins,

Iar ochii uitat-au privirea deschisă,

Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,

La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.

Bezna îmi bătea orbește în geam,

Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,

C-un ochi întredeschis parcă vedeam,

Cum casa își pierde încet echilibrul.

Costume de scânduri zăream pe cărare,

Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,

Bezna vâslea într-o corabie, în care

Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.

Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,

Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,

Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,

În toamna devreme ucisă, am fost internat.

Fericit e locul,

Unde pasu-ți calcă,

Bătu-m-ar norocul,

Ca să-ți fiu sub talpă.

Fericit e râul,

Goală und' te scalzi,

Bătu-m-ar desfrâul,

Apă să fiu azi.

Fericit e patul,

Unde dormi de fel,

Bătu-m-ar păcatul,

Să fiu lemn din el.

Fericit e cântul,

Ce-ți iese pe gură,

Ah, bătu-m-ar sfântul,

Ca să-i fiu măsură.

Fericit e cerul,

Ce-l privești cu dor,

Bătu-m-ar misterul,

Ca să-i fiu un nor.

Fericit nu sunt,

Ah, bătu-m-ar totul,

Sunt ca un mormânt,

Ce-și așteaptă mortul.

Vei fi cu mine de-a pururea în suflet,

Și când mi-e dor, atunci să-ți fie dor,

Vei fi un pas grefat în talpă și în umblet,

Vei fi mereu aripa ce-mi trebuie în zbor.

Voi fi cu tine și-atunci când ești plecată,

Voi fi poteca ta, răscrucea ce te-ndrumă,

În calea ta sunt pasărea ce cântă înfocată,

Sub pasul tău, voi fi ce se numește urmă.

Vei fi cu mine și-atunci când m-oi ascunde,

Sub lungu-ți păr de aur o iarnă aș hiberna,

Iar tu, îmbietoare, să te întrebi de unde,

Cad flori de gheață necontenit asupra ta.

Voi fi cu tine, și-atunci când n-oi mai fi,

Voi fi: și flori, și soare, și stâncă, și izvor,

Voi fi ce te-nconjoară, și tot ce vei iubi,

Voi fi pe al tău umăr un înger protector.

Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,

Unde iubirea este o monedă de schimb,

Femeia e un vis rupt între dorințe

Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.

Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,

Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,

Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,

Când inima-i bântuită de mângâierea altora,

Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.

În fața oglinzii, nu se recunoaște,

Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,

Așteaptă, ca o mare nemărginită,

Să fie văzută în tot ce este –

Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.

El își întinde brațele către alte vise,

Lăsând-o să înoate singură în marele ocean

Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.

Ea nu cere a fi adorată,

Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,

Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,

Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,

În care el să aleagă să rămână,

Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,

Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.

Societatea, cu legile ei mute și adânci,

Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,

Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele

În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,

Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,

Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.

În această lume, ea se pierde între femei,

Nu pentru că nu ar fi destul de mult,

Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.

Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,

Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,

Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,

Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită

Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,

Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,

Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,

Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.

Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.

Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,

Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,

Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,

Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.

Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,

Mai mult decât un loc gol în programul altora,

Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,

Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.

Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,

Vom rămâne mereu la marginea iubirii,

Unde femeile nu ajung niciodată primele,

Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.

Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,

Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo

Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.

Vânt pribeag ce știi de toate,

Lumea-n lat și-n lung străbați,

Spre durerea mea te-abate,

Înspre ochii înlăcrimați,

Suflă-ntruna cu putere,

Chiar de ninge, chiar de-s ploi,

Oblojește a mea durere,

Şi-adu-mi mândra înapoi.

Codrule cu frunza deasă,

De-ai văzut, de-ai cunoscut,

Pe frumoasa mea aleasă,

Freamătă al meu sărut,

Răspândește-l în poiană,

Pe-un trifoi cu patru foi,

Ca frumoasa-mi Cosânzeană,

Să se-întoarcă înapoi.

Murgule cu coamă-n vânt,

Ce copita-ți știe zarea,

Dacă pașii ei s-au frânt,

Ori i s-a pierdut cărarea,

Tu, necheză-n noaptea grea,

Fă să tremure pământul,

Să-mi audă inima,

Și să-i regăsesc cuvântul.

Lună albă, sus pe cer,

Ce-i veghezi visarea lină,

Pune-n raza ta mister,

Să-i aline noptea plină,

Spune-i blând că dorul arde,

Că-l purtăm triști amândoi,

Și că-n lume, orișiunde,

Drumul duce și-napoi.

Vânt pribeag, de-ai dus chemarea,

Peste dealuri, peste văi,

Spune-i blând că așteptarea,

Fulgeră în ochi văpăi,

Suflă-i dorul meu în șoapte,

Fă-l să-i mângâie obrazul,

Găzduiește-o peste noapte,

Spulberând din ea necazul.

Codrule cu rădăcini,

Prinse-n vremea trecătoare,

De-ai văzut-o între străini,

Dă-i din frunza ta iertare.

Fă să-i crească-n pași lumina,

Drumul lin să-i faci spre casă,

Căci aștept bătu-m-ar vina,

Singur, ca o umbră ștearsă.

Izvor tainic din poveste,

Ce-ai văzut atâția pași,

Spune, unde doru-mi este,

Unde-s ochii ei cei dragi?

Curgi și du-i o mângâiere,

Spală-i gândul de-ntristare,

Lasă-i, susurând, plăcere,

Din iubirea mea cea mare.

Soare blând de dimineață,

Ce-i săruți pleoapa ușor,

Dă-i din raze o speranță,

Spune-i cât îmi e de dor.

Lasă-i strălucire-n cale,

Pasul fă-i-l voinicesc,

Să-i pot da îmbrățișare,

Și să-i spun cât o iubesc.

Dacă-i scris să se întoarcă,

Ca izvorul spre ocean,

Îi voi fi și țărm și barcă,

Și-oi iubi-o an de an,

Dar de-i dusă-n altă zare,

Fără gând de-a mai privi,

Voi rămâne ca o floare,

Ce nu-i dat spre a-nflori.

Azi tremură în mine-o rugăciune, 

Ca un ecou pierdut în depărtări, 

Din ceruri nu mai vin deloc chemări,

Ci doar semnale din genune. 

Se sting în ochi făclii aprinse, 

Rămâne doar tăcerea ca un zid, 

Iar pașii mei, tot mai înceți, se-nchid, 

Pe drumuri vechi cu pietre ninse. 

Dar chiar de plec, o urmă se mai știe, 

Un dor lăsat grămadă pe o foaie, 

Pe care tușul cade ca o ploaie, 

Să curgă în pârâie umila-mi poezie. 

Sub pleoape-mi plânge-o lume tristă, 

Ca un izvor ce n-a ieșit din stâncă, 

Iar trupul meu cu rana sa adâncă, 

Se pierde într-o lacrimă de pe batistă. 

Am fost un freamăt de pădure verde, 

Iar fiecare vers mi-a fost aleea spre uitare,

Şi am tot plâns, cu-o veșnică mirare, 

Că tot scriind, frunzișul mi se pierde. 

Doi ochi sclipitori,

Inimi bat în același ritm,

Lumea-i doar a lor.

De ce exist, Doamne?

De ce m-ai smuls din neființă

și m-ai lăsat să gust lumina

cu o inimă care sângerează?

Sunt un strigăt de lut,

o taină pe care nici eu n-o înțeleg.

Mă mișc printre umbre,

caut rostul în pulbere,

și mă întreb: ești Tu acolo,

în tăcerea mea?

De ce m-ai făcut din nimic

și mi-ai pus în piept veșnicia?

De ce simt cerul în mine

și totuși cad la fiecare pas?

Nu Te întreb din răzvrătire,

ci din dor.

Nu din îndoială,

ci din foame de adevăr.

De ce exist, Doamne,

dacă nu pentru Tine?

Și dacă pentru Tine,

de ce mă simt atât de străin

de chipul Tău din mine?

Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,

că rana din mine are sens,

că tăcerea Ta e răspuns

pentru cel ce nu poate înțelege,

dar poate iubi.

Anii de facultate trec ușor,

Ca un cântec plin de dor,

Aici înveți să fii puternic,

Când e greu și obosești.

La fiecare curs ascult atent,

Ca visele să le împlinesc,

Cu încredere și răbdare,

Merg spre a mea realizare.

Facultatea m-a ajutat să cresc,

Iar astăzi sunt mai aproape

De tot ceea ce îmi doresc.