Poezie

Îți mai miros hainele a Dior Sauvage

Mai îmi porți dorul meu după tine? 

Sau tot cu el te mai îmbraci....

Nu te-aș întreba ce faci,

Că e o întrebare retorică, 

Te-aș întreba altceva, 

Când ne vom revedea, când o să bem o cafea.

Să-ți reamintesc că mi-ai zis că ne vom căsători.. 

Sa fim la casa noastră cu ai noștri  proprii copii..

Hmmm, Să mai zic , că ai vrut să-ți fiu? 

Nu ți-am fost, 

Și nici nu vom fii 

Totuși, am rămas doi foști, 

Rar se mai uită înapoi,  

Iubind cu pătimă alți doi ochi.

Joi-Se înalţă doruri lipsite de noi,

Cu valuri de vise nu le--am povestit

Căci dacă le vei ştii vei deveni trist.

Că am iubt,şi iubesc mii de flori,

Cât şi nori ,apoi în zare văd acei ochi

Ce-s atât de vii ,de-ar ieşi şi iubirea din ei

El? Şi-ar face la mine-n suflet loc dar e atât de gri şi atat de gol..

De cine ți-e dor oare?

De amintirile nefăcute?

De tot ce ai uitat că doare?

De cuvintele ce i-a făcut buzele tăcute?

Dimineața am citit o carte 

și-am băut un ceai, 

Mi-am pus în vază trandafiri și margarete, 

Mă lovise ușor dorul-n din spate,

Înecând în sec "Nu,nu am regrete" 

Deși voiam să îl întreb " Din a ta iubire pentru mine mai ai"? 

N-am făcut-o știam deja răspunsul!

Sub pământ ce îngerii stau,

Urlă, plâng, pân îi aud și norii

Au iubit atât de crunt încât s-au dus,

Prin noi sunt vii văzând câte-un apus

Nu mai pot iubi pe nimeni 

Ce sa știi? 

Că te-am iubit puțin mai diferit. 

Tu iartă-mă ca nu am putut să-ți fiu 

Să-mi fi... 

Iartă-mă că acum sunt mai distanta 

Rece

Nu știam că dragostea din mine va trece... 

Și-n suflet  sunt doar mici firimituri de tine, 

În schimb, am risipit lacrimi și-o mie.

Ce șanse aveam să te revăd

Întâmplător, în trafic, pe stradă

A fost lăsat de Univers, cred..

Căci ochii mi-au zâmbit sa te revadă

Inima nu mi-a zâmbit la fel

Si-a amintit momentele trăite

De data asta a fost altfel

Emotii ciudate, de lacrimi însotite.

Mintea nu vrea să creadă că e imposibil

Și inima mai speră un final fericit,

Se încăpățânează să creadă că-i posibil

C-o sa revii de-un vin și-o-mbratisare de sfârșit.

Sunt multe de scris și totuşi mai nimic

Incerc ades să uit totul, să nu mă mai complic

Dar cum să renunț dacă tot ce voiam

Sa-ti privesc ochii ce-odata la mine zâmbeau.

Te las a nu știu câta oară...te las să fii

Rămâne o-ntrebare random "oare mai vii?"

Nu plec, nici nu rămân, dar simt că-s pierdută

Intr-un vis frumos, intr-o poveste nesfârșită

Căci atât cât mai există suflet, dor si versul meu

Prin tot ce simt și scriu îmi vei trăi mereu...

Eu te-am asteptat și n-ai venit

Ai dat uitării tot ce-ai promis

Speranțe mi-au murit în asfințit 

Si dorul l-am purtat... la infinit!.

Eu te-am visat... în umbre mi-ai apărut

Răsăritul mă prindea cu tine-n gând 

O clipă părea că viața mi-ar fi zâmbit

Dar nu!...erau iluzii... la infinit! 

Eu te-am scris pe veci în suflet

De dorul meu grav te-ai lipit

Tăcerea ta mi-a rămas un urlet

Ce răsună în mine... la infinit!

Eu te-am iubit și n-ai putut 

Să înțelegi ceea ce simt

Sau poate îți era teamă?

De-o dragoste... la infinit.

Pun culoare pe pleoape, pe buze un roșu,

Dar tot mi-e oglinda un zid prea poroșu'.

Îmi trasez obrajii cu linii sculptate,

Și tot mă privesc... urâtă pe toate.

Fardul promite, dar nu mă ascunde,

Sub piele-mi șoptesc răni prea profunde.

Ce folos să pictez o mască senină,

Când în mine e umbră și-i teamă deplină?

Rimel pe gene, contur pe sprâncene,

Dar sub toate, doar goluri, doar vene.

Machiajul e luptă, dar nu-i un răspuns,

Frumusețea mea... parcă n-a fost de-ajuns.

Îmi desenez chipul ca pe-o operă rară,

Dar cine o crede, când mă simt o povară?

Oglinda nu minte, dar nici nu m-alintă,

Ea știe ce simt, chiar de buza mi-e vopsită.

Și-atunci mă întreb: ce e frumusețea?

Un joc de iluzii, o mască, o gheță?

Când nici culoarea, nici liniile fine,

Nu pot astupa ce-i ascuns în mine.

Machiajul e praful pe o rană adâncă,

Frumos nu-i ce-i văzut, ci ce în piept stă să cânte.

Dar ce să fac, când cântecul tace,

Și-n mine doar vântul cu frigul se joace?

Poate frumosul nu-i de găsit,

Când mă caut în locuri ce-s de negăsit.

Și poate, chiar mâine, fără machiaj,

Voi afla că urâtul a fost doar un miraj.

În sufletul meu, port veșminte de neliniște și amărăciune, zdrențuite și murdare de gânduri întunecate, ca o haină grea ce îmi apasă fiecare pas

Și încerc sa dezertez de tot ce înseamnă noi, de tot ce ne definește, o iubire neîmplinită a căruia poartă o ființă nepăsătoare și una răscolit de dezordinea sentimentală lăsată în urma lui, iar încercarea ei e în zadar, rămânând doar o călătorie nesfârșită încercând să evadeze din amintirea brațelor lui

Tot în jurul meu s-a zdruncinat, dar nu că ți-ar păsa ție, căci nu degeaba m-ai învăluit la infinitul abisului într-un veșmânt plin de patimi, un veșmânt murdar care îmi sfâșie inima în bucăți rând pe rând

Iar aroma lui îmi sparge ecoul lacrimilor ce le simt adânci în piept, precum miresmele vântului zbuciumate ce stau să zărească cu mare dispreț o mare de furtuni învolburată de un val de neputințe

Eu mă simt... nu că ți-ar păsa ție,dar îmi înec întreaga fiintă în veșmantul acesta , al slăbiciunii, încât mi-aș fi dorit din întregul meu suflet să nu te fi cunoscut în aceea zi 

Însă e prea târziu de vreme ceasul pentru regrete ce ne prăbușesc într-o mare de întuneric, pe mine acompaniindu-mă desăvârșit cu suspine, iar pe tine doar cu voie bună și un viciu de a păcătui patându-ți sufletul pentru o aventură

Căci dintotdeauna ție ți-a plăcut viața, să iubești, să se îndure doar soarta de ce suflete lași-n să se prăbușească la podea

Și ce ai mai iubit să-ți culci capul pe pernă uitând totul ca și cum nu ar fi fost, ca și cum eu nu existam... 

Iubirea mea ce ți-o purtam era pentru tine inexistentă, tu îmi voiai chiar și ultima respirație, voiai să mă deți, când în ochii tăi eu mă reflectam ca și când nici nu aș fi fost...iar eu aș fi însemnat pentru tine doar un obiect nevaloros

Spargi ferestre,strigi la mine,

Așa se întâmplă ades cu tine.

Când ești mâniat pe mine.

Mă lovești,mă faci să plâng,

Și a doua zi tu incă,ești erou și poți să mă atingi? 

Parcă-ți sunt un rob

Pe care-l ții legat de pat,

Mă chinui,și viața mi-o distrug cu tine.

Îmi faci zile,scurte dese,și-ntunecate.

Cu durere și numai cu durere amestecate,

Zi de zi în casa ta,eu cad, 

Parcă sunt într-un coșmar,într-un iad.

Nu mai am salvare eu din casa ta,

Poate în timpul va trecea,

și iubirea ta curată, îmi vei arăta-o.

Dar acum eu sper și mă rog doar la icoane.

Autor 🤍Zamurca Alina🤍🤍

Salut,

E un  cuvânt simplu,

Dar măcar te face fericit,