Dorul ce mă mistuie
Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,
De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,
Când eram totul, și tu, univers,
Iar iubirea noastră scria propriul vers.
Erai atât de aproape, la un pas de suflet,
Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,
Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,
Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.
Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,
Fiecare clipă lângă tine era un infinit,
Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,
Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.
Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?
Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?
Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,
Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.
Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?
Oare toate jurămintele au fost doar venin?
Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,
Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.
Mi-e dor de noi, de râsul senin,
De zilele-n care iubirea era un festin,
Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,
Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.
Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,
Să-mi spui că încă în taină mă iubești,
Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,
Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.
Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?
Când drumul spre tine pare acum nebun.
Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,
Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 12 января
Просмотры: 166
Стихи из этой категории
Suspine nesfârșite
Ma întreb oare dacă la sfârșitul vieții vai mai rămâne măcar o pată de iubire sau macar un picur din mine Pământul va fi la fel de crud sau nu a fost îndeajuns cât suferim pe acest pământ, ca măcar la final de război sa ne iubim? Așa morți cum suntem, plini de sângele suferinței de care n-am fost niciunul cruțați Oare ne vom iubim vreodată? Suflete pereche sau vom fi doar doua duhuri ce își caută pacea, umplând pământul de sânge rece și cerul de lacrimi necruțătoare? Ne vom iubim într-un fianl cu foc, dar cu inimile goale și putrede vom fi doar astfel umbră peste umbră, sărutând pământul cu sărutarea ce ne definește, sărutarea despuitoare a morții
Săpătorul din adânc
Într-o pădure fără margini, mă plimb,
Unde copacii-s făcuți din oasele mele,
Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,
Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”
Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,
Sap șanțuri adânci în carnea speranței,
Fiecare zi o arunc în adâncuri,
Pământul mustind de visuri strivite.
Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,
În atelierele gândurilor mele plumburii,
Eu, fierarul blestemat al propriului chin,
Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.
Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,
Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,
Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,
Privirea-i e oglinda în care fug.
„De ce sapi, omule?” mă întreabă,
Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.
Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,
Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.
Și-n acea clipă, groapa se-nchide,
Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.
Săpătorul adoarme, uită lopata,
Dar mâine va veni cu o nouă ispită.
Oare, cândva, voi construi o scară?
Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,
Un Minotaur ce se vânează pe sine,
Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?
Oglinda spartă.
Mă uit în oglinda spartă de aseară,
Tremur și privesc în gol,
Greșelile din trecut mă omoară,
În teatrul vieții am cel mai inutil rol.....
Nu pot să-mi dau sens vieții,
Nu pot s-o fac fără tine,
Mi-am umplut de sânge pereții,
Blocat pe aceiași amintire......
Mi-am amintit cât de mult ți-am greșit,
Câte lacrimi ai vărsat din cauza mea,
Te rog să nu regreți că m-ai iubit,
Chiar dacă toate-s doar din vina mea........
Mă uit în oglinda spartă de aseară,
Privesc în ochi un monstru,
Care plânge și regretă seară de seară,
Greșelile din trecutul nostru........
Mă uit în oglinda spartă de aseară,
Toată cioburi, plină de sânge,
Viața-i dulce dar mai mult amară,
Copilul din mine veșnic plânge.....
Iau un ciob din oglinda spartă de aseară,
Fără să clipesc mi-l înfig în piept,
Lumânări vor plânge cu lacrimi de ceară,
Că te las în urmă e singurul regret.........
Carnal și efemer
Carne fragedă,
Descântec lin,
Aș vrea să plec
Aș vrea să vin.
Du-mă,ia-mă
Lasă-mi demnitatea
Ghem țepos,
Te iubesc,te urăsc.
Atinge-mă,
Dă-mi drumul,
Du-mă,ia-mă
Te rog iartă-mă.
Lovește-mă
Oprește-te,
Spin ucigaș
Împunge-mă.
Îmi plâng ochii
Grav bocet,
Dezgustător,
Te urăsc,te iubesc.
Șterge-mă,
Ca pe o pată de cafea,
Iubirea mea
Se va șterge cu buretele.
[…]
Trup idealizat
Caracter deficitar,
Ochi plini de har
Suflet carnal.
Du-mă,ia-mă
Doar lasă-mă,
Sufăr
Pentru al nostru eșuat plan.
Fără ,,Te iubesc"
Am scris versuri pentru tine,
Despre ceea ce eu simțeam,
Vina toată-mi aparține,
Păcatul meu, că te iubeam.
Scriam povești de tine pline,
Scriam ceva ce nu erai,
Vina toată-ți aparține,
Păcatul tău, că nu iubeai.
N-am așteptat nestemate,
O floare mi-era de-ajuns,
Vina la doi se-mparte,
Păcatul... ,,te iubesc" n-am spus.
Încă imi amintec
Încă îmi amintesc
Culoarea ta preferata
Al tau tau mov de neuitat
Sper din suflet că nu m ai uitat
Încă îmi amintesc ochii tăi
Cei căprui ca ai mei
Speram ca vei vedea in ei
Un viitor doar noi si ei
Încă imi amintec al tau nume
Ceva de nedescris parca ceva interzis
Nu ne am putut iubii
Ne am lăsat ca sa ne revedem
Intr un viitor asa cum vor ei
Care ei ne întreb noi
Când noi inca ne gândim la noi doi
Noi doi care împreună formam un întreg
Spre ca intr o zi ne vom vedea într un tren
Împărtășind iubrea pana la etern
Suspine nesfârșite
Ma întreb oare dacă la sfârșitul vieții vai mai rămâne măcar o pată de iubire sau macar un picur din mine Pământul va fi la fel de crud sau nu a fost îndeajuns cât suferim pe acest pământ, ca măcar la final de război sa ne iubim? Așa morți cum suntem, plini de sângele suferinței de care n-am fost niciunul cruțați Oare ne vom iubim vreodată? Suflete pereche sau vom fi doar doua duhuri ce își caută pacea, umplând pământul de sânge rece și cerul de lacrimi necruțătoare? Ne vom iubim într-un fianl cu foc, dar cu inimile goale și putrede vom fi doar astfel umbră peste umbră, sărutând pământul cu sărutarea ce ne definește, sărutarea despuitoare a morții
Săpătorul din adânc
Într-o pădure fără margini, mă plimb,
Unde copacii-s făcuți din oasele mele,
Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,
Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”
Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,
Sap șanțuri adânci în carnea speranței,
Fiecare zi o arunc în adâncuri,
Pământul mustind de visuri strivite.
Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,
În atelierele gândurilor mele plumburii,
Eu, fierarul blestemat al propriului chin,
Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.
Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,
Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,
Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,
Privirea-i e oglinda în care fug.
„De ce sapi, omule?” mă întreabă,
Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.
Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,
Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.
Și-n acea clipă, groapa se-nchide,
Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.
Săpătorul adoarme, uită lopata,
Dar mâine va veni cu o nouă ispită.
Oare, cândva, voi construi o scară?
Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,
Un Minotaur ce se vânează pe sine,
Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?
Oglinda spartă.
Mă uit în oglinda spartă de aseară,
Tremur și privesc în gol,
Greșelile din trecut mă omoară,
În teatrul vieții am cel mai inutil rol.....
Nu pot să-mi dau sens vieții,
Nu pot s-o fac fără tine,
Mi-am umplut de sânge pereții,
Blocat pe aceiași amintire......
Mi-am amintit cât de mult ți-am greșit,
Câte lacrimi ai vărsat din cauza mea,
Te rog să nu regreți că m-ai iubit,
Chiar dacă toate-s doar din vina mea........
Mă uit în oglinda spartă de aseară,
Privesc în ochi un monstru,
Care plânge și regretă seară de seară,
Greșelile din trecutul nostru........
Mă uit în oglinda spartă de aseară,
Toată cioburi, plină de sânge,
Viața-i dulce dar mai mult amară,
Copilul din mine veșnic plânge.....
Iau un ciob din oglinda spartă de aseară,
Fără să clipesc mi-l înfig în piept,
Lumânări vor plânge cu lacrimi de ceară,
Că te las în urmă e singurul regret.........
Carnal și efemer
Carne fragedă,
Descântec lin,
Aș vrea să plec
Aș vrea să vin.
Du-mă,ia-mă
Lasă-mi demnitatea
Ghem țepos,
Te iubesc,te urăsc.
Atinge-mă,
Dă-mi drumul,
Du-mă,ia-mă
Te rog iartă-mă.
Lovește-mă
Oprește-te,
Spin ucigaș
Împunge-mă.
Îmi plâng ochii
Grav bocet,
Dezgustător,
Te urăsc,te iubesc.
Șterge-mă,
Ca pe o pată de cafea,
Iubirea mea
Se va șterge cu buretele.
[…]
Trup idealizat
Caracter deficitar,
Ochi plini de har
Suflet carnal.
Du-mă,ia-mă
Doar lasă-mă,
Sufăr
Pentru al nostru eșuat plan.
Fără ,,Te iubesc"
Am scris versuri pentru tine,
Despre ceea ce eu simțeam,
Vina toată-mi aparține,
Păcatul meu, că te iubeam.
Scriam povești de tine pline,
Scriam ceva ce nu erai,
Vina toată-ți aparține,
Păcatul tău, că nu iubeai.
N-am așteptat nestemate,
O floare mi-era de-ajuns,
Vina la doi se-mparte,
Păcatul... ,,te iubesc" n-am spus.
Încă imi amintec
Încă îmi amintesc
Culoarea ta preferata
Al tau tau mov de neuitat
Sper din suflet că nu m ai uitat
Încă îmi amintesc ochii tăi
Cei căprui ca ai mei
Speram ca vei vedea in ei
Un viitor doar noi si ei
Încă imi amintec al tau nume
Ceva de nedescris parca ceva interzis
Nu ne am putut iubii
Ne am lăsat ca sa ne revedem
Intr un viitor asa cum vor ei
Care ei ne întreb noi
Când noi inca ne gândim la noi doi
Noi doi care împreună formam un întreg
Spre ca intr o zi ne vom vedea într un tren
Împărtășind iubrea pana la etern
Другие стихотворения автора
Ce n-as da naștere binecuvântării
Ce n-as da lumii pe pământ, doar pace și iubire
Un copil ca mine, ce iubește mult prea mult, naiv și cu mintea umil, ca lumea nu-l va lovii si învălui doar într-o umbra a iubirii mimate
Ce n-as da, ca iubirea pe care o port-n suflet s-o împart, nu cu dispretuirea ci cu grația ce mă înconjoară, dar lumea-i critica și te vede doar pentru greșelii
Ei nu înțeleg că binecuvântările sunt minuni dumnezeiești
Pentru ca creatorul vede mai de parte decât un om
Și...poate că-n lume ești om avar, pentru ei ești de nimic lăsat-n drum
Un criminal, un nesăbuit ce păcătuiește ca și cum ar fi ultima zi
Însă el, ne vede și simte sufletele
Vindeca orice rană, ne trimite multe semne ca ne iubește chiar dacă alții pot credea ca el nu exista...
Însă oamenii lui, pentru societate sunt doar niște nimicuri pierdute-n vânt, sunt cei diferiți ce nu vor sa se impună unei societății bolnave-n care iubirea înseamnă batjocură și sexul doar un hobby
De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc?
De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc,
Sub cerul acesta ce-mi pare ceresc?
Nu cer decât aer, lumină și pace,
Dar lumea mă strânge, mă împinge, mă face.
Un glas nevăzut, mereu ascuțit,
Îmi șoptește că drumul mi-e greșit,
Că nu am dreptate, că nu merit loc,
Că viața mea e un fum, un joc.
Dar eu vreau doar soare, vreau ploaia să cadă,
Să-mi spele durerea, să-mi crească o nadă.
Vreau să simt iarba sub pașii mei goi,
Să nu fiu doar țintă pentru alte război.
De ce trebuie glasul meu să fie frânt,
Când doar să iubesc încerc pe pământ?
De ce ochii lor mă privesc ca pe-un zid
Și nu văd în mine un suflet timid?
Am greșit că exist? Că sunt firul de vânt?
Că-mi port pe umeri un vis înfrânt?
Că strig la stele să-mi dea alinare
Într-o lume ce-și face din ură hotare?
Eu vreau să trăiesc, nu cer mai mult,
Să-mi fie zâmbetul un cânt nesculpt,
Dar sabia lumii mă taie mereu,
De parcă iubirea-i un păcat prea greu.
Aș vrea să răspund, dar glasul mi-e mut,
Cuvintele mor sub cerul tăcut.
Dar știu că-n mine e un foc ce mocnește,
Și el e dreptatea ce nu se oprește.
Căzând în tine
Te-am văzut în umbra unei camere pline,
ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.
Vocea ta era cea mai tăcută furtună,
mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,
până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.
Și acum sunt prinsă,
ca un val ce se sparge prea devreme.
Fiecare parte din mine tânjește după tine,
dar tu rămâi nemișcat,
ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.
Oh, cad în tine,
ca un cântec fără sfârșit,
ca un râu ce se îndoaie
să întâlnească oceanul din ochii tăi.
Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,
dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.
Am trasat în vis liniile mâinilor tale,
degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.
Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,
și ard,
ard în golul unde obișnuiai să fii.
Oh, cad în tine,
ca cerul ce cade în noapte,
ca o flacără ce aleargă după întuneric,
deși știu că nu-i bine.
Fiecare pas mă duce mai aproape,
dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.
Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,
când lumea se rotește în numele tău?
Cum să găsesc drumul înapoi,
când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?
Oh, cad în tine,
și nu știu cum să renunț.
Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,
și mă trage, mă trage,
mă trage în jos.
Strigătul primei iubiri
Și ceasul bate... dar sper să nu vină
Ziua în care o vei strânge de mână,
Ziua-n care alt nume vei rosti,
Uitând de noi... de tot ce-am fost cândva, copii.
Cum poți să o iubești, când eu te-am crescut
Din băiat rătăcit, în bărbatul pierdut?
Cum poți să-i promiți un viitor străin,
Când eu încă plâng sub al serii suspin?
Nunta voastră e-un blestem pe pământ,
E cântec amar, e lacrima-n vânt.
Să spui "te iubesc" și să nu simți ce spui,
Să calci pe iubirea ce-am fost amândoi.
Cu rochia albă, ea îți va zâmbi,
Dar în sufletul tău eu voi răsări.
Îți voi fi glasul ce tace-n altar,
Amintirea ce mușcă și doare amar.
Cum să uiți? Cum să lași înapoi
Ani de iubire ce au fost doar noi?
Când te va privi, vei înțelege târziu:
Eu sunt femeia ce-ți lipsește din viu.
De ce să-ți faci casă, copii și noroc,
Când trecutul te strânge ca lanțul de foc?
Când prima iubire rămâne altarul,
Iar sufletul tău îi păstrează hotarul?
Te rog, oprește-te, gândește la noi,
La mâinile noastre ce s-au strâns amândoi,
La tot ce-am trăit, la focul nestins,
Nu transforma iubirea-ntr-un ultim cuprins.
Căci nunta ta nu-i decât un regret,
Un legământ fals, un vis incomplet.
Să-ți amintești de mine, în fiecare zi,
Prima iubire nu se va risipi.
Lalele de balsam
Dulci îți sunt oceanele de azur, premărețe ce se mai închină doar la lumina petalelor mele de trandafir înmiresmate
Și dulce e totul ce îți închină grație și splendoare căci tu alini fără să atingi măcar o singură rană
Ești izvor de balsam tămăduitor cu săruturi infinite de iertare și alinare, iar buzele tale îți sunt divine prin balsamul cel mai vindecător
Și de și propria lacrimă ce-ți fragilă precum o floare, niciodată nu ți-a secat izvorul de iubirea ta arcadiană
Ești mare mea iubire, pură și splendidă de sublimă
Ești singura lalea căruia îi port mireasma și mă îmbracă în veșmântul vindecător
Iar aromele tale line de pace sunt parfumul meu preferat, în eternitățile ce plâng cu ecou printre pereți sufletului uman
Arhitectura unui dor
Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?
Din ce fibre invizibile se țese un suflet,
Cum fiecare absență devine mortar,
Iar amintirile – cărămizi din lut ars,
Aruncate la întâmplare într-un labirint?
Eu te-am zidit pe tine în mine.
Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,
O catedrală de sunete mute
Unde rugăciunile sunt doar șoapte
Pe care le murmur când toți își întorc privirea.
Dar iubirea asta nu e un templu.
E un pod suspendat,
Fragil, arcuit peste haos.
Lemn putred de regrete,
Lanțuri din tăceri ruginite,
Un pod pe care merg desculță
Căutându-te.
Mâinile tale erau arhitecți.
Cu ele ai modelat o lume,
Dar ai lăsat zidurile nefinisate,
Ferestrele deschise către un nicăieri,
Și m-ai lăsat să privesc,
De pe marginea golului,
Cum pleci.
Acum stau pe dărâmături,
Reconstruind fiecare clipă.
Pereți din dorințe,
Acoperiș din promisiuni frânte,
Și o poartă prin care tu n-ai să treci.
Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?
Eu nu știu.
Dar fiecare piatră pe care o ating
Mă lovește din nou
Cu absența ta.
Ce n-as da naștere binecuvântării
Ce n-as da lumii pe pământ, doar pace și iubire
Un copil ca mine, ce iubește mult prea mult, naiv și cu mintea umil, ca lumea nu-l va lovii si învălui doar într-o umbra a iubirii mimate
Ce n-as da, ca iubirea pe care o port-n suflet s-o împart, nu cu dispretuirea ci cu grația ce mă înconjoară, dar lumea-i critica și te vede doar pentru greșelii
Ei nu înțeleg că binecuvântările sunt minuni dumnezeiești
Pentru ca creatorul vede mai de parte decât un om
Și...poate că-n lume ești om avar, pentru ei ești de nimic lăsat-n drum
Un criminal, un nesăbuit ce păcătuiește ca și cum ar fi ultima zi
Însă el, ne vede și simte sufletele
Vindeca orice rană, ne trimite multe semne ca ne iubește chiar dacă alții pot credea ca el nu exista...
Însă oamenii lui, pentru societate sunt doar niște nimicuri pierdute-n vânt, sunt cei diferiți ce nu vor sa se impună unei societății bolnave-n care iubirea înseamnă batjocură și sexul doar un hobby
De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc?
De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc,
Sub cerul acesta ce-mi pare ceresc?
Nu cer decât aer, lumină și pace,
Dar lumea mă strânge, mă împinge, mă face.
Un glas nevăzut, mereu ascuțit,
Îmi șoptește că drumul mi-e greșit,
Că nu am dreptate, că nu merit loc,
Că viața mea e un fum, un joc.
Dar eu vreau doar soare, vreau ploaia să cadă,
Să-mi spele durerea, să-mi crească o nadă.
Vreau să simt iarba sub pașii mei goi,
Să nu fiu doar țintă pentru alte război.
De ce trebuie glasul meu să fie frânt,
Când doar să iubesc încerc pe pământ?
De ce ochii lor mă privesc ca pe-un zid
Și nu văd în mine un suflet timid?
Am greșit că exist? Că sunt firul de vânt?
Că-mi port pe umeri un vis înfrânt?
Că strig la stele să-mi dea alinare
Într-o lume ce-și face din ură hotare?
Eu vreau să trăiesc, nu cer mai mult,
Să-mi fie zâmbetul un cânt nesculpt,
Dar sabia lumii mă taie mereu,
De parcă iubirea-i un păcat prea greu.
Aș vrea să răspund, dar glasul mi-e mut,
Cuvintele mor sub cerul tăcut.
Dar știu că-n mine e un foc ce mocnește,
Și el e dreptatea ce nu se oprește.
Căzând în tine
Te-am văzut în umbra unei camere pline,
ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.
Vocea ta era cea mai tăcută furtună,
mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,
până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.
Și acum sunt prinsă,
ca un val ce se sparge prea devreme.
Fiecare parte din mine tânjește după tine,
dar tu rămâi nemișcat,
ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.
Oh, cad în tine,
ca un cântec fără sfârșit,
ca un râu ce se îndoaie
să întâlnească oceanul din ochii tăi.
Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,
dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.
Am trasat în vis liniile mâinilor tale,
degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.
Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,
și ard,
ard în golul unde obișnuiai să fii.
Oh, cad în tine,
ca cerul ce cade în noapte,
ca o flacără ce aleargă după întuneric,
deși știu că nu-i bine.
Fiecare pas mă duce mai aproape,
dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.
Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,
când lumea se rotește în numele tău?
Cum să găsesc drumul înapoi,
când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?
Oh, cad în tine,
și nu știu cum să renunț.
Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,
și mă trage, mă trage,
mă trage în jos.
Strigătul primei iubiri
Și ceasul bate... dar sper să nu vină
Ziua în care o vei strânge de mână,
Ziua-n care alt nume vei rosti,
Uitând de noi... de tot ce-am fost cândva, copii.
Cum poți să o iubești, când eu te-am crescut
Din băiat rătăcit, în bărbatul pierdut?
Cum poți să-i promiți un viitor străin,
Când eu încă plâng sub al serii suspin?
Nunta voastră e-un blestem pe pământ,
E cântec amar, e lacrima-n vânt.
Să spui "te iubesc" și să nu simți ce spui,
Să calci pe iubirea ce-am fost amândoi.
Cu rochia albă, ea îți va zâmbi,
Dar în sufletul tău eu voi răsări.
Îți voi fi glasul ce tace-n altar,
Amintirea ce mușcă și doare amar.
Cum să uiți? Cum să lași înapoi
Ani de iubire ce au fost doar noi?
Când te va privi, vei înțelege târziu:
Eu sunt femeia ce-ți lipsește din viu.
De ce să-ți faci casă, copii și noroc,
Când trecutul te strânge ca lanțul de foc?
Când prima iubire rămâne altarul,
Iar sufletul tău îi păstrează hotarul?
Te rog, oprește-te, gândește la noi,
La mâinile noastre ce s-au strâns amândoi,
La tot ce-am trăit, la focul nestins,
Nu transforma iubirea-ntr-un ultim cuprins.
Căci nunta ta nu-i decât un regret,
Un legământ fals, un vis incomplet.
Să-ți amintești de mine, în fiecare zi,
Prima iubire nu se va risipi.
Lalele de balsam
Dulci îți sunt oceanele de azur, premărețe ce se mai închină doar la lumina petalelor mele de trandafir înmiresmate
Și dulce e totul ce îți închină grație și splendoare căci tu alini fără să atingi măcar o singură rană
Ești izvor de balsam tămăduitor cu săruturi infinite de iertare și alinare, iar buzele tale îți sunt divine prin balsamul cel mai vindecător
Și de și propria lacrimă ce-ți fragilă precum o floare, niciodată nu ți-a secat izvorul de iubirea ta arcadiană
Ești mare mea iubire, pură și splendidă de sublimă
Ești singura lalea căruia îi port mireasma și mă îmbracă în veșmântul vindecător
Iar aromele tale line de pace sunt parfumul meu preferat, în eternitățile ce plâng cu ecou printre pereți sufletului uman
Arhitectura unui dor
Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?
Din ce fibre invizibile se țese un suflet,
Cum fiecare absență devine mortar,
Iar amintirile – cărămizi din lut ars,
Aruncate la întâmplare într-un labirint?
Eu te-am zidit pe tine în mine.
Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,
O catedrală de sunete mute
Unde rugăciunile sunt doar șoapte
Pe care le murmur când toți își întorc privirea.
Dar iubirea asta nu e un templu.
E un pod suspendat,
Fragil, arcuit peste haos.
Lemn putred de regrete,
Lanțuri din tăceri ruginite,
Un pod pe care merg desculță
Căutându-te.
Mâinile tale erau arhitecți.
Cu ele ai modelat o lume,
Dar ai lăsat zidurile nefinisate,
Ferestrele deschise către un nicăieri,
Și m-ai lăsat să privesc,
De pe marginea golului,
Cum pleci.
Acum stau pe dărâmături,
Reconstruind fiecare clipă.
Pereți din dorințe,
Acoperiș din promisiuni frânte,
Și o poartă prin care tu n-ai să treci.
Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?
Eu nu știu.
Dar fiecare piatră pe care o ating
Mă lovește din nou
Cu absența ta.