✨ Nebunu’ din noric

Zbor păsărele tandre

Peste miriștile sorcovite

Unde spicul de grâu răsare

Cu tentă de violet.

O floare abia apusă,

Cu șuvițe prinse-n zale,

— Tricotate de-un amurg moale —

Magnolie violet.

Smocuri de soare,

Ard ca cioturile de iarbă,

Cântate cu acorzi de vioară,

Răsărite-ai și tu mândră,

Magnolie dragă!

Oprea Alex -

Ce-și flutură corzile

Copacii mei din parc

Parcă ieri erau cu melci

Azi, stau drept

Ca un toiag.

Ce zâmbete fură

Când vântul își deschide ochii

Ca și marea la apus…

Ca și fluturii în poeme.

Dimineața s-a sprijinit de fereastră,

ca o pasăre care nu mai știe încotro,

O las să intre, e frig afară.

Aerul miroase a bucurie,

Și lumina își caută loc să intre.

Mă așez vorbind cu ea,

Nici nu știu cum a trecut…

Timpul a alunecat,

ca un văzduh plăpând.

Mi-e dor de ea,

Dar nu pot trăi până mâine,

Mă simt zdrobit, plin de durere.

Mă uit în gol,

Nu o mai văd,

De ce a plecat? De ce a dispărut?

A rămas doar un ecou,

Un glas ce răsună încet și ușor.

Strada s-a sprijinit de cărămizile ei,

obosită de pași și de ploi.

Fiecare strop de ploaie

o aduce mai aproape de mine.

Un felinar clipește în somn,

iar umbrele se mișcă încet,

ca gânduri care ezită să plece.

O privesc.

Tăcerea ei mă apasă.

Mă apropii, o ating cu grijă,

iar pașii mei îmi șoptesc numele,

ca și cum strada m-ar recunoaște.

Aerul miroase a plecare.

Pietrele își țin răsuflarea,

iar vântul se oprește să asculte.

Poate am fost eu tăcerea,

iar apusul doar o umbră

care m-a purtat.

De ce doar eu am trecut pe aici?

De ce nimeni nu a mai venit?

Poate strada visează

că sunt încă acolo,

poate eu sunt visul ei

rătăcit în ploaie.

Sau poate

n-am fost niciodată viu,

ci doar o amintire

care învață

să tacă.

Jeleau sicriele în rând,

Coroanele luându-se de mână prin vânt,

Candele aprinse cu foc de veac,

Pământ uscat căzând pe mine.

Fir cu fir, lacrimă cu ani, îmi cresc anii ne-având ce să fac.

Tămâie ofilită prinsă pe trupul meu,

Chipul îmi zâmbi de nefericire,

Iar inima se înspăimânta de bucurie.

Ne venii clipa la toți, să ne luăm rămas bun, nu de la cei dragi, ci de la cei ce-i jigneam.

Se acoperă capacul pe trup,

Iar pe mormânt scriind,

“Își dorea doar un zâmbet, dar zâmbetul la costat”.

Amintiri săpate prin noroi și izmene,

Nopți mult prea albe de fum și alcool,

Construite fiind numite vitor.

Pe pașii mei goi lăsând în gol chipul,

Îmi mai revăd doar umbra ce se plimbă în zori.

Fericită-i lumea, da fericită va fii când eu mă voi întoarce, iar pe toți cei ce m-au înspăimântat îi voi blestema.

Feriți-vă de cuvântul meu de odraslă,

Căci cuvântul meu este văzut de cel ce mă veghează.

Clipa va venii când îmi veți plăti prin rugăciuni, prin pomenire.. prin parastas..

Dar iertat de mine va fii doar cel ce m-ia dorit fericirea, doar eu.

O cârciumă de sat. Două mese goale, o lampă care pâlpâie și un câine care doarme sub sobă.

Pe masă  o sticlă de vin, două pahare și un aer de prostie adunată.

Nelu (Primar): Mă, Elias… tu ai auzit ce se aude prin sat?

Elias: Ce se aude, dom’ primar?

Nelu (Primar): Se aude că… a murit Mira.

Elias: Care Mira, dom’ primar? Aia care stă lângă Mitrache?

Nelu (Primar): Nu, mă! Aia… vecina ta!

Elias: Cum, dom’ primar, că ieri am… alaltăieri am văzut-o… sau?

Nelu (Primar): Păi vezi ce prost ești?

Elias: Oi fi io prost, da’ măcar n-am trei clase ca alții.

Nelu (Primar): Păi vezi, de-aia sunt eu primar.

Elias: Observ!

(Pauză. Beau amândoi din vin.)

Nelu (Primar): Observi, dar nu pricepi. Asta-i problema omului simplu.

Elias: A mea sau a matale?

Nelu (Primar): A tuturor, dar mai mult a ta.

Elias: Ehee… dacă eram eu primar, mergea satul altfel!

Nelu (Primar): Da, pe câmp direct.

(Pauză. Beau din nou.)

Elias: Și cum ziceai… Mira a murit?

Nelu (Primar): Da, da, sigur! Am informație de la sursă sigură.

Elias: Cine ți-a zis?

Nelu (Primar): Ionel.

Elias: Ionel ăla care n-are dinți?

Nelu (Primar): Da.

Elias: Păi el n-are nici memorie, dom’ primar!

Nelu (Primar): Lasă, că omul, chiar fără dinți, tot poate spune adevărul!

Elias: Poate, da’ greu de înțeles când îl zice.

(Râd amândoi. Toarnă vin.)

Nelu (Primar): Eu zic s-o pomenim.

Elias: Dar dacă nu e moartă?

Nelu (Primar): Atunci o pomenim preventiv!

(Ciocnesc paharele.)

Elias: Să-i fie țărâna ușoară, dacă e.

Nelu (Primar): Amin. Și dacă nu e, să-i fie viața grea, că ne-a speriat!

(Se deschide ușa cârciumii. Intră Mira, udă, cu o plasă în mână.)

Mira: Să trăiți, băieți! Mai e loc la masă?

(Amândoi rămân cu paharele în aer. Elias se face alb la față.)

Elias: Dom’ primar… ori am băut prea mult, ori a înviat mortu’!

Nelu (Primar): Taci, prostule! Stai să mai beau un pahar să-mi revin, visez!

Mira: Ce-i cu voi, de vă uitați ca la sectorul 9?

Nelu (Primar): Mira… tu ești vie?!

Mira: Da, din câte știu, încă respir.

Elias: Doamne, mare ți-e grădina! Da’ cine a murit, dacă tu ești vie?

Nelu (Primar): Asta voiam și eu să zic! Noi am făcut deja pomenirea preventivă!

Mira: Ce?! M-ați pomenit?!

Elias: Cu tot respectul! N-am vrut să mori, dar ne-a zis Ionel!

Mira: Ionel?! Păi Ionel e mort de beat!

Nelu (Primar): Vezi, mă, Elias? Asta zic și eu, omul beat spune adevărul curat!

Mira: Curat-murdar adevăr, dom’ primar!

Elias: Ei, măcar să bem de bucurie că n-ai murit!

Nelu (Primar): Corect. Dublu motiv de viață: una a ta, alta a noastră!

(Toți râd. Cârciumarul intră din spate, ștergând un pahar.)

Cârciumarul: Ce e atâta gălăgie?

Nelu (Primar): Sărbătorim o moartă vie!

Cârciumarul: A, deci tot alegeri se pregătesc…

(Toți stau mut. Mira ridică paharul.)

Mira: Hai noroc, că morții n-au timp de proști, doar ăștia vii au!

Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,

Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?

Sau o vei socoti fãrã valoare

Ca şi cum chiar mai mult ai merita?

Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã

Cel ce le-mparte celor muritori?

Când pentr-un bine, cât un miez de nucã

Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!

Rodeşte mintea nemulţumitoare

Un pai uscat sau grâu deplin în spic?

Dar, Domnul dã rãsplatã celui care

Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!

Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,

E un adevãrat mãrgãritar

Fie rãscumpãrat pe veşnicie,

Fie jertfit degeaba pe altar!

Acelaşi timp îl are înţeleptul,

Pe care-l are cel nepãsãtor.

Pe când acesta crede c-are dreptul,

Dintâiul va fi recunoscãtor.

Nu ştim nimic de timpul care vine,

Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;

Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,

În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.

În floarea tinereţii, omul crede

Cã el este stãpân pe timpul sãu,

Însã abia la bãtrâneţe vede

Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!

O urmã de pantof, în praful verii,

Va fi, creştine, existenţa ta?

Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,

Pe care focul îl va curãţa?

Iar gândurile tale, cele multe,

Vor fi un lan de grâu, folositor?

Sau o grãmadã mare de insulte,

Pierdute pentru vecii vecilor?

Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:

Învaţã, prin urmare, A TRÃI! 

Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,

Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã

Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...

26.11.2021, Maribor, SLO

Greșesc necontenit pe drumul către Tine
Și cad în fiece capcană lăsată-n calea mea...
Transform în rău tot binele din mine
Și tot păcatul devine povară grea...

Oh! Dumnezeule Înalt! Câtă durere!
Eram în Rai și-acum sunt în cădere...
Oh! Dumnezeule Preabun! Și câtă vină!
Nu merit nici iertare și nici milă...

Și totuși strig spre Tine: miluiește-mă!
Ești singura nădejde care mi-a mai rămas!
Oh, Doamne, Dumnezeul meu, miluiește-mă!
În mâna Ta destinul, viața-mi las!

Fă Tu cu ea ce crezi de cuviință,
Căci eu, din neîfrânare și din a mea voință,
Am rănit îngerul cel mai blănd cu putință!...
Crezând prea mult în mine... am fost în necredință...

Iubit-am fîrî margini și-am fost iubită,
M-a protejat, așa cum mi l-ai dăruit,
Dar din pricina mea acum am inima rănită,
Căci din pricina mea... eu l-am rănit...

Și plâng, căci știu că, pentru mine,
Îngerul ar fi dat orice avea...
Și plâng, căci știu că sunt de vină,
Căci i-am rănit adânc încrederea...

Oh! Doamne! Te rog: miluiește-mă
Și vindecă nelegiuirea ce-am comis!
Oh! Îngerul meu! Te rog, iartă-mă!
Iartă-mă că iubirea și-am ucis!...

Greșesc necontenit și merg spre moarte...
Oh! Doamne, scapă-mă, că pier!
Sufletul meu se adâncește-n noapte...
Oh! Doamne, miluiește-mă, că pier!

Lacrima, Doamne, nu-mi opri în viață;
Nu mă lăsa să uit ce am greșit!
Știu că nu merit, dar mai dă-mi o șansă
Să îl iubesc la fel cum m-a iubit...

Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.

Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.

Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.

Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.

Ce codru albastru!Ce lume de foc!

Ce zile grabite cand nu stai pe loc!

Dar unde fugim?In stanga?in dreapta?

Spre ce ratacim cand ne trece viata?

De ce tii tristețea in sticla de vin?

Și lacrimile plânse în cea de venin?

Cu ce tratezi rana,cand vine din interior?

Cum iti iei adio cand deja ti e dor?

Ce lume abstracta,ce viață de pion!

Ce zile pierdute,cand nu stai pe tron.

Cine s oamenii care ti erau dragi odata?

Ai scris pe morminte  iubirea si ai abandonat o?

Ai pus amintirile intr o coroana care se vestejește?

Sau ai astupat tu cu pamant privirea care te n calzea odata?

Pentru cine te ai trudit atația ani?

Pentru o falsa speranță?

Alergand zi de zi dupa bani,

Iți pierzi a ta importanță...

Agonie de moarte blândă,

Curge pe piele rugină neagră,

Cuget altar umbrar,

Sub mantră genunchi ați de aripi îngerești.

“Vin spre voi cu ipocrizia voastră,

De a manipula ce vă stă în jur,

Ca ma apoi să vă strivesc și să vă blestem în ceas”

Idioți amăgirea vă stă în trup,

Sângele vostru sfărmat în har al umbrei înspăimântate.

Rătăcirea vă poartă rugina ce cutremurător iluzionați,

Iar eu vă voi veni cu aceiași monedă, dar cu o piatră sub.

Veșmânt al damnării ce prin tâmple otrăvește,

Nebunul sunt eu din mormântul viu cu sticle de argint și blestem de paie.

Înger pustiu pierdut în trup spovedit în moarte.

Religii zăbovite mortal de har otrăvit,

Ruga voastră oarbă croiește prostie sacră.

Dacă Dumnezeu mă caută după chip, iar eu ajung după mască,

Ce va vedea din mine, omul sau minciuna mea?

Că lumea m-a învățat să zâmbesc când sufletul se frânge,

Dar cerul mă va judeca după rana ce-am ascuns sub ea.

Am purtat fețe străine ca să nu-mi vadă nimeni vina,

Am fost lumină pe dinafară și furtună în ascuns,

Iar când voi sta în fața Lui, nu chipul va răspunde 

Ci tot ce am ucis în mine și tot ce n-am spus.