Dorul ce mă mistuie
Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,
De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,
Când eram totul, și tu, univers,
Iar iubirea noastră scria propriul vers.
Erai atât de aproape, la un pas de suflet,
Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,
Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,
Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.
Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,
Fiecare clipă lângă tine era un infinit,
Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,
Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.
Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?
Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?
Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,
Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.
Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?
Oare toate jurămintele au fost doar venin?
Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,
Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.
Mi-e dor de noi, de râsul senin,
De zilele-n care iubirea era un festin,
Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,
Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.
Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,
Să-mi spui că încă în taină mă iubești,
Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,
Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.
Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?
Când drumul spre tine pare acum nebun.
Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,
Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.
