Poem Zen pentru sunet

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

Amintiri ce dor și răscolesc, 

Se scurg în timp,te urmăresc 

În al tău deșert perindă,

Pășind pe cioburi de oglindă. 

Șoptește vocea lor în tine, 

Ce te mustră pt mâine;

captiv în ieri,ori azi,

Printre ruine să nu cazi.

Să nu te roadă conștiința, 

Că nu ți-ai dat silința 

Și te avânți pripit 

Din orgoliul rănit 

Surâsul trist te scaldă 

În prăfăraia de pe stradă;

Piedică-ți pune în cale

Și varsă-n urma ta petale. 

Te -nvăluie năframa nopții, 

Te apasă-n jur pereții;

Ușa ermetic se închise, 

Cursul vieții se oprise..

O clipă gândul meu tăcuse, 

Blocat în lumi opuse,

Dar mă trezi-n simțiri o briză;

Să mă lepăd de a mea criză, 

Definitiv nu am vreo scuză

Și mă mușcă subtil de buză...

De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.

În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.

Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.

În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.

Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.

Oh suflet drag,

Când încredere o să ai în mine ? 

Fară griji,

Sau vorbe de suspin 

Să mi te adresezi ...

Viață de hoinar caut

Liber să fiu

Aripile să mi le întind 

În pace să fiu. 

Nu ști cât mă rănesc

Ale tale vorbe

Frici ... sau neîncrederi,

Cât mă strâng în cușcă,

Într-o temniță întunecată

Prăfuită și rece 

Fară suflu mă lași

Mă doare să respir 

Să mi simt inima în piept

Cum mă sfășie 

Zi după zi, 

Ani după ani ....

Mă doare să stiu 

Că iar mă trezesc 

Și inima mi bate 

În aceeași neîncredere 

Cu care mereu mă privești.

Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.

Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.

Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.

Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.

O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.

Aici, printre lumi, chiar cu harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.

Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.

Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?

O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;

buze pietrificate, sărutări uitate,

precum și stări de fericire iluzorie.

Această lumină devine o culoare

ce împodobește urechea stângă a unei femei și

poate fi chiar auzită.

Ea devine cântec atunci când

inima palpită pentru un sentiment

în ascunzișul sânului~

frunze pentru a acoperi răni vechi;

dureri după dureri ;goliciune.

Această femeie știe că ceea ce strălucește

nu este aur în universul ei paralel.

Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr

și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;

apoi mestecă pentru a se hrăni;

lapte, creștere și toamnă în fruct;

Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;

reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;

un timp al tăcerii.

Subconștientul ei este o cameră funerară

în care zace o puritate primară.

Viața ei este un zbucium pentru nimic;

o ramură care nu va înmuguri niciodată;

o ramură din pomul cunoașterii ;

încă existentă sub cerul înnorat,

trist la apus, îndepărtat și apatic.

Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru

galaxia ei de sentimente.

Aude sâsâitul verde al șarpelui și

freamătul frunzelor.

Viața ei este întunecare.

Ea nu vrea să fie dezumanizată-

Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.

Ea înțelege semnificația fructului interzis

pe care îl păstrează în în căușul iubirii.

Acea sonată izvorăște din dorința ta

de a explora o anumită idee muzicală.

Mă uit la "The Sky", o capodoperă

pictată cu foarfeca de Henri Matisse,

în timp ce te ascult. Acele păsări albe,

care se înalță, se aseamănă cu niște

hieroglife în mișcare. Pare atât de diferită

această duminică, în zorii zilei și

în secreția de lumină a soarelui,

ce pare că vrea să se ascundă!

Câteva raze aurii țes o pânză pentru

a crea noi spirale de viață

complexe și atrăgătoare. ‘Visele care

se ridică și îngerii care cad’ este tema piesei tale de pian.

Acest timp neobișnuit se balansează

făcând sincronism cu albirea treptată a părului tău.

Două foarfecuțe Mizutani par să fie uitate

pe un scaun similar cu cele care se găsesc

în saloanele de coafură. Dar salonul nostru

este destinat să fie un loc de întâlnire

pentru numeroși artiști.

Casa are scări în spirală care

duc până la Strada Singurătății. Duminicile

nu sunt importante pentru noi,

dar cred că ar trebui să fie,

din moment ce ele servesc

ca un memento pentru oameni.

Ei pot avea, astfel, mai mult timp pentru

rugăciune și pentru meditație în biserici, mai ales.

Acea ușă, care închide camera ta secretă,

se mișcă, spulberând tăcerea.

Din când în când, eu totuși aud

notele pianului tău dispărând în aer.

Ele sunt precum pașii de pe holul nostru ; sunt fugitive.

Este o nouă duminică, dar lacrimi vechi

curg din ochii albi ai norilor. Deși plouă torențial,

prietenii nu vor să rateze momentul în care

pot să te audă cântând la pian.

Notele scrise de tine pe caietul de muzică seamănă

cu niște hieroglife antice.

Sunetele pianului strălucesc.

Nu ți-am spus niciodată cât de mult te iubesc în zori,

atunci când mă trezesc și te văd dormind lângă mine.

În fiecare dimineață, sentimentul renaște din nou

din cenușa zilei de ieri.

Poezie de Marieta Maglas

Poezia este publicata in OPA.

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.

„Sinele“ sunt „Eu“;

„noi“ provine din „Sine“.

Nu mă cunosc atât de bine precum

cred eu că mă cunosc,

dar tu ești cel care mă cunoști

cel mai bine dintre toți.

Tot ce știu eu despre mine însămi este că

sunt mai valoroasă decât

această inteligență kinestezică,

care ne învăluie pe amândoi și

aparține acestui lanț imens de

ființe umane formând un colos.

Eu sunt cu mult mai presus decât

această inteligență, doar atunci când

ea se blochează între logică și conștiință.

Această conștiință este, uneori,

atât de limitată încât,

atunci când îi ceri prea multe,

începe să se spargă și să se scurgă.

Spre deosebire de tine,

eu sunt o realistă, pentru că

tu ești încă un adormit în această lume

ce aparține vegherii și realității.

Încă mai simt sărutul tău criptic

ca pe o manifestare metafizică

având scopul de a-ți satisface niște dorințe și

de a-ți împlini dragostea.

Poate că acest sărut înseamnă doar pasiune sau,

pur și simplu, doar magnetism,

sau poate că nu este nimic altceva

decât o alunecare a limbii.

Nu știu, dar știu că, în vise,

tu vii să mă săruți. Apoi, chiar mă săruți.

Simt dorința ta de a fi fericit într-o lume pacifistă.

Emoția asta dă glasului tău un ton feminin.

Tu ești unic în univers.

Unu, uneori, înseamnă întreg;

„sinele“ sunt „eu“;

„noi“ provine din „Sine“.

Poezie de Marieta Maglas

Aceasta poezie este publicata in OPA.

Fete imbatranite de razboi;

cuvinte tavalindu-se in ura;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zambet perfect;

a zambi; ingerii care canta;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapa;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele, sperantele, visele,

fericirea, orologiile,

continentele, statuile, dintii;

astrele.

Cu fetele imbatranite,

ei sunt foarte frumosi.

Au un zambet perfect.

Sunt castigatori.

Rad si joaca jocul vietii si al mortii

pana la capat.

Mai avem timp pana murim.

Acest timp nu semnifica nimic altceva

decât un proces de îmbătrânire ;

respirația amintirilor într-un aer friabil,

respiratie care nu este încă înghețata ;

armuri in forma de pene pentru păsări pereche,

păsări în zbor ce-si caută hrana si iubirea.

Amandoua au nevoie de semințele vieții ;

zbor pe cerul înalt si înnorat al toamnei

atunci când viața isi pierde lumina ;

a nu fi hectic, ci, poate, putin hedonic.

Oamenii sceptici par a fi mai putin dispuși să acționeze.

Prefera să alunece in introspecție

pentru a-și găsi liniștea. Poate că ei caută

un sens fundamental al vietii

cu scopul de a coexista pasnic, sau poate nu ;

căutând armuri si o trezire la conștiința de sine

în ceea ce privește marea trecere

sau dispariția.