Amorul unei poete

Soarele coboară în mare, ca o rană ce nu se vindecă niciodată, chiar pe malul dragostei tinere ce-l boceam odată

În odinioara vremurilor bune, am îngropat al meu sentiment, în brațele destinului înmiresmat ce-l iubeam cu foc odată 

Și m-am aruncat brazdă pe brațele morții înfierbântate și ti-am rostit numele vioi cu buzele însângerate,căci îmi erai atât de drag odată

Dar glasul tău blajin și fermecător mă dezgustă căci un gol din stomac îmi răpește inima răzbunătoare, și-n blesteme mi-aș dori să nu te fi iubit vreodată

Ciudat este că odată aș fi plătit și cu sufletul să te aduc înapoi

Și credeam obsesiv în proverbul "ochii ce nu se vad, nu se uită niciodată", dar durerea amintirii, însoțită de ceea a așteptării în zadar m-a făcut să îmi pierd interesul

Pentru că căutându-te pe tine, m-am pierdut pe mine

Divinizandu-te pe tine, ma despretuiam făra scrupule pe mine

Dar asta nu e un lucru egoist din partea mea ca am încercat să supraviețuiesc fără tine, cum nici dragoste din partea ta nu a existat căci ai fost de la început doar un răspuns al traumei mele de

abandon, un atașament emoțional ce mi-a sbulberat la început percepția despre iubire, când de fapt tu erai doar un pansament temporar, mai mult spus un nivel de dopamină crescut din vene, o figură paternă pe care încă o caut...

Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată

Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge 

Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai  păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe

Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare

În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el

Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile

Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine

Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului

Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi

Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă

Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale 

Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi

Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip

Nu sunt sensibilă, doar văd prea clar

Cum lumea se frânge, cum doare, cum moare,

Cum omul e lup, cum sufletu-i rar,

Cum dragostea-i vânzare, iar ura-i onoare.

Sunt doar un copil, dar m-a durut înțelepciunea,

Căci am văzut prea devreme ce-nseamnă minciuna,

Ce-nseamnă trădarea, ce-nseamnă să pierzi,

Ce-nseamnă să lupți, dar să nu mai speri.

Am vrut să schimb lumea, dar n-am avut cum,

Căci nu-i în mâna mea să opresc ce-i stricat.

Dar știu că e-n mine un foc, un drum,

Și chiar de mă doare, merg tot înainte, curat.

Ei spun că-s prea crudă, că văd prea adânc,

Că ar trebui să fiu oarbă, să tac, să mă-mbăt.

Dar eu sunt reală, nu vis și nu gând,

Nu-s sensibilă, doar simt mai mult decât pot.

De ce ai nevoie de stele, iubite,

Când luna e-a ta, întreagă, fierbinte?

Eu sunt continentul ce-n tine se varsă,

Oceanul ce-ți tremură sub lună arsă.

Dar tu rătăcești prin galaxii străine,

Admiri alte lumini ce palid străpung,

Ignori că-s munți ce-n suflet suspină,

Că râurile-mi curg doar pentru-al tău prund.

Ești exploratorul pierdut în dorințe,

Cartografiezi cerul, cauți alt cer,

De parcă hărțile mele-s prea simple,

De parcă dorința mea nu-ți e mister.

Eu sunt tot relieful ce-n tine respiră,

Sunt vântul ce-aleargă prin spații de dor,

Dar tu cauți comete, te-avânți în risipă,

Ca un navigator fără țărmuri sau port.

De ce vrei mai multe când tot ce ai e al tău?

De ce râvnești nisipuri din dune de fum?

Luna te privește, dar tăcută, mereu,

Se-ntreabă de ce nu-i destul pe-al ei drum.

Aș fi toată harta, nordul și sudul,

Dar tu mă desenezi cu linii subțiri,

Cauți o lume ce nu poate fi-n gândul

Unei luni care moare-n propriile-i trăiri.

Spune-mi, iubite, ce cer îți lipsește?

Ce stânci, ce izvoare nu pot să-ți ofer?

Sau poate iubirea mea te rănește,

Căci nu-s un univers fără margini și cer.

M-au deschis cu un cuțit de lumină,

Au desfăcut pielea cu degete sterpe,

Au căutat rugina, oase străine,

Dar n-au găsit decât un singur nume.

Era scris în vene, gravat în tăcere,

Între coastele mele îi crescuseră umbre,

Ai fost artera care-mi hrănea amintirea,

Ai fost țipatul mut din gândurile surde.

Medicii au tăcut, au privit făra teamă

Sufletul meu? O catedrală goală.

În loc de sânge, curgea o poveste,

În loc de inimă, doar o voce uitată.

Te-au scos dintre fibre, te-au pus pe o foaie,

Te-au citit ca pe un diagnostic absurd.

"Aici a fost cineva", a șoptit bisturiul,

"Aici e un suflet...dar altul îl ține."

Că poate că, dacă mă vor închide la loc,

Dacă vor coase noaptea cu fire de lună,

Încă te voi simți, în carnea uitării,

Înca îmi vei fi cicatricea bună.

De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?

Mai exista măcar o iubire 

autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești? 

Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.

Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul. 

Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.

Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri. 

Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.

El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut. 

    Aceste şoapte-ndepărtate,
    de unde vin, în miez de noapte... 
    că par ecouri, pierdute-n, 
    peşteri adormite-n zadar, 
    aşteptând lumina...
    
    Aceste şoapte zdrobite, 
    încearcă măcar o dată,
    iar să mai bată, 
    cu moartea luptând, 
    porţile-nchise sfărâmând, 
    să urce înalt, Izvorul cel Sfânt...
    
    Aceste şoapte rostite,
    au pierit şi s-au născut, ca stelele 
    în roua dimineţii, ce sclipeşte, 
    pe ace de brad...
    
    Aceste şoapte pierdute-n trecut: 
    cai de-argint cu coamele-n vânt, 
    flăcări adânci, macabru dansând; 
    în stepa aridă se-aud, 
    cantaţii ciudate murmurate păgân... 
    şoaptele mele, în mine plângând...

    ... şi-n mine nu-i nimeni, 
    căci ele nu sunt...

Am căzut într-un vis,

Fără cer, fără soare,

Cu trupul închis,

Într-o rană ce doare.

Nu mai știu dacă sunt,

Sau doar umblu prin mine,

Ca un vânt furibund,

Ce din trecuturi revine.

Te aștept fără timp,

Fără chip, fără zare,

Și zilnic mă schimb,

Într-o ultimă stare.

Mi-e tăcerea mormânt,

Mi-e durerea povară,

Și tresar la cuvânt,

Ca un clopot de ceară.

Dacă vii, nu rosti,

Nici regret, nici iertare,

Doar privește, să știi,

Ce înseamnă întristare.

De-ai veni, ți-aș rosti,

Fără vorbe încărcate,

Ce înseamnă, a iubi…

Și s-aștepți pân' la moarte.

Și-aș păstra acel ceas,

Ca pe-un cântec în piept,

Tu, lumina din glas,

Eu, tăcerea ce-aștept.

Aș vrea de tine să m-apropii

Dar sunt timid și port o frică,

Doar inima îmi spune ticăind

Te du, nu vezi că-i...singurică.  

Mână spre piept mi-o-ntind

Să liniștesc bătaia sacadată,

În timp ce mintea-mi spune

Răbdare.. mai bine-așteaptă. 

Nedumerit privesc la drum

Și-mi văd ființa dragă, mie,

Nu stau pe gânduri și încep

Să scriu prin vers..o poezie. 

Penița lasă scrisul pe hârtie

Ușor când muza mă inspiră,

Privesc la ea și mă-ncălzesc

Și fața văd..că îmi transpiră. 

Pun punct la tot ce-am scris

Și îmi așez stiloul în buzunar,

Mă trag nostalgic lângă divan

Și gust din vinul...pus în pahar. 

Demult ea s-a ascuns privirii

Dar sper, mâine s-o întâlnesc,

Să-i pot rosti prin vers..iubirea

Și focul inimii...să-mi potolesc!

Și iar eu noaptea plâng,

Am înțeles greșeala,

Ca giunghiul ce-l înfrâng

Nu îmi mai trece oboseala

În umbra mea de bucurie

A ajuns din nou durere

Și inima mea purpurie

Din nou nu are nici putere

Și multe gânduri in noapte-aceea am avut

Măcar ca inima mea tare m-a durut

Ei zic ca bucurie este-în bani

Măcar ca nuștiu ca iubirea are ani

Eu sunt copil de-acela mic si fără gânduri

Dar mereu aproape ii eram

In fiecare din a ei dureri eram in rânduri,

Și bucuria in ochii ei o ridicam

Eu știm ca am pierdut iar totul

Dar acum poate nu e pe-ntotdeauna

Caci am făcut fapta ca idiotul,

Și nu doar eu am înțeles furtuna

Eu înțeleg ca bucuria nu mai este

Bucuria era singură persoana

Care mereu ma trece peste

Care și a distrus din nou coloana

Îmi pare rău de ceea ce-am făcut

Cu inima in sânge cer iertare

Dar eu am înțeles ca drumu-i desfăcut

Drumul care ți-era ca bucurie tare

Și știu ca am vorbit ca un copil

Că prostia mea n-are cuvinte

Și in viitor deja am un alt stil

Stilu-n care nu voi fi ca înainte

În ochii mei acum se vede doar durere

Care la noapte iar prin lacrimi s-a vedea

Dar nimeni nici nu va mai observa

Caci toti iar au din nou a lor părere

De durerea mea nu-i pasa nimănui

Poate chiar nici eu nu-i pas

Dar eu deja ma fac un pui

Care fără pereți în viața a rămas

Și acești păreți ea și era

Dar ei s-au dărâmat intr-un moment

Caci ea spus: "pleacă să nu te vad"

Și eu nu am putut exagera

In umbra pașilor ei doar am rămas

Și iar din nou încerc sa fac un pas

Dar nu s-a reusit sa-l fac inainte

Caci toate acestea erau si sunt in minte

Ea este obessia mea

Fără de care am rămas pustie

Și nu mai nimic, chiar bucuria

Care-mi era chiar sentimentul de tărie

Ma scol in dimineața-aceea cu o nădejde

Nădejdea ca toate acestea-s doar un vis

Dar deschizând iar telefonul in aprins

Am rămas doar cu o simpla deznădejde

Eu simplu am văzut mesajul ca zâmbește

Ca parca in sfârșit de mine a scăpat

Iar pentru restul nici nu mai vorbește

Și doar cu lacrimi am rămas din nou in pat.

O nouă floare a răsărit în calea mea,

Are zâmbetul de trandafir, râsul de lalea,

Sufletul îi este țesut din petale fine,

Și aduce cu sine nectar, nu suspine.

Chipul ei este o rază aurie de soare,

Ochii–două stele ce lunecă lin în mare.

Iar eu stăteam cândva cu o garoafă ofilită,

Ce nu avea în ea decât o otravă cumplită.

Acea garoafă-mi pare acum o rătăcire,

Nu avea mireasmă dulce, nici iubire.

Acum am o zambilă neprețuită,

Ce, față de garoafă, merită iubită.

Mi-ar fi plăcut să fiu cuvânt

Să fiu rostit cu dragoste și dor

Să zbor prin ale tale gânduri și să ți se facă dor

În gândurile tale sa mă pierd în versuri să mă regăsesc

Spre visuri eu să mă înalț

Iar tu să mă privești cu drag

Mi-ar fi plăcut să fiu cuvânt

Un cuvânt iubit și prețuit

Să fiu rostit cu multă gingășie

Și tu să mă privește cu multă simpatie

Mi-ar fi plăcut să fiu cuvânt

Un cuvânt nemaipomenit

Cu aripi de dor să zbor către tine

Și tu mereu să mă alinți cu multă iubire