✨ Nebunu’ din noric

Sub cenușa mea de ceară,

Din albi de pleoape castele în veac o să apară.

Trupul meu blând din mormânt se-n toarce, urând tot din tot și toate,

Căci într-un veac.. în adânc au vrut să mă îngroape.

Din lumânări păcătoase încercând să mă adoarmă, pământul mă înțelege și din altar mă cheamă.

Spre fiecare colț de ceară ce cade ușor în țărână, îmi dezgroapă sufletul venind din nou mă cheamă, blestemând pe toți din veac ce au vrut răul meu, vin spre ei cu tăceri de zmeurei.

Fiecare prunc crescut, le vor moșteni vina, cu sânge țesut ce vor căpăta lumina.

Cu umbre de ceasuri le vor crește vina,

Pașii lor vor urma pașii morții ai mei,

Spre mormânt să-i ducă, să se-îngroape în frică.

Iubirea n-or mai sta în calea lor,

Vor cosi greșelile rele făcute,

Și când vor iubi, dragostea li se va rupe în palmă, iar singurătatea le vor purta pică.

Vin eu vin spre voi blesteme,

Să vă port după mine în vene.

Să-mi port lumânarea curată de lacrimi,

Să plouă în întuneric, în glasul de patimi.

Trusa mea de natură

Vreau asfințituri de iulie

peste casa mea de mai,

să stau la umbra terasei mele,

vorbind cu natura:

pomii să-mi știe numele—

să mă răsfăț prin menta din grădină

ce-mi usucă rănile tăioase,

și-amintirile merilor

să le culeg—

Sculptează razele-n terasă —

Pe-o ceașcă călduță:

De cafea ori de ceai;

Nu mai am nevoie de nimic.

Voi privi pe geam la apus,

Cu o mână pe bere și cu cealaltă la joint.

Voi privi spre moarte în timp,

Prin ceasuri de veci în cenușă.

Voi privi pe cei rămași,

Să îi iau cu mine ca pe urmași.

Voi privi spre cer de lacrimi,

În ploaie de tristețe.

Voi privi mormântul meu,

Ca pe un pat de lemn.

Voi privi oamenii bucuroși,

Și îi voi ruga să mă învețe să fiu și eu nepăsător.

Voi privi în amurg de toamnă,

Ceara gri de nopți albi.

Voi privi ceasuri de noapte,

Cum se scurg pe ale mele coate.

Voi privi prin fantezie,

O noapte de bucurie.

Voi privi prin vise,

Vise cu acea fată.

Voi privi moartea ca pe un om,

Prieten ce vrea să mă arunce în gol.

Voi privi lumânări de altar,

Aprinse în omagiu meu.

O cârciumă de sat. Două mese goale, o lampă care pâlpâie și un câine care doarme sub sobă.

Pe masă  o sticlă de vin, două pahare și un aer de prostie adunată.

Nelu (Primar): Mă, Elias… tu ai auzit ce se aude prin sat?

Elias: Ce se aude, dom’ primar?

Nelu (Primar): Se aude că… a murit Mira.

Elias: Care Mira, dom’ primar? Aia care stă lângă Mitrache?

Nelu (Primar): Nu, mă! Aia… vecina ta!

Elias: Cum, dom’ primar, că ieri am… alaltăieri am văzut-o… sau?

Nelu (Primar): Păi vezi ce prost ești?

Elias: Oi fi io prost, da’ măcar n-am trei clase ca alții.

Nelu (Primar): Păi vezi, de-aia sunt eu primar.

Elias: Observ!

(Pauză. Beau amândoi din vin.)

Nelu (Primar): Observi, dar nu pricepi. Asta-i problema omului simplu.

Elias: A mea sau a matale?

Nelu (Primar): A tuturor, dar mai mult a ta.

Elias: Ehee… dacă eram eu primar, mergea satul altfel!

Nelu (Primar): Da, pe câmp direct.

(Pauză. Beau din nou.)

Elias: Și cum ziceai… Mira a murit?

Nelu (Primar): Da, da, sigur! Am informație de la sursă sigură.

Elias: Cine ți-a zis?

Nelu (Primar): Ionel.

Elias: Ionel ăla care n-are dinți?

Nelu (Primar): Da.

Elias: Păi el n-are nici memorie, dom’ primar!

Nelu (Primar): Lasă, că omul, chiar fără dinți, tot poate spune adevărul!

Elias: Poate, da’ greu de înțeles când îl zice.

(Râd amândoi. Toarnă vin.)

Nelu (Primar): Eu zic s-o pomenim.

Elias: Dar dacă nu e moartă?

Nelu (Primar): Atunci o pomenim preventiv!

(Ciocnesc paharele.)

Elias: Să-i fie țărâna ușoară, dacă e.

Nelu (Primar): Amin. Și dacă nu e, să-i fie viața grea, că ne-a speriat!

(Se deschide ușa cârciumii. Intră Mira, udă, cu o plasă în mână.)

Mira: Să trăiți, băieți! Mai e loc la masă?

(Amândoi rămân cu paharele în aer. Elias se face alb la față.)

Elias: Dom’ primar… ori am băut prea mult, ori a înviat mortu’!

Nelu (Primar): Taci, prostule! Stai să mai beau un pahar să-mi revin, visez!

Mira: Ce-i cu voi, de vă uitați ca la sectorul 9?

Nelu (Primar): Mira… tu ești vie?!

Mira: Da, din câte știu, încă respir.

Elias: Doamne, mare ți-e grădina! Da’ cine a murit, dacă tu ești vie?

Nelu (Primar): Asta voiam și eu să zic! Noi am făcut deja pomenirea preventivă!

Mira: Ce?! M-ați pomenit?!

Elias: Cu tot respectul! N-am vrut să mori, dar ne-a zis Ionel!

Mira: Ionel?! Păi Ionel e mort de beat!

Nelu (Primar): Vezi, mă, Elias? Asta zic și eu, omul beat spune adevărul curat!

Mira: Curat-murdar adevăr, dom’ primar!

Elias: Ei, măcar să bem de bucurie că n-ai murit!

Nelu (Primar): Corect. Dublu motiv de viață: una a ta, alta a noastră!

(Toți râd. Cârciumarul intră din spate, ștergând un pahar.)

Cârciumarul: Ce e atâta gălăgie?

Nelu (Primar): Sărbătorim o moartă vie!

Cârciumarul: A, deci tot alegeri se pregătesc…

(Toți stau mut. Mira ridică paharul.)

Mira: Hai noroc, că morții n-au timp de proști, doar ăștia vii au!

Zbor păsărele tandre

Peste miriștile sorcovite

Unde spicul de grâu răsare

Cu tentă de violet.

O floare abia apusă,

Cu șuvițe prinse-n zale,

— Tricotate de-un amurg moale —

Magnolie violet.

Smocuri de soare,

Ard ca cioturile de iarbă,

Cântate cu acorzi de vioară,

Răsărite-ai și tu mândră,

Magnolie dragă!

Jeleau sicriele în rând,

Coroanele luându-se de mână prin vânt,

Candele aprinse cu foc de veac,

Pământ uscat căzând pe mine.

Fir cu fir, lacrimă cu ani, îmi cresc anii ne-având ce să fac.

Tămâie ofilită prinsă pe trupul meu,

Chipul îmi zâmbi de nefericire,

Iar inima se înspăimânta de bucurie.

Ne venii clipa la toți, să ne luăm rămas bun, nu de la cei dragi, ci de la cei ce-i jigneam.

Se acoperă capacul pe trup,

Iar pe mormânt scriind,

“Își dorea doar un zâmbet, dar zâmbetul la costat”.

Amintiri săpate prin noroi și izmene,

Nopți mult prea albe de fum și alcool,

Construite fiind numite vitor.

Pe pașii mei goi lăsând în gol chipul,

Îmi mai revăd doar umbra ce se plimbă în zori.

Fericită-i lumea, da fericită va fii când eu mă voi întoarce, iar pe toți cei ce m-au înspăimântat îi voi blestema.

Feriți-vă de cuvântul meu de odraslă,

Căci cuvântul meu este văzut de cel ce mă veghează.

Clipa va venii când îmi veți plăti prin rugăciuni, prin pomenire.. prin parastas..

Dar iertat de mine va fii doar cel ce m-ia dorit fericirea, doar eu.

Nu imi e teama de ce am de confruntat in viata de apoi,

Nici de barbarii de demoni care ma imagineaza ca un suflet

Ce nu mai poate face nimic dupa oprirea trairii omenesti,

Dar voi avea si buna companie!

Deoarece, daca sunt asa de rau nu trebuie sa ma simt prost,

Deoarece toata lumea va fi acolo, incluzandu-te pe tine!

Numarul 666, Numarul Bestiei!

Orice schimbare este ca un vânt care suflă

cu putere și sparge spiralele vieții, dar și

ferestrele, componente uzate ale clădirilor~

structuri încă elastice, care se leagănă și

se îndoaie până se crapă, in timpul cutremurelor.

Multe marionete, cu zîmbete stranii, caută

noi locuri de muncă. Această stare de lucruri

este de-a dreptul șocantă. De fapt, orice criză,

care nu se mai termină, devine o realitate ciudată.

Conform teoriei probabilităților, cineva , în lumea asta,

este exact opusul tău și poate lupta, cu o precizie

matematică, pâna la distrugere completă. Teoria

dualităţii lui zero nu este același lucru cu metoda

reducerii la absurd. Întotdeauna, aceste idei sau visuri

hipnotice pot asasina viitorul. Nici o iubire nu poate

exista într-un suflet bolnav. Este similar cu situatia

in care celulele fagocitare nu au o structură sănătoasă

pentru a asigura imunitatea; stres cronic; boli autoimune.

Cu siguranță, libertatea nu există în adevăratul sens

al cuvântului, pe acest pământ. Doar Dumnezeu ne

eliberează. Această stare de lucruri nu seamănă deloc

cu ceea ce ar fi putut deveni Geneza, dacă ar fi evoluat

în mod diferit ~ o iluzie pentru cei care cred că le este

permis să facă tot ce doar ei consideră că este corect și

îndreptățit să facă. În consecință, toate lucrurile din jur

își pierd, încet, semnificația. E probabil că vom continua

să existăm în timp ce ne învârtim în jurul soarelui.

Aceasta mișcare este esențială. Întotdeauna corpul are

nevoie de suflet pentru a trăi~ nu viceversa. Într-o lume

ideală, toate vocile pot fi auzite~ vibrație plasmatică și

atmosferă tensionată; propagare. Sunetul este un proces

mental. Cântecele sunt ca florile care plutesc pe valurile

unui râu, un râu al schimbării. Uneori, anumite râuri încep

să curgă în sens invers, învingând forța gravitației~ o

alternativă a existenței. Este , cu adevărat, absolut necesar?

Poezie de Marieta Maglas

Un amalgam de noțiuni petrecute-n frumosuri,

Pictate-n urât de un simț fără de folosuri

Și fără de sens în contururi iluzorii,

Ce au fost adâncite în strânsoarea uitării... De sine

Și fără culori, dincolo de bine și de rău,

Dincolo de ce-i lăsat în urmă, de ce e al tău?

Mai știi? Până și un gol cere un contur

Prin care sa se definească, chiar lipsit de voință..

Și ce poate fi mai matur?

Un gol, atât de bine definit în lipsa lui de umanitate

Și totuși, incert, totuși fără pic de pietate

Față de un nelipsit continuu al vieții,

Înconjor al nopții până-n plecarea dimineții

Și a soarelui pe cer, căci cere luminare... Te-ntrebi,

Un gol, neant, nimic, primește și el cândva ardoare... Lumină oare?

Un concept paradoxal de nimic, într-o existență ciclică perpetuă, în renaștere și infinit,

Un vid plin de înțelesuri neînțelese prin el însuși... și corupt de un ceva antitetic care țese

În firul lumii chiar viața. Te întrebi de ce ești si cum și ce?

Între viață și moarte poate fi orice, lipsit de libertate, ascuns în opțiuni nenumărate

Și alegeri, în toate și în tot, pierdut, iar în nimic, găsit.

Și nu știi de crești tu, ori golul, ori tu, oricine? Cine ești si cum și de ce nu-ți vine.

Te zbați și întrezărești, contururi și linii și încerci să citești,

Printre ele să cauți spuse și nespuse, scopuri și țeluri, departe parcă-s duse.

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.

Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.

Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.

Gaia, O, tu zeu ce neîncetat

Suporţi a noastră vieţuire

Sub scoarţa ta ne ducem rostul

Trăind prezentul dezlegat

În mod pasiv precum un arc

Încordat şi pregătit

A lansa în timp şi spaţiu

O săgeată cu mesajul

Am fost şi noi atunci aici.

Aseară, când voi n-ați fost

Dintr-un vis vă veți trezi

Cu ecoul unui şuier

Precum o rază zgomotoasă

Prăbuşită în extaz.

Te rugăm pe tine Doamne

Ghidează a noastră omenire

Căci din legile lăsate

Toate au fost... încălcate

Iar poveţele sfătoase

Toate au fost... periculoase

De ce acum ne îndoim

De-a ta esenţa în divin

Ne târâm precum un şarpe

Rătăcind fără scăpare

În deşertul pustiit

Plin de oaze irosit

Şi când mori, tu zămisleşti

Un alt crez, într-un alt destin.

Tot ce atingem se ofileşte

Sfărâmam până şi miezul

Palempsistic de a trăi?

Odată, atunci când ne-ai creat

Aminteşte-ţi,

Pe loc, Tu ai regretat

Însă timpul e un năvod

Al căror ochiuri întâmplătoare

Te cuprind în mreaja lor

Tot şoptindu-ţi încetişor

Nu mă uita, eu sunt văpaia şi genunea

Din

Mânia ta.

Astfel noi te-am renegat

Creând zei falşi

Al căror chip

Metamorfozat

Din Peste, Leu

Maimuţa, Om

Involuând toţi împreună

Tu cu noi

Noi fără tine

Oare în timp ce va urma?

Uitarea ta?

Atâtea inimi funcționale,

dar moarte la figurat…

Mă uit în jurul meu…

mă doare.

Alături de cine

m-am înconjurat?

Animalele ne plâng de milă,

văzându-ne așa-zisa „umanitate”.

Oare chiar trăim cu toții

într-o societate obiectivă,

sau doar fugim

de propria realitate?

Să fim condamnați

la o viață funcțională

într-un abis plin

de pustiu?

Nu ești tratat

așa cum ar trebui să fii,

asta e cel mai dureros…

știu.