8  

Epigrame XVI

 

Unui elev

 

Învaţă bine. Aşa se ştie,

Şi-a primit în dar Iphon,

Dar când mesajul să îl scrie,

S-a dovedit că e afon.

 

Unui elev

 

Pe al său birou frumos,

Lumina cade: romb şi sferic.

Condiţii bune, să fie studios,

Dar mintea lui…e-n întuneric.

 

Unora

 

Eu doar puţin v-am înţepat,

C-o epigramă ce împunge,

Dar rana că s-a infectat,

E că aveţi otravă-n sânge.

 

Unui agronom

 

Ca agronom i-o gazdă bună,

El îţi oferă doar bucate Bio,

Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,

Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!

 

Reuniune de familie

 

Ne-am pus la masă toţi cu drag,

Dar fratelui îi tremură sprânceana,

Nu de durere ori de trac,

Ci că văzu sub masă damigeana.

 

 

La priveghi

 

L-au înjurat, l-au ponegrit,

Fiecare cu-al său stil,

Apoi după ce-a murit,

Au găsit c-a fost cinstit.

 

Unora

 

În viaţă am scris ceva catrene,

Chiar un poem, un epitaf…

Şi-am constatat că prea devreme,

Audienţa am făcut-o praf.

 

Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari

 

În tinereţe am ciocnit paharul,

Apoi, întemeind şi casa,

Am împărţit: eu, alegând Cotnarul

Iar lui îi rămăsese…Grasa.

 

Răspuns la epigramele mele

 

Mi-a răspuns c-o epigramă,     

Fără de asemănare:

Îi ca ciorba fără zeamă,

Şi ca pâinea fără sare.

 

Unuia căruia i-am împrumutat bani

        

N-aş vrea prea tare să discut,

Dar asta se petrece între noi,

Îmi zice frate când îl împrumut,

Şi avarule când să mi-i dea înapoi.

 

 


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Epigrame XVI

Data postării: 20 mai 2024

Vizualizări: 456

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Personificări

în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță

 

cel puțin una

 

nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc

de-a v-ați asunselea

pierzi tramvaiul în drum spre servici

nu moare nimeni

vine altul

te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului

te ridici în alt gând

prima lecție la cursul primar despre viață

fără profesor

începe mereu cu speranța

Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs

pare o poveste pentru copii

în fapt

aceasta este definiția subliminală a speranței

marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică

statuia vivantă din Cișmigiu

la fel

personificăm totul la modul comic

scaunele lui Eugène Ionesco

în camera goală

rămân de departe singura realitate palpabilă…

Mai mult...

În Ajunul Sfânt

 

În noaptea sfântă, când colinde răsună,

Și luminițe scânteiază-n întuneric,

Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,

Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.

 

La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,

Fără pâine, fără-un acoperiş,

La cei bolnavi, în patul de spital,

Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.

 

La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,

Și-și aduc aminte de zile mai bune,

La copiii ce-și caută un refugiu,

Unde frica să nu-i mai chinuie.

 

Dar în noaptea asta, o speranță se naște,

O scânteie de iubire, caldă și pură,

Să le aducă alinare și pace,

Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.

 

Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,

Să împărtășim din ceea ce avem,

Și să le oferim o rază de lumină,

Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.

Mai mult...

Ultima lumină

Sunt în întuneric și nu pot să mă văd,

mă topesc încet în visuri ce mă pierd.

Am obosit de tot, de viață și de oameni,

îmi simt fiecare pas ca un cui în oase.

 

Cuvintele nu ajung, dar gândurile țipă,

și-mi pun un zâmbet fals, dar inima mi-e frântă.

Am încercat să fug, dar nu știu în ce direcție,

viața mă strânge și simt că am ajuns la limita de rezistență.

 

În fața mea totul e doar un abis,

fiecare pas mă trage mai jos, în vis.

Am încercat să mă ridic, dar mi-e prea greu,

mă sufoc în tăcere, iar lumea devine un pumn în piept.

 

Ultima speranță s-a stins în noapte,

mă prăbușesc încet, fără dorință, fără șanse.

Mă întreb dacă mă vei mai vedea vreodată,

dar tot ce rămâne e un ecou care tace.

Mai mult...

Fara titlu

Ce sens mai are răsăritul

Dacă la mine-n suflet e noapte mereu,

Vreau să-nbrățișez apusul

În singurătatea sufletului meu.....

 

Lumea-ntreagă nu se-nvârte în jurul tău

Doar a mea o face,

Sufletul meu nu ține cont de ce-i bun sau rău

Pentru tine trece peste toate........

 

Nu ține cont de trecut, prezent sau viitor,

Este prins într-o buclă temporală,

Este blestemat să se simtă nemuritor,

Prins într-o poveste fără morală......

 

Morala e prezentă

Dar imposibil de dedus,

Luciditatea e absentă

Dacă ăsta-i ultimul apus......

 

Vreau să fie ultimul,

Vreau ca aici să se termine tot,

Că doar n-oi fi eu singurul,

Care la finalul zilei este mort....

 

V-or mai trece suflete cu mine

Prin poarta către uitare,

Se v-or ratăci-n ale iubiri ruine

Se v-or pierde-n nepăsare.....

 

Poveștile au suflet,

Multe sunt triste și pline de durere,

Durerea n-are zâmbet,

Dacă n-o mai alină nicio mângâiere........

Mai mult...

Singuratatea

Mai rar se-arata zorii, pe cimpii
Si nu mai pot spera la alt scintei
Sa curga lacrimi tot mai rar, aprins
Sa nu mai spere focul, este stins.

 

Mai des mi-e gindul, la acel minut
As vrea sa fii tu norul, iar eu vint
In asta seara, eu nu am cazut
Si da, nebun, sa pling nu am in gind.

Mai mult...

Personificări

în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță

 

cel puțin una

 

nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc

de-a v-ați asunselea

pierzi tramvaiul în drum spre servici

nu moare nimeni

vine altul

te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului

te ridici în alt gând

prima lecție la cursul primar despre viață

fără profesor

începe mereu cu speranța

Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs

pare o poveste pentru copii

în fapt

aceasta este definiția subliminală a speranței

marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică

statuia vivantă din Cișmigiu

la fel

personificăm totul la modul comic

scaunele lui Eugène Ionesco

în camera goală

rămân de departe singura realitate palpabilă…

Mai mult...

În Ajunul Sfânt

 

În noaptea sfântă, când colinde răsună,

Și luminițe scânteiază-n întuneric,

Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,

Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.

 

La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,

Fără pâine, fără-un acoperiş,

La cei bolnavi, în patul de spital,

Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.

 

La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,

Și-și aduc aminte de zile mai bune,

La copiii ce-și caută un refugiu,

Unde frica să nu-i mai chinuie.

 

Dar în noaptea asta, o speranță se naște,

O scânteie de iubire, caldă și pură,

Să le aducă alinare și pace,

Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.

 

Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,

Să împărtășim din ceea ce avem,

Și să le oferim o rază de lumină,

Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.

Mai mult...

Ultima lumină

Sunt în întuneric și nu pot să mă văd,

mă topesc încet în visuri ce mă pierd.

Am obosit de tot, de viață și de oameni,

îmi simt fiecare pas ca un cui în oase.

 

Cuvintele nu ajung, dar gândurile țipă,

și-mi pun un zâmbet fals, dar inima mi-e frântă.

Am încercat să fug, dar nu știu în ce direcție,

viața mă strânge și simt că am ajuns la limita de rezistență.

 

În fața mea totul e doar un abis,

fiecare pas mă trage mai jos, în vis.

Am încercat să mă ridic, dar mi-e prea greu,

mă sufoc în tăcere, iar lumea devine un pumn în piept.

 

Ultima speranță s-a stins în noapte,

mă prăbușesc încet, fără dorință, fără șanse.

Mă întreb dacă mă vei mai vedea vreodată,

dar tot ce rămâne e un ecou care tace.

Mai mult...

Fara titlu

Ce sens mai are răsăritul

Dacă la mine-n suflet e noapte mereu,

Vreau să-nbrățișez apusul

În singurătatea sufletului meu.....

 

Lumea-ntreagă nu se-nvârte în jurul tău

Doar a mea o face,

Sufletul meu nu ține cont de ce-i bun sau rău

Pentru tine trece peste toate........

 

Nu ține cont de trecut, prezent sau viitor,

Este prins într-o buclă temporală,

Este blestemat să se simtă nemuritor,

Prins într-o poveste fără morală......

 

Morala e prezentă

Dar imposibil de dedus,

Luciditatea e absentă

Dacă ăsta-i ultimul apus......

 

Vreau să fie ultimul,

Vreau ca aici să se termine tot,

Că doar n-oi fi eu singurul,

Care la finalul zilei este mort....

 

V-or mai trece suflete cu mine

Prin poarta către uitare,

Se v-or ratăci-n ale iubiri ruine

Se v-or pierde-n nepăsare.....

 

Poveștile au suflet,

Multe sunt triste și pline de durere,

Durerea n-are zâmbet,

Dacă n-o mai alină nicio mângâiere........

Mai mult...

Singuratatea

Mai rar se-arata zorii, pe cimpii
Si nu mai pot spera la alt scintei
Sa curga lacrimi tot mai rar, aprins
Sa nu mai spere focul, este stins.

 

Mai des mi-e gindul, la acel minut
As vrea sa fii tu norul, iar eu vint
In asta seara, eu nu am cazut
Si da, nebun, sa pling nu am in gind.

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

Rătăcire

 

Pierdut sunt de o vreme,

Și nu mai văd cărarea,

Iar pasul mi se teme, 

Că vine întristarea.

 

Merg numai înspre noapte,

Cu patul după mine,

Aud în juru-mi șoapte, 

Şi plânsete străine.

 

Mă rog spășit de viață,

Să-mi ție calea vie,

În pas să am speranță, 

Și-n suflet veșnicie.

 

Alerg prin ploi mărunte,

Cu vânt tăios în plete,

Sudoarea de pe frunte, 

O sorb hulpav de sete. 

 

Pământul țin pe glezne,

În brațe legăn cerul,

Iar pasului e lesne, 

Să care tot misterul. 

 

Sub mine lumea geme, 

I-adulmec întristarea, 

Pierdut sunt de o vreme, 

Și nu mai văd cărarea. 

 

 

Mai mult...

Podul

 

Trăiesc la capătul de pod, 

Şi nu-l pot trece niciodată, 

Picioarele în mersu-mi se înnod, 

Și lumea toată-n mine-i suspendată. 

 

Mă uit plângând la cele două maluri,

Aș vrea să zbor ori să înot,

Dar aripi n-am iar apa-i numai valuri,

Și se pornesc furtuni de peste tot.

 

Sub podul vechi curg ani străini,

Sunt anii ce i-am risipit,

Deasupra lor se văd întunecimi,

În care nopți nebune am topit.

 

Un vânt amar mă strigă-n spate,

Ca un ecou din ce-am pierdut,

Și podu-i gol iar lemnele-s crăpate,

Și nu zăresc nici urmă de trecut.

 

Întind o mână, dar nu-i nimeni,

Doar umbra stâlpilor rămași,

Și-n mine crește frigul vremii,

Iar podului îi este dor de câțiva pași.

 

Și, dus de timp, încet se frânge,

Cu pașii împietriți spre el m-aplec,

Îi iau ruina și mi-o înfig în sânge,

Că n-am avut curajul să îl trec.

Mai mult...

A șaptea zi

 

Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,

Şi umblă șarpele pe mere coapte,

Se-ascund în scorburi pustnici goi,

Hai vino raiule înapoi!

 

Atomii se ciocnesc în eprubete,

În univers zbor îngeri pe comete,

Trudește Doamne și a șaptea zi,

Că ai Tu vreme spre a te odihni,

 

Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,

Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,

Să stea cu îngerul de după gât,

Și când ești trist, să-ți țină de urât.

Mai mult...

Azi cânt…

 

Azi cânt cu trupul spart în mii de strune,

Și fiecare sunet e un țipăt neuman,

Născut de mine, și înfiat de lume,

Dar mai apoi, trecut în acte ca orfan.

 

Eu cânt cu ochii plini de vechi ruine,

Cu mâinile tăiate de lumini ce dor,

Iar sângele ce-mi curge printre rime,

Încheagă un poem ce n-are autor.

 

Cântarea mea nu caută iertare,

Ea urlă-n cer și plânge pe pământ,

E trupul meu strivit de orișicare,

De Dumnezeul care tace crunt.

 

Eu cânt cu mâinile legate strâns la spate,

Ca un ocnaș al propriei lumini,

Și-n mine clopotul durerii bate,

Iar sunetul mi se strecoară-n rădăcini.

 

Azi cânt dintr-un mormânt care respiră,

Cu gura spartă-a dorului prelung,

Și fiecare notă, mă supără și miră,

Că n-o aud decât atunci când plâng.

 

Iar cântecul, o lacrimă tăcută,

Se-ntoarce-n mine ca un duh hain,

Să strige lumii cu o șoaptă mută:

Veniți, azi cântă versuri, un străin!

 

Și lira, zilnic, în trupu-mi tânăr sapă,

O cruce fără nume, fără semn,

Și-n ochi, mi se adâncește-o groapă,

În care cântecul prin sita lumii-l cern.

Mai mult...

Dezamăgire

 

Cu mintea rătăcind în amăgire,

Mă-ndrept agale spre tăceri,

Sub pleoapele căzute de iubire,

Se frânge dragostea de ieri.

 

Îi port în piept icoana nemuririi,

Cu glasul stins de-atâtea căutări,

Și mă închin sub crucea amintirii,

Sperând s-o întâlnesc în alte zări.

 

Azi port în inimă o veche rană,

Din ea se scurge sângele tristeții,

Sub pielea mea e numai toamnă,

Și veșteji îmi sunt anii tinereții.

 

În jurul meu e-o mare fără țărmuri,

Și mă înec din nou în amintiri,

Cu mâinile întinse către ceruri,

Din mintea mea înalț dezamăgiri.

 

Mai mult...

Viețile-s deșarte…

 

Am adormit în zborul către tine,

Și-acum mie rău de atâta bine,

Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte.

 

Gândesc acum ce mult am mai iubit,

Și brusc din zboru-mi m-am oprit,

Căci și iubirea are un fel de moarte,

Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!

 

Prea mult cu ochii cufundați în carte,

Deodată m-am trezit că ești departe,

Și soarta manifeste peste tot împarte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte,

 

Iar fiecare arde-n propriul univers,

Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.

Mai mult...

Rătăcire

 

Pierdut sunt de o vreme,

Și nu mai văd cărarea,

Iar pasul mi se teme, 

Că vine întristarea.

 

Merg numai înspre noapte,

Cu patul după mine,

Aud în juru-mi șoapte, 

Şi plânsete străine.

 

Mă rog spășit de viață,

Să-mi ție calea vie,

În pas să am speranță, 

Și-n suflet veșnicie.

 

Alerg prin ploi mărunte,

Cu vânt tăios în plete,

Sudoarea de pe frunte, 

O sorb hulpav de sete. 

 

Pământul țin pe glezne,

În brațe legăn cerul,

Iar pasului e lesne, 

Să care tot misterul. 

 

Sub mine lumea geme, 

I-adulmec întristarea, 

Pierdut sunt de o vreme, 

Și nu mai văd cărarea. 

 

 

Mai mult...

Podul

 

Trăiesc la capătul de pod, 

Şi nu-l pot trece niciodată, 

Picioarele în mersu-mi se înnod, 

Și lumea toată-n mine-i suspendată. 

 

Mă uit plângând la cele două maluri,

Aș vrea să zbor ori să înot,

Dar aripi n-am iar apa-i numai valuri,

Și se pornesc furtuni de peste tot.

 

Sub podul vechi curg ani străini,

Sunt anii ce i-am risipit,

Deasupra lor se văd întunecimi,

În care nopți nebune am topit.

 

Un vânt amar mă strigă-n spate,

Ca un ecou din ce-am pierdut,

Și podu-i gol iar lemnele-s crăpate,

Și nu zăresc nici urmă de trecut.

 

Întind o mână, dar nu-i nimeni,

Doar umbra stâlpilor rămași,

Și-n mine crește frigul vremii,

Iar podului îi este dor de câțiva pași.

 

Și, dus de timp, încet se frânge,

Cu pașii împietriți spre el m-aplec,

Îi iau ruina și mi-o înfig în sânge,

Că n-am avut curajul să îl trec.

Mai mult...

A șaptea zi

 

Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,

Şi umblă șarpele pe mere coapte,

Se-ascund în scorburi pustnici goi,

Hai vino raiule înapoi!

 

Atomii se ciocnesc în eprubete,

În univers zbor îngeri pe comete,

Trudește Doamne și a șaptea zi,

Că ai Tu vreme spre a te odihni,

 

Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,

Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,

Să stea cu îngerul de după gât,

Și când ești trist, să-ți țină de urât.

Mai mult...

Azi cânt…

 

Azi cânt cu trupul spart în mii de strune,

Și fiecare sunet e un țipăt neuman,

Născut de mine, și înfiat de lume,

Dar mai apoi, trecut în acte ca orfan.

 

Eu cânt cu ochii plini de vechi ruine,

Cu mâinile tăiate de lumini ce dor,

Iar sângele ce-mi curge printre rime,

Încheagă un poem ce n-are autor.

 

Cântarea mea nu caută iertare,

Ea urlă-n cer și plânge pe pământ,

E trupul meu strivit de orișicare,

De Dumnezeul care tace crunt.

 

Eu cânt cu mâinile legate strâns la spate,

Ca un ocnaș al propriei lumini,

Și-n mine clopotul durerii bate,

Iar sunetul mi se strecoară-n rădăcini.

 

Azi cânt dintr-un mormânt care respiră,

Cu gura spartă-a dorului prelung,

Și fiecare notă, mă supără și miră,

Că n-o aud decât atunci când plâng.

 

Iar cântecul, o lacrimă tăcută,

Se-ntoarce-n mine ca un duh hain,

Să strige lumii cu o șoaptă mută:

Veniți, azi cântă versuri, un străin!

 

Și lira, zilnic, în trupu-mi tânăr sapă,

O cruce fără nume, fără semn,

Și-n ochi, mi se adâncește-o groapă,

În care cântecul prin sita lumii-l cern.

Mai mult...

Dezamăgire

 

Cu mintea rătăcind în amăgire,

Mă-ndrept agale spre tăceri,

Sub pleoapele căzute de iubire,

Se frânge dragostea de ieri.

 

Îi port în piept icoana nemuririi,

Cu glasul stins de-atâtea căutări,

Și mă închin sub crucea amintirii,

Sperând s-o întâlnesc în alte zări.

 

Azi port în inimă o veche rană,

Din ea se scurge sângele tristeții,

Sub pielea mea e numai toamnă,

Și veșteji îmi sunt anii tinereții.

 

În jurul meu e-o mare fără țărmuri,

Și mă înec din nou în amintiri,

Cu mâinile întinse către ceruri,

Din mintea mea înalț dezamăgiri.

 

Mai mult...

Viețile-s deșarte…

 

Am adormit în zborul către tine,

Și-acum mie rău de atâta bine,

Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte.

 

Gândesc acum ce mult am mai iubit,

Și brusc din zboru-mi m-am oprit,

Căci și iubirea are un fel de moarte,

Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!

 

Prea mult cu ochii cufundați în carte,

Deodată m-am trezit că ești departe,

Și soarta manifeste peste tot împarte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte,

 

Iar fiecare arde-n propriul univers,

Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.

Mai mult...
prev
next