Copilăria voastră, rana noastră

Într-un colț al nimicului, un zeu mic își scutură palma.

Degetele lui sunt clepsidre întoarse, nisipul curge invers,

o galaxie cade și se ridică dintr-un strigăt mut.

Universul e o închisoare de lumină,

iar barele sunt făcute din întrebări fără răspuns.

Pe marginea vidului, doi sori joacă șah cu stelele moarte.

Unul râde, dar râsul lui e o spirală de timp,

înghițind umbrele ce curg pe podeaua infinitului.

Celălalt tace. Dar tăcerea lui scrie poeme pe pielea

asteroizilor care explodează în apocalipse mici,

doar pentru plăcerea unui moment de haos pur.

Și tu, cititorule, ești o celulă

într-un plămân cosmic care respiră întuneric.

Inspiri universuri, expiri coliziuni.

Între coastele tale, gravitația cântă o melodie

pe care doar găurile negre o înțeleg:

"Suntem capcanele iubirii ce se sparge pe sine."

Într-un colț de eternitate, o frunză de lumină cade.

Dar nu atinge niciodată pământul.

Căci pământul e un mit inventat de suflete,

iar sufletele sunt iluzii ale fotonilor prinși în bucle.

Ce e poezia asta? Tu întrebi.

E un fir de praf care și-a dorit să fie Dumnezeu.

Și-a învârtit sinele în cercuri, în cercuri, în cercuri,

până când a creat o oglindă.

Iar în oglindă era totul.

Dar totul nu era nimic.

Și din nimic, o altă palmă s-a întins,

scuturând iarăși timpul ca pe o minge.

Universul începe din nou,

dar tu n-ai să știi vreodată

că ești doar un ecou al unei idei

uitate.

Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,

Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.

În brațe să-mi fii, furtună și mare,

Să ne iubim până cerul dispare.

Îmi e dor de tine, de sufletul tău,

De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.

De buzele tale, de glasul tăcut,

De clipa eternă dintr-un început.

Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,

Când trupurile noastre erau absolut e.

Când timpul se-oprea în a ta privire,

Și lumea pierdea orice amintire.

Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,

Să ne iubim până cerul moare.

Să scriem pe stele, să ardem din nou,

Povestea noastră, un singur ecou.

Dulci îți sunt oceanele de azur, premărețe ce se mai închină doar la lumina petalelor mele de trandafir înmiresmate 

Și dulce e totul ce îți închină grație și splendoare căci tu alini fără să atingi măcar o singură rană 

Ești izvor de balsam tămăduitor cu săruturi infinite de iertare și alinare, iar buzele tale îți sunt divine prin balsamul cel mai vindecător

Și de și propria lacrimă ce-ți fragilă precum o floare, niciodată nu ți-a secat izvorul de iubirea ta arcadiană

Ești mare mea iubire, pură și splendidă de sublimă

Ești singura lalea căruia îi port mireasma și mă îmbracă în veșmântul vindecător

Iar aromele tale line de pace sunt parfumul meu preferat, în eternitățile ce plâng cu ecou printre pereți sufletului uman 

Aș vrea o iubire cum era pe vremuri,

Fără jocuri, fără temeri.

O dragoste pură, un suflet pereche,

Nu doar mesaje pierdute în noapte, seci.

Pe atunci iubirea nu era un pariu,

Nu se măsura-n "văzut" și "scriu".

Se ținea în priviri, în tăceri înțelese,

În mâini care strâng, nu în inimi culese.

Nu erau filtre, nici măști, nici minciuni,

Doar jurăminte rostite pe bune.

Nu era “te iubesc” doar ca să te prind,

Și nici "te-am uitat" după două săptămâni.

Azi dragostea-i fugă, e viciu, e modă,

Se trăiește în stories, nu în priviri.

Se consumă ca focul, dar nu se mai simte,

E goană nebună, nu pas spre “de-a pururi”.

Dar eu vreau altceva, vreau vechiul frumos,

Vreau scrisori și plimbări, vreau timp prețios.

Vreau iubire ce crește, nu arde și moare,

Vreau suflet, nu mască, vreau tot, nu eroare.

Vreau o mamă ce mă ține strâns la piept,

Ce știe să-mi șoptească: „Te iubesc, te aștept.”

Să-mi mângâie fruntea când somnul mă prinde,

Să-mi spele durerea când lumea m-atinge.

Vreau un tată ce râde și-mi spune povești,

Ce-mi dă aripi să cred în visele-mi pești.

Să fie un stâlp când furtuna mă strânge,

Să-mi arate că lumea nu-i doar durere și sânge.

Nu vreau strigăte, lovituri și tăceri,

Nu vreau uși trântite, nici plânsete-n seri.

Vreau o casă cu suflet, cu dor și cu soare,

Nu ziduri reci ce mă lasă-n uitare.

Vreau o mamă și un tată ce se țin de mână,

Ce știu să ierte și să aducă lumină.

Vreau o familie, nu un câmp de război,

Vreau iubire sinceră, vreau să fim doi.

Dar dacă nu vine această poveste,

Mă voi ridica, cu răni și cu teste.

Voi fi mama și tata ce eu n-am avut,

Voi da mai departe iubirea ce-am vrut.

Mă uit în gol, acolo unde tu

Erai un far, un cer, un început.

Acum doar umbre-mi râd în ochi, și nu

Mai știu să cred că drumul e știut.

Pentru ce scriu? Cuvintele sunt grele,

Nu-ți ajung ție, doar mă pierd pe mine.

E tot mai frig în casa asta a vieții mele,

De parcă soarta-mi râde, clandestine.

Aș vrea să tac. Dar gândul meu mă-nfruntă,

Mă-ntreabă unde ești, de ce-ai plecat.

Și-n pieptul meu e o durere sfântă,

O rană ce din mine-a înflorat.

De-ai ști că fiecare zi e-o luptă,

Că pasul meu pe margine-i străin,

Că fără tine viața nu mai suflă,

Și tot ce scriu e-un țipăt clandestin.

Dar tu ești dus, și eu mă pierd în mine.

Rămâne doar tăcerea să mă țină.

Îmi place mult să citesc poezii

Care prin versul lor ne zic ceva,

O întâmplare sau o povestioară

Trăită de scriitor sau altcineva.

Îmi place să-l ascult pe învățat

Care prin trudă, mult a cumulat,

Fără a cere laudă sau vreun onor

Și doar pedeapsă pentru plagiat.

Îmi place să călătoresc prin țară

Și frumuseți s-adun de peste tot,

Pe care-apoi să le trimit în lume

Scriind pe poze..român..un patriot.

Îmi place să vorbesc și de copilărie

Și de sătucu-n care m-am născut,

De vorba dulce a omului moldav

Ce-ți gâdilă auzul în mod plăcut.

Nu-mi place ce aud de România

Spuse de-acei ce-aruncă cu noroi,

Și care niciodată nu ne-au vizitat

Dar spun minciuni pe niște foi.

Am scris că foarte mult îmi place

Să dăinuiesc pe aste meleaguri,

Și despre care cu drag voi povesti

Mereu, prin ale mele

...modeste versuri!

Dor, door

Dor de dor 

De dor din dor 

Dor de casă și de tine

Că-s plecat de azi de mâine

Dor , dor de tine , dor 

Parcă dispar printre nori

Dor door

Dor de dor 

Dor

Dor de viață și de liniște 

Dor de flori în miriște 

Dor de flori în câmpul verde

Mă veghează și mă vede 

Mă veghează și mă vede

Dor din cer 

Cu ață sfântă 

Dorurile mă frământă 

Dor , door  

De dor din dor 

Că gândurile mă dor 

Dorul verde îl îndur 

Simt că cu vântul tremur

Dor de dooor 

Dor de dor 

Dor

Ai plâns?

Am plâns că mi-ai fost drag și ai plecat

Am plâns să văd că nu pot să te-mpac..

Am plâns să simt că pentru tine n-am contat

Am plâns c-ombratisare tu mi-ai refuzat..

Plângi?

Mai plâng când amintirile mă năpădesc

Și plâng cu gândul la vinul ce-l doresc..

Mai plâng când gândurile mắ învăluiesc

Și plâng când de zidul dintre noi mă izbesc.

Mai plângi?

Uneori când simt că nu mai am putere

Alteori când mult prea mult îmi pasă

Și... când în inimă simt doar durere

Dar plâng mereu...c-un licăr de speranță!

Închis ca-ntr-o carapace

Privesc spre tine-ades;

Cu ochii plini de lacrimi

Suspin, eu tac, iubesc.

Mi-e dor să fii aproape,

Mi-e dor să fii a mea,

Eu rabd...privirea ta

Ce nu o pot avea.

Mi-e scris să rabd,

Mi-e scris să sper,

Iubirea mea încă -i departe

Căci eu tot mai aștept.

Tu omule ce crezi că ştii ce-i fericirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi ce simte

Condorul care de pe stâncă se desprinde

Şi liber zboară după cum i-e firea?

Tu omule ce crezi că ştii ce-i dăruirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum poate

O stea pe care o priveşti în noapte,

Smerită să-ţi dea toată strălucirea?

Tu omule ce crezi că ştii ce e iubirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum este

Ca Dumnezeu din depărtări celeste

Să vină să-ţi aducă...mântuirea!?

L-am văzut în firul ierbii,

În flori de măr,de cais și în magnolii,

L-am văzut în zborul lin de vrăbii

Și în trilul duios al privighetorii.

L-am văzut în adieri blânde de vânt,

În dimineți și-n boabele de rouă,

În grânele ieșite din pământ

Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.

L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil

Și-n bucuria pură din ochii lui,

L-am văzut în culoarea unui flutur fragil

Și în căușuri de inimi în trăirea viului.

L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,

Stropea pământul cu iubire,

Cu dragoste mângâia toată suflarea

Îmbrăcând-o în strălucire.