Rațiunea care nu iubește

Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut

Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă 

Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul

Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină

Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări

Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele

Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde 

Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie 

Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește

Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii

Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi

În umbra timpului, unde cuvintele apun,

Te caut în doruri ce-n mine răspund.

Eram începutul, o lume-nflorită,

Tu zeu al privirii, eu stea adormită.

Îți mai amintești cum râdeau nopțile goale,

Cum tăcerile noastre prindeau aripi de soare?

Din fragilul "te iubesc" se năștea universul,

Un haos frumos, un cântec, reversul.

Dar timpul, hainul sculptor al vieții,

A rupt din noi bucuria dimineții.

Am devenit străini în propria poveste,

Un labirint tăcut, cu uși fără ferestre.

Și totuși te chem, o, dor al trecutului,

Să m-atingi ca la începutul începutului.

Nu pentru că lipsa ta mă sfâșie,

Ci pentru că eram o lume fără granițe, vie.

Să uităm ce-am pierdut, să devenim ce-am fost,

Suflete flamânde, dansând fără rost.

Îți dau acest strigăt, un cântec nescris,

Iubirea e geneza unui paradis.

Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,

Și am găsit înăuntru un șarpe de aur

Înfășurat pe osul timpului.

Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,

Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.

Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,

Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.

Așa că am început să mă deconstruiesc —

Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.

Fiecare nerv era o întrebare,

Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.

Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.

Iubirea? O metastază frumoasă.

Eu? O bucată de umbră care învață să respire.

Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,

Îți voi răspunde doar atât:

Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad

Și formează poezii pe podeaua uitării.

El pășește drept,

cu umbra strânsă la piept,

îmbrăcat în liniște,

ca și cum ar fi ales

să uite.

Dar noaptea îl dezbracă de tăcere.

În vis, pereții îi șoptesc numele meu,

perna păstrează conturul absenței,

iar mâinile lui se închid

într-un pumn care nu mai prinde nimic.

El fuge,

de trecut, de mine, de el însuși,

dar dorul e o funie invizibilă

ce-l trage înapoi

în fiecare răsuflare.

El nu știe,

sau poate știe prea bine:

poți fugi de orice,

dar nu poți scăpa

de ceea ce trăiește în tine.

Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele

Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist

Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc

Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui

Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului

Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată

Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,

Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.

În brațe să-mi fii, furtună și mare,

Să ne iubim până cerul dispare.

Îmi e dor de tine, de sufletul tău,

De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.

De buzele tale, de glasul tăcut,

De clipa eternă dintr-un început.

Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,

Când trupurile noastre erau absolut e.

Când timpul se-oprea în a ta privire,

Și lumea pierdea orice amintire.

Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,

Să ne iubim până cerul moare.

Să scriem pe stele, să ardem din nou,

Povestea noastră, un singur ecou.

Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,

N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,

Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,

Și strigătul meu se pierde-n fum.

Nimeni nu vede durerea din mine,

Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,

Nimeni nu vrea să audă ce spun,

Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.

Mama nu-mi simte inima grea,

Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,

Eu stau între ei ca un strop de nimic,

Când cerul mă lasă să cad fără rost.

Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,

N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,

Sunt doar o umbră ce caută alin,

Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.

O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?

De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?

Când tot ce doream era să m-așez

Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.

Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,

Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,

Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,

Un suflet zdrobit, singur printre ploi.

Plâng și mă gândesc la tine 

Cât de minunat a fost timpul 

Și după tot eu îmi amintesc 

Că eu tot am sfâșiat 

Încerc să fug și să te uit 

Și așa plâng neputincios 

Și mă gândesc la tine i-ar și i-ar 

Și gândul mi-e de prisos 

Am greșit de multe ori 

Am greșit extrem de mult 

I-ar tu m-ai iertat mereu 

Și m-ai iubit nespus 

Am dat cu piciorul la tot 

Și nu pot repara 

Și chiar dacă mi-aș cere scuze

Tu nu m-ai credea 

Versuri de plâns curg din inima mea,

Inimi rănite ard ca o stea.

Emoții și doruri s-au aprins ca focul,

Iubirea s-a stins, pierdută în jocul.

O greșeală mică a frânt tot ce-am simțit,

Amorul frumos s-a dus, ne-a părăsit.

Ea-și cere iertare, cade-n genunchi ușor,

Dar el nu aude, îi rănește dorul și zbor.

Sentimentele ei devin doar o jucărie,

În inima lui nu mai există magie.

Dar focul rămâne, chiar dacă arde singuratic,

Iubirea pierdută lasă ecou dramatic..

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 24.08.2024

Mi-au luat luni întregi să anulez

Gândul ce zbura în neștire la tine

Și nici acum parcă nu realizez

Tăcerea ce ai așternut peste mine.

Atâtea speranțe... toate au apus

Deși sufletul luptă în continuare 

Aș vrea să resetez tot timpul trecut

Dar mi-e teamă să uit a ta îmbrățişare.

S-a făcut și April, târziu în mine

Si recele lui mi-a înghețat inima

Și chiar de uneori mi-e dor de tine

E prea tarziu pentru ce n-a fost... cândva.

Atât de târziu... totul în jur arde a neșansă

Mult prea târziu finalul să-l mai plâng 

Deși ritmul inimii nu mi-e în balanță 

Că-i prea devreme... să pot, să te uit. 

Câteodată mi-e atât de bine!

Nu mai plâng, nici nu disper,

Nu mă mai gândesc nicicum la tine 

Zici că sufletul îmi e de fier!

Câteodată simt că am putere!

Să glumesc, să cânt, să joc.

Împrejur e doar lapte și miere

Deloc nu  mai simt de tine... dor.

Câteodată nu am pic de milă 

De femeia ce o văd în oglindă.

E stupidă, prea naivă, prea copilă

Si mult prea proastă să se prindă!

Câteodată totul e vis, fără probleme,

Amintirea ta nu mă mai străbate. 

Îmi fac schițe în cap și scheme

Să le uit ușor, frumos.... pe toate!

Câteodată, am din suflet răbdare!

Nu mă plâng că este greu și fac ce simt.

Chiar sunt bine... si nimic nu doare

Însă ... Câteodată mint....

.............................................................

Câteodată gândindu-mă mă întristez...

Pe alții i-ai lăsat din tine să se-mbete.

Și-aș da orice să nu-mi mai amintesc 

Cum mie, mi-ai interzis, să-mi fie sete...

Cândva, în umbra morții tale, m-am născut

Din mare, din cer și pământ,

m-am prefăcut din nou în lut!

Și m-am întors către primordiala stea

Ce sufletu-mi cu lumină adăpa...

În umbra morții tale am strigat

Și tot în mine iar am sfâșiat...

Apoi din bucățele colorate, mii,

Am născut, cu greutate, fluturii..

În umbra morții tale am jelit un vis

Apoi m-am dus iar toată în abis.

Și-n marea de întunecime

m-am prăbușit adânc, în mine!