Fără Rost
De ce să scriu? Cuvintele-s o glumă,
Pe foi de lacrimi, lupta mea se-ndruma.
Un chin ce-n flăcări s-a născut, tăcut,
Și arde-n mine ca un soare mut.
Strigătul meu? E doar un ecou,
Într-un pustiu ce nu va fi al meu.
Nimeni nu aude, nimeni nu vrea,
Să simtă prăpădul ce-mi sfarmă ființa mea.
Ce rost mai are să-mi torn sufletul?
Să-l fac pocal pentru veninul hulii?
Cuvintele-s arme, dar cui să le dau,
Când lumea adoarme, surdă-n al meu hau?
Rima mea, o capcană, un joc de-oglinzi,
Se sparge pe buze ca ploaia-n cenzuri.
Metaforele mele sunt morminte tăcute,
Pentru dorințe ce-n noapte se pierd neștiute.
Nicio mână nu vine să prindă durerea,
Niciun ochi să-și vadă-n suspin mizeria.
Sunt un geniu pierdut într-o lume banală,
Un steag fluturând pe o insulă goală.
Și oricum, ce contează? Nimic nu sfârșește.
Lupta se repetă, timpul se topește.
Mă zvârcolesc în acest cerc blestemat,
Dar rostul de-a scrie e de mult îngropat.
Sunt doar un dansator în flăcări de gheață,
Un zeu prăbușit, pierdut în viață.
Aș arde tot cerul, dar ce-ar schimba?
Când lumea de jos nici n-ar clipi, cumva.
Așa că las penița să ruginească,
Și las foaia albă, uitată, să pască.
Pentru că oricum, la capătul drumului,
Nu-i nimeni să-nțeleagă suspinul genunii.
