Amor crud-viu
Și cum tu îmi mângâiai sufletul odată, va știi doar cerul și soarele ce a băut odată-n impuls cu plusurile inimile noastre
Ce-ar fi bătut și acu dacă înfierbințeala și iuțeala soarelui nu ne-ar apune-n asfințitul iernii palide
Te citesc doar prin novele, printre rânduri goale flamande de iubire, dar ea nu mai vine căci n-are ea atâtea brate sa năpustescă încercării mele de supraviețuire
Și câtă inimă am pus în tot ce azi nu-i iubire, ci sunt doar frânte amintiri morbide
Țin în mine tot ce-i mort , iubirea noastră contracost
Te iubesc, păstrând un amor viu ce atât de mort căci îl alimentezi doar prin părăsire și speranțe false
Și tare mi-as dori sa pot face și eu la fel, dar nu-mi permit să disprețuiesc un străin, pe care l-aș fi iubit și acum sub cerul ce ninge, deși amorul lui a apus pătruns-n flacără verii temută
Al meu suflet nu îmi dă voie sa-l înec adânc-n inimă
Dar n-as putea să te dau uitării vreodată, când inima arde încă in iluzia și vraja amorului ce mă îngenuncheză mută
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 6 января
Просмотры: 171
Стихи из этой категории
Poem special de amor
Există amor fără poem de amor?
Nu există un asemenea amor...
Amorul este poemul de amor
Și-i singurul adevăr..
Am aflat asta privindu-ți ochii,
Frumoșii înamorați ochi,
Ce-au rămas fără lacrimi în trecut...
Iubito tu ești amorul meu,
Iar eu sunt poemul tău,
În locul plânsului am ales să ne iubim,
Să visăm împreună, de ce nu?
Privește cum dragostea noastră se scrie singură,
Atâtea trăiri vor să-și cânte poemelele lor...
Noi suntem doi spectatori
Ce-și privesc visele prinse în povești de iubire,
Există amor fără poem de amor?
Nu există un asemenea amor...
Amorul este poemul de amor
Și-i singurul adevăr..
Iubito tu ești amorul meu,
Iar eu sunt poemul tău!
(26 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
,, Uită nostalgia" în portugheză
Lacrima zăpezii printre ghiocei
Are-ntotdeauna un rost al ei,
E un ecou al iernii care a trecut,
Ce nu mai trezește un vis pierdut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
O iubire veche lasă amintiri,
Dar și căi deschise spre noi iubiri.
Soarele apare cândva zâmbind.
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
E un subiect trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia!
Esqueça a nostalgia!
A lágrima da neve entre os pingos de neve
Sempre tem um propósito,
É um eco do inverno que passou,
O que já não desperta um sonho perdido.
Esqueça a nostalgia,
Chega de lágrimas!
Sempre cante
Sua primavera!
Esqueça a nostalgia
pretérito,
Cante alegria
Que nos conhecemos.
Um amor antigo deixa lembranças,
Mas também abre caminhos para novos amores.
O sol às vezes aparece sorrindo.
Esqueça a nostalgia,
Não fale sobre ela
E dos olhos azuis
Limpe sua lágrima!
Esqueça a nostalgia,
É um assunto passado,
Cante alegria
Que nos conhecemos.
Esqueça a nostalgia,
Chega de lágrimas!
Sempre cante
Sua primavera!
Esqueça a nostalgia,
Não fale sobre ela
E dos olhos azuis
Limpe sua lágrima!
E dos olhos azuis
Limpe sua lágrima!
Esqueça a nostalgia,
Chega de lágrimas!
Sempre cante
Sua primavera!
Esqueça a nostalgia
pretérito,
Cante alegria
Que nos conhecemos.
Esqueça a nostalgia!
🎤 Iubirea mea, în noaptea stinsă
Iubirea mea, în noaptea stinsă,
Se pierde-n vânt, ca frunza ninsă.
Pe ruine arde-n scrum,
O stea ce plânge-n cer postum.
Am fost ecou pe sticlă rece,
Un vis ce-n umbre se petrece,
Un dor ce-n ziduri se destramă,
Lăsându-și lacrima ca teamă.
Sub cer de jar, pe căi de fum,
Mă-ntreb de-a fost iubire-n drum,
Sau doar un cântec de uitare,
Ce s-a sfârșit în depărtare.
Sub cruce neagră de tăcere,
Te caut printre amintire,
În șoapte reci de vânt hoinar,
În pași pierduți pe drum fugar.
Din Pilde am învățat iertarea,
Să-ți aștept pasul și chemarea,
Cu ochii-n rugi, cu dor arzător.
Ca tatăl fiului rătăcitor,
Pe străzi pustii, sub felinare,
Se sting și visele amare.
În ploaia rece, sub lumini,
Mi-e dor de ochii tăi divini.
Un ceas bătrân ne plânge-n șoapte,
Ca o fantasmă dusă-n noapte,
Dar timpul, rece și hain,
Ne-a risipit ca pe-un suspin.
În zidul vechi, cuprins de gheață,
Îți strig iubirea ce nu-ngheață,
Dar piatra tace, visul moare,
Iar luna-n cer ne plânge-n zare.
Dar, dacă mâna ta se-ntinde,
Prin focul nopții mă cuprinde,
Vom reclădi, din visul frânt,
Un nou destin, un nou cuvânt.
Și-n bezna grea, din dor rănit,
Se va aprinde-un foc sfințit,
Iubirea noastră – stea divină,
Un legământ ce nu se-nclină.
Vom prinde aripi, vom zbura,
Prin cer de vise vom dansa.
Și-n zori, sub raze argintii,
Vom fi din nou ce-am fost cândva...
Am stiut...
Cică atunci când va fi să îți apară,
Vei ști dintr-o dată, ca-n dimineți de primăvară.
Un fior adânc, un răspuns fără glas,
O clipă ce pare că e... fără de ceas...
Și eu am știut, nu demult...odinioară
Cu inima plină, pe-acorduri de chitară.
Alăturea-i simțeai cum se oprește timpul,
De nici nu știai că trece anotimpul.
Dar timpul s-a stins între zile și nopți.
Și prezența lui, azi, n-o mai aștept
Rămasă cu gândul, cu visul înfrânt,
Scriu amintiri... cu dor în cuvânt.
Când va fi să-ți apară, vei ști dintr-o dată
Și am știut... mi-era privirea de el fermecată
Nu-i vina nimănui că nu a înflorit...
Unele flori se usucă de atâta privit.
Poate că știi... doar atunci când e scris,
Sau poate că știi.. dar rămâne un vis.
Dar nu-mi pare rău c-am simțit atât de profund
E mare lucru să simți chiar de-n tăcere, de dor, mă scufund.
Fără de rost și gol
Răsare fără rost o altă dimineață
Las gol în patul gol, tot gol să mă primească
Găsesc poate un rost când voi pleca de-acasă
E musai să zâmbesc chiar dacă nu-mi mai pasă
Trec zilele gonind, se-neacă-n nopți tăcute
Doar visele plutind mai vin să mă sărute
Cu buze reci m-ating pe firele cărunte
S-adune albe stoluri în zbor de aripi frânte
Se duce azi ca ieri, tristețea nu mă lasă
Sătul o iau la rost dar plânge la fereastră
Mă-nțeapă fără rost și-apoi îmi râde-n față
Nu știu cum s-o alung, nu cred că mai e șansă
E sufletul plecat, în gol bate-ntr-o poartă
Tot strigă ne-ncetat privit în râs de gloată
Încearcă disperat să-nvingă crudă soartă
Iubind e vinovat, stă fără rost de gardă
Primesc răspunsul gol la întrebări ce-apasă
Să umplu-nlocuiesc un gol cu o fereastră
Scrutând prin ea-i tot gol, doar zarea cea albastră
Deși nu-i nici un nor rămân umblând prin ceață
Se pierde om din om, devine o paiață
Un corp amorf din lut, statuie fără față
Tablou în amintiri, decor lipsit de viață
Trimis în loc străin se vinde într-o piață
Prin vene curge dor lăsând inima stoarsă
S-adune timpul gol scurtând firul de ață
Lipsit de noi mă dor toți pașii către casă
Doar Ea mi-ar umle gol în rostul meu de viață
Și într-o zi...!
Mult îi plăcea să stăm de vorbă,
Când pe acasă mai treceam,
Să afle dacă totul merge bine,
Și ce necazuri la servici aveam
Ducea cu greu a ei suferință,
Și foarte rar la cineva s-a plâns,
Era cu zâmbetul mereu pe buze,
Și sub năframă părul în coc strâns
Tot timpul avea ceva de făcut,
Prin casă sau cu florile din curte,
Și tare mult pe noi ne bucura,
Când ne-aducea în poală fructe
O văd și-acum cum ochii lăcrimau,
Când îi spuneam că noi plecăm,
Cu dosul palmei lacrima ștergea,
Și aștepta cu drag s-o-mbrățișăm
........................
Și într-o zi a sunat telefonul,
La care nu doream să răspund,
Șimțeam că nu mă sună mama,
Și totuși am spus da...plângând!
Poem special de amor
Există amor fără poem de amor?
Nu există un asemenea amor...
Amorul este poemul de amor
Și-i singurul adevăr..
Am aflat asta privindu-ți ochii,
Frumoșii înamorați ochi,
Ce-au rămas fără lacrimi în trecut...
Iubito tu ești amorul meu,
Iar eu sunt poemul tău,
În locul plânsului am ales să ne iubim,
Să visăm împreună, de ce nu?
Privește cum dragostea noastră se scrie singură,
Atâtea trăiri vor să-și cânte poemelele lor...
Noi suntem doi spectatori
Ce-și privesc visele prinse în povești de iubire,
Există amor fără poem de amor?
Nu există un asemenea amor...
Amorul este poemul de amor
Și-i singurul adevăr..
Iubito tu ești amorul meu,
Iar eu sunt poemul tău!
(26 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
,, Uită nostalgia" în portugheză
Lacrima zăpezii printre ghiocei
Are-ntotdeauna un rost al ei,
E un ecou al iernii care a trecut,
Ce nu mai trezește un vis pierdut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
O iubire veche lasă amintiri,
Dar și căi deschise spre noi iubiri.
Soarele apare cândva zâmbind.
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
E un subiect trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia!
Esqueça a nostalgia!
A lágrima da neve entre os pingos de neve
Sempre tem um propósito,
É um eco do inverno que passou,
O que já não desperta um sonho perdido.
Esqueça a nostalgia,
Chega de lágrimas!
Sempre cante
Sua primavera!
Esqueça a nostalgia
pretérito,
Cante alegria
Que nos conhecemos.
Um amor antigo deixa lembranças,
Mas também abre caminhos para novos amores.
O sol às vezes aparece sorrindo.
Esqueça a nostalgia,
Não fale sobre ela
E dos olhos azuis
Limpe sua lágrima!
Esqueça a nostalgia,
É um assunto passado,
Cante alegria
Que nos conhecemos.
Esqueça a nostalgia,
Chega de lágrimas!
Sempre cante
Sua primavera!
Esqueça a nostalgia,
Não fale sobre ela
E dos olhos azuis
Limpe sua lágrima!
E dos olhos azuis
Limpe sua lágrima!
Esqueça a nostalgia,
Chega de lágrimas!
Sempre cante
Sua primavera!
Esqueça a nostalgia
pretérito,
Cante alegria
Que nos conhecemos.
Esqueça a nostalgia!
🎤 Iubirea mea, în noaptea stinsă
Iubirea mea, în noaptea stinsă,
Se pierde-n vânt, ca frunza ninsă.
Pe ruine arde-n scrum,
O stea ce plânge-n cer postum.
Am fost ecou pe sticlă rece,
Un vis ce-n umbre se petrece,
Un dor ce-n ziduri se destramă,
Lăsându-și lacrima ca teamă.
Sub cer de jar, pe căi de fum,
Mă-ntreb de-a fost iubire-n drum,
Sau doar un cântec de uitare,
Ce s-a sfârșit în depărtare.
Sub cruce neagră de tăcere,
Te caut printre amintire,
În șoapte reci de vânt hoinar,
În pași pierduți pe drum fugar.
Din Pilde am învățat iertarea,
Să-ți aștept pasul și chemarea,
Cu ochii-n rugi, cu dor arzător.
Ca tatăl fiului rătăcitor,
Pe străzi pustii, sub felinare,
Se sting și visele amare.
În ploaia rece, sub lumini,
Mi-e dor de ochii tăi divini.
Un ceas bătrân ne plânge-n șoapte,
Ca o fantasmă dusă-n noapte,
Dar timpul, rece și hain,
Ne-a risipit ca pe-un suspin.
În zidul vechi, cuprins de gheață,
Îți strig iubirea ce nu-ngheață,
Dar piatra tace, visul moare,
Iar luna-n cer ne plânge-n zare.
Dar, dacă mâna ta se-ntinde,
Prin focul nopții mă cuprinde,
Vom reclădi, din visul frânt,
Un nou destin, un nou cuvânt.
Și-n bezna grea, din dor rănit,
Se va aprinde-un foc sfințit,
Iubirea noastră – stea divină,
Un legământ ce nu se-nclină.
Vom prinde aripi, vom zbura,
Prin cer de vise vom dansa.
Și-n zori, sub raze argintii,
Vom fi din nou ce-am fost cândva...
Am stiut...
Cică atunci când va fi să îți apară,
Vei ști dintr-o dată, ca-n dimineți de primăvară.
Un fior adânc, un răspuns fără glas,
O clipă ce pare că e... fără de ceas...
Și eu am știut, nu demult...odinioară
Cu inima plină, pe-acorduri de chitară.
Alăturea-i simțeai cum se oprește timpul,
De nici nu știai că trece anotimpul.
Dar timpul s-a stins între zile și nopți.
Și prezența lui, azi, n-o mai aștept
Rămasă cu gândul, cu visul înfrânt,
Scriu amintiri... cu dor în cuvânt.
Când va fi să-ți apară, vei ști dintr-o dată
Și am știut... mi-era privirea de el fermecată
Nu-i vina nimănui că nu a înflorit...
Unele flori se usucă de atâta privit.
Poate că știi... doar atunci când e scris,
Sau poate că știi.. dar rămâne un vis.
Dar nu-mi pare rău c-am simțit atât de profund
E mare lucru să simți chiar de-n tăcere, de dor, mă scufund.
Fără de rost și gol
Răsare fără rost o altă dimineață
Las gol în patul gol, tot gol să mă primească
Găsesc poate un rost când voi pleca de-acasă
E musai să zâmbesc chiar dacă nu-mi mai pasă
Trec zilele gonind, se-neacă-n nopți tăcute
Doar visele plutind mai vin să mă sărute
Cu buze reci m-ating pe firele cărunte
S-adune albe stoluri în zbor de aripi frânte
Se duce azi ca ieri, tristețea nu mă lasă
Sătul o iau la rost dar plânge la fereastră
Mă-nțeapă fără rost și-apoi îmi râde-n față
Nu știu cum s-o alung, nu cred că mai e șansă
E sufletul plecat, în gol bate-ntr-o poartă
Tot strigă ne-ncetat privit în râs de gloată
Încearcă disperat să-nvingă crudă soartă
Iubind e vinovat, stă fără rost de gardă
Primesc răspunsul gol la întrebări ce-apasă
Să umplu-nlocuiesc un gol cu o fereastră
Scrutând prin ea-i tot gol, doar zarea cea albastră
Deși nu-i nici un nor rămân umblând prin ceață
Se pierde om din om, devine o paiață
Un corp amorf din lut, statuie fără față
Tablou în amintiri, decor lipsit de viață
Trimis în loc străin se vinde într-o piață
Prin vene curge dor lăsând inima stoarsă
S-adune timpul gol scurtând firul de ață
Lipsit de noi mă dor toți pașii către casă
Doar Ea mi-ar umle gol în rostul meu de viață
Și într-o zi...!
Mult îi plăcea să stăm de vorbă,
Când pe acasă mai treceam,
Să afle dacă totul merge bine,
Și ce necazuri la servici aveam
Ducea cu greu a ei suferință,
Și foarte rar la cineva s-a plâns,
Era cu zâmbetul mereu pe buze,
Și sub năframă părul în coc strâns
Tot timpul avea ceva de făcut,
Prin casă sau cu florile din curte,
Și tare mult pe noi ne bucura,
Când ne-aducea în poală fructe
O văd și-acum cum ochii lăcrimau,
Când îi spuneam că noi plecăm,
Cu dosul palmei lacrima ștergea,
Și aștepta cu drag s-o-mbrățișăm
........................
Și într-o zi a sunat telefonul,
La care nu doream să răspund,
Șimțeam că nu mă sună mama,
Și totuși am spus da...plângând!
Другие стихотворения автора
Mă vrei doar pentru carne?
Mă vrei doar pentru carne,
Mușchi întinși peste oase fragile,
Un dans al sângelui în venele lumii,
O coajă pe care o privești,
Dar nu o cauți mai adânc.
Mă vrei doar pentru forma care trădează sufletul,
Un fel de vas pictat,
Gol înăuntru, dar strălucitor la lumină.
Mă întrebi ce mai fac,
Dar nu mă întrebi cine sunt.
Ești grăbit să devii explorator
Al unui continent care nu-ți aparține,
Dar n-ai curajul să sapi sub pământ.
Te oprești la margine,
În jurul unui foc fals,
Aprins doar de dorințe trecătoare.
Dar trupul meu nu e doar carne,
E o arhivă de povești,
Țesuturi scrise cu litere mici,
Cicatrici ca fraze uitate,
O inimă care bate ritmuri neînțelese,
Căutând un dansator care să asculte.
Așa că întreabă-mă mai mult,
Deschide o poartă, nu doar o ușă.
Ce vezi când ochii mei te privesc?
Ce tăceri ți-am spus și n-ai auzit?
Dacă mă vrei doar pentru carne,
Atunci rămâi flămând,
Căci carnea e doar o mască,
Dar eu sunt întregul spectacol.
Frumusețe visată
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Cu chipul lumii îmbrățișat,
Dar nu sunt decât o umbră josă,
Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.
Mă privesc în oglindă și tremur,
Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,
Doar ochii goi, plini de umbră,
Și-n inimă doar doruri, un eșec.
Aș vrea să fiu ca ele, râzând,
Cu pielea strălucind ca un cristal,
Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,
O umbră pierdută, un simplu fatal.
Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,
În realitate sunt doar un chip fără culoare,
Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,
Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.
Căci frumusețea nu va veni,
Chiar dacă aș plânge un veac întreg,
Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,
Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,
Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,
Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.
Și în final, când nimic nu mai contează,
Căci am pierdut și ultima speranță,
Mă las purtată de vântul ce mă vrea,
O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.
Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Autopsie
Autopsia sufletului – operă tăcută,
Lumină bântuită în umbre de carne,
Fiecare gând un nerv înveninat,
Fiecare emoție, o rană ce curge în zare.
Am deschis pielea gândurilor,
Și în adâncuri am găsit un țesut de neliniște,
Fibrele iubirii se răsfrâng în spini de dor,
Arterele durerii bat ritmul unei inimi străine.
Timpul, chirurgul cu mâini tremurând,
Taie firul memoriei și leagă fragmentele,
Pe masa rece a existenței, ne reîntoarcem,
Căutând o esență în praf de visuri risipite.
Aici, sub bisturiul privirii,
Se scurge lacrima unui adevăr adânc,
Fiecare strat al ființei e o carcasă
Și totuși... sufletul trăiește, ascuns în cenușa lui.
Sufletul, un organ rupt între cer și pământ,
Nu moare niciodată, dar se naște cu o răsuflare de frică,
În fiecare fereastră se oglindește un strigăt mut,
Fiecare respirație o sută de mii de săgeți.
Iată, mă opresc... să aud tăcerea lui,
În autopsia aceasta, nu există vindecare, doar înțelegere.
O societate bolnavă
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
Nu vorbim despre inimi rupte,
despre traume ascunse,
despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.
Nu ne trebuie analize,
ci doar o adevărată privire în suflet.
Dar suntem prea orbi pentru asta.
Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,
dar ce știm despre mamele lor?
Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,
cautând o validare pierdută?
Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.
O rană ce nu s-a închis niciodată.
Nu vorbim despre violatori,
dar acei bărbați nu sunt doar monștri,
sunt copii crescuți în haos,
unde iubirea era doar o iluzie,
un joc de cuvinte aruncate în vânt.
Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat
să iubească doar prin violență,
să consume, să distrugă pentru a simți ceva.
Noi nu ne gândim că, poate,
copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,
vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,
să vândă corpul pentru o validare falsă.
Și nu putem da vina pe nimeni
decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim
fără să așteptăm ceva în schimb.
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,
ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.
Și poate că fiecare dintre noi
poartă o rană nevăzută,
un gol emoțional pe care îl umplem
cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.
Nu susținem comportamentele acestea,
dar în fiecare dintre noi
există o fărâmă de aceleași răni,
de aceleași greșeli,
pentru că nu știm să vindecăm,
nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.
Vrem să condamnăm,
vrem să adâncim ura în aceste răni,
dar trebuie să înțelegem:
suntem toți rezultatul unui sistem
care nu știe cum să vindece,
cum să iubim fără frică, fără egoism.
Poate că, într-o lume mai bună,
copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,
nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,
pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.
Anatema disforiei
Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea
Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele
Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja
Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe
Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc
Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții
Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării
Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea
Mă vrei doar pentru carne?
Mă vrei doar pentru carne,
Mușchi întinși peste oase fragile,
Un dans al sângelui în venele lumii,
O coajă pe care o privești,
Dar nu o cauți mai adânc.
Mă vrei doar pentru forma care trădează sufletul,
Un fel de vas pictat,
Gol înăuntru, dar strălucitor la lumină.
Mă întrebi ce mai fac,
Dar nu mă întrebi cine sunt.
Ești grăbit să devii explorator
Al unui continent care nu-ți aparține,
Dar n-ai curajul să sapi sub pământ.
Te oprești la margine,
În jurul unui foc fals,
Aprins doar de dorințe trecătoare.
Dar trupul meu nu e doar carne,
E o arhivă de povești,
Țesuturi scrise cu litere mici,
Cicatrici ca fraze uitate,
O inimă care bate ritmuri neînțelese,
Căutând un dansator care să asculte.
Așa că întreabă-mă mai mult,
Deschide o poartă, nu doar o ușă.
Ce vezi când ochii mei te privesc?
Ce tăceri ți-am spus și n-ai auzit?
Dacă mă vrei doar pentru carne,
Atunci rămâi flămând,
Căci carnea e doar o mască,
Dar eu sunt întregul spectacol.
Frumusețe visată
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Cu chipul lumii îmbrățișat,
Dar nu sunt decât o umbră josă,
Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.
Mă privesc în oglindă și tremur,
Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,
Doar ochii goi, plini de umbră,
Și-n inimă doar doruri, un eșec.
Aș vrea să fiu ca ele, râzând,
Cu pielea strălucind ca un cristal,
Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,
O umbră pierdută, un simplu fatal.
Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,
În realitate sunt doar un chip fără culoare,
Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,
Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.
Căci frumusețea nu va veni,
Chiar dacă aș plânge un veac întreg,
Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,
Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,
Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,
Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.
Și în final, când nimic nu mai contează,
Căci am pierdut și ultima speranță,
Mă las purtată de vântul ce mă vrea,
O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.
Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Autopsie
Autopsia sufletului – operă tăcută,
Lumină bântuită în umbre de carne,
Fiecare gând un nerv înveninat,
Fiecare emoție, o rană ce curge în zare.
Am deschis pielea gândurilor,
Și în adâncuri am găsit un țesut de neliniște,
Fibrele iubirii se răsfrâng în spini de dor,
Arterele durerii bat ritmul unei inimi străine.
Timpul, chirurgul cu mâini tremurând,
Taie firul memoriei și leagă fragmentele,
Pe masa rece a existenței, ne reîntoarcem,
Căutând o esență în praf de visuri risipite.
Aici, sub bisturiul privirii,
Se scurge lacrima unui adevăr adânc,
Fiecare strat al ființei e o carcasă
Și totuși... sufletul trăiește, ascuns în cenușa lui.
Sufletul, un organ rupt între cer și pământ,
Nu moare niciodată, dar se naște cu o răsuflare de frică,
În fiecare fereastră se oglindește un strigăt mut,
Fiecare respirație o sută de mii de săgeți.
Iată, mă opresc... să aud tăcerea lui,
În autopsia aceasta, nu există vindecare, doar înțelegere.
O societate bolnavă
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
Nu vorbim despre inimi rupte,
despre traume ascunse,
despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.
Nu ne trebuie analize,
ci doar o adevărată privire în suflet.
Dar suntem prea orbi pentru asta.
Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,
dar ce știm despre mamele lor?
Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,
cautând o validare pierdută?
Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.
O rană ce nu s-a închis niciodată.
Nu vorbim despre violatori,
dar acei bărbați nu sunt doar monștri,
sunt copii crescuți în haos,
unde iubirea era doar o iluzie,
un joc de cuvinte aruncate în vânt.
Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat
să iubească doar prin violență,
să consume, să distrugă pentru a simți ceva.
Noi nu ne gândim că, poate,
copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,
vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,
să vândă corpul pentru o validare falsă.
Și nu putem da vina pe nimeni
decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim
fără să așteptăm ceva în schimb.
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,
ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.
Și poate că fiecare dintre noi
poartă o rană nevăzută,
un gol emoțional pe care îl umplem
cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.
Nu susținem comportamentele acestea,
dar în fiecare dintre noi
există o fărâmă de aceleași răni,
de aceleași greșeli,
pentru că nu știm să vindecăm,
nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.
Vrem să condamnăm,
vrem să adâncim ura în aceste răni,
dar trebuie să înțelegem:
suntem toți rezultatul unui sistem
care nu știe cum să vindece,
cum să iubim fără frică, fără egoism.
Poate că, într-o lume mai bună,
copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,
nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,
pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.
Anatema disforiei
Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea
Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele
Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja
Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe
Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc
Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții
Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării
Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea