MEMORIA ECOULUI

    Te rog nu-mi adă vinul, într-un pahar crăpat, 
    Căci vreau să-i gust parfumul, de trup întins pe pat.  
    Să nu-mi torni din carafă, paharele pe rând, 
    Căci vreau să-i simt savoarea pe buze, că-s flămând... 
    
    Nu-mi aranja în palmă un miez de nucă dulce,  
    Căci simt acum aroma, ce părul tău o duce.
    Şi n-aş vrea ca mirosul în minte să-l încurc 
    Iar izul tău de tei, să pară că-i de nuc…
    
    Mai bine îmi sărută căuşul pălmii stângi.  
    Şi în găvanul coapsei, trupşorul să ţi-l frângi, 
    Să mi te cuibăreşti în mine, aşa cum bine ştii, 
    Să-mi ceri apoi în şoaptă, să-ţi cuvânt poezii... 
    
    Iar când voi termina şi luna-i sus pe cer, 
    Să ştii că n-am să uit, să reclam pe lăicer, 
    Ce ştiu că-n miez de noapte, mi se cuvine mie, 
    O geană de zeiţă, ce trupul îşi mlădie…

    În timp ce tu dormeai, 
    Luna-şi vărsă părul bălai, 
    Ceru-şi iţi vălul în stele, 
    Străluminându-mi calea dintre ele... 
    
    În noaptea târzie, fără cuvânt, 
    Te-am sărutat, uşor şi flămând, 
    În dorul curbei tale pline, 
    În timp ce tu dormeai aşa de bine... 
    
    Apoi, în braţe te-am cuprins, 
    Dar ai gemut, încet, prin vis, 
    Eu m-am lipit de tine intim, 
    În timp ce tu dormeai aşa, sublim... 
    
    Căci eu m-am scoborât în patul tău, 
    Pe-o rază de lună, peste-o mare şi-un hău, 
    Învăluit în taine şi în şoapte, 
    În timp ce tu dormeai în noapte...
    
    N-am rezistat străin chemării tale, 
    Ispită dulce în plăceri carnale, 

    Iar toate astea se-ntâmplară, 
    În timp ce tu dormeai afară...

Prea ocupat cu truda cea pustie,
Un an se trece cât o zi – se ştie –
Un dram de sare te-înfierează-n sârg,
Ştergându-ţi sloava celor care plâng.

Pruncii se înalţă-n umbra casei tale,
Ne-mai-tânjind să vadă-un fir de soare.
Ţi-e viaţa searbădă şi mută,
Iar noaptea, fără vise, cruntă.

În zori de zi te spinteci cu ocară,
În zâmbet trist te-apleci şi te-nfioară
Povara nesfârşitelor porunci
Şi-a simţămintelor pe care-n urmă le arunci.

Căci tihna nu ţi-e zbor; spre hău te-neci,
Din care-n silă, în lacrimi, te hrăneşti.
Mocirla-ntunecată a gândurilor goale
Te-atrage spre-adâncimi demenţiale.

În cuşca descărnată-a minţii fade
Nu mai e loc de cântec, de balade,
Doar inima – călău fără blândeţe –
Mai dă semnal slăbit de bătrâneţe.

Îngenunchiat, împărtăşeşti la cine-ascultă
Tristeţea fără margini şi desculţă
A-sufletului zdrenţuit de zile grele,
Nerăbdător privind eliberarea către stele.

Prea ocupat, nevinovat, că laşi în urmă
Trup plin de viaţă-n care corbii scurmă.
Te-ai repezit spre slava celor ce te-nvaţă
Calea sfârşită a regatului fără de viaţă.

În zorii nopţii-apune-o geană-n mii de stele;
Shibalba-i steaua-poartă către ele,
Străluminându-mi drumul infernal al nopţii,
Topind din mine seva dulce a vieţii.

Elefantul mecanic pășește încet și ușor,
Pare că nu merge pe drum: el calcă pe nor,
Pufăind, își ridică trompa grea înspre cer,
Ascunzându-și discret rotițele de fier...

Trâmbițându-și cu putere notele muzicale,
Stropește cu apă lumea întâlnită în cale,
Și dând din urechile mari din piele de foale,
Elefantul mecanic, grațios, înaintează agale...

El își poartă încet șaua prinsă cu cingători,
Plină ochi cu câteva zeci de veseli călători,
Elefantul mecanic cel mare, puternic și blând,
Îi duce în spate pe toți, din greu răsuflând...

L-am privit în ochii lui de sticlă, mari și căprui,
Și i-am șoptit: "Cu lumea asta nebună te pui?
Tu știi că e-n zadar, așa că-ți cer spre aprobare,
Primește-mă te rog și pe mine la o plimbare!"

Se trec în valuri corbii croncănind cu toții, 
Pe cer îngreunat, sub semnul gri al morții, 
Un tren își cântă melancolic singurătatea într-o gară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

În astă tristă, sumbră și mică adunare, 
Cu mâinile-nfundate adânc în buzunare, 
Ne-am regăsit peronul, înfrigurați la o țigară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Copaci s-au descărnat de frunze într-o jale,
Așternându-ni-le cu protest în cale,
De ne-ntrebăm, în neputința zloatei de afară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Iar ploaia asta crudă, măruntă, umedă și rece, 
Ce îmi pătrunde-n suflet și care nu mai trece, 
S-a prefăcut în lacrimi a nu știu câta oară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Da, încă mai aud în foșnet roditor,
Doina cerului pe care-o cântați,
Dansând pierduți în parfumul florilor,
Umbriți de nori și cu soare pătați...

Da, încă mai văd în coloane înalte,
Cum stau în arcade catedralele voastre,
Ecoul care-mi făcea inima să tresalte,
Legănându-mă pe vălul mării albastre...

Da, încă mai simt, dulce, pe buze,
Cuvintele voastre șoptite-n surdină,
Și gustul de miere curs dintre frunze,
Un strop de rai ce-a căzut în grădină...

Și întristat că nu ați dăinuit la nesfârșit,
Într-un final am înțeles mai bine:
Salcâmii mei blajini nu au murit,
Doar s-au mutat definitiv în mine...

Am dormit așa de mult

că, stând pe pernă cu fața șifonată,

am realizat că momentul potrivit e-o amăgire

și că, de fapt, nu vine niciodată.

Cred că și din cei care au murit

în așteptare de momente potrivite,

încă așteaptă nemișcați chiar și acum,

să se întâmple din morminte.

Dar sunt și alții curajoși,

de exemplu, să ne gândim la primăvară,

dacă ar aștepta momentul potrivit să înflorească primul copac,

ar fi în lume pe veci iarnă.

Sau dacă roadele din pământ,

ar aștepta momentul potrivit să iasă, oh Doamne,

am muri cu toții de foame.

De aceea cred că ar trebui să vorbim,

să nu mai așteptăm momentul potrivit care oricum nu vine,

pentru că dacă o mai lungim așa de mult,

o să mă omoare, într-un final, dorul de tine.

(și o să intru în categoria celor din strofa a doua)

Iubito vezi ce faci

Căci regulamentul de astăzi s-a schimbat,

Ai obligații mult mai mari,

Iar costurile scad...

Ar trebui să ma iubești trimestrial,

Sau poate pe doi ani!

Procentele să crești treptat,

De la nivelul ce-l ai azi,

Nu spun că e puțin,

Probabil nici prea mult,

Dar te-aș ruga să-l urci la absolut,

Tu poți orice,eu ți-am mai spus,

Sau chiar plus infinit!

(22 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Prin trupul serii trece luna,

Asemeni ție-n visul meu, 

Iar stelele îi port cununa, 

La fel cum ți-am purtat-o eu. 

Și nu te pot uita de tot,

Amorul meu te știe, 

Și simt aievea că înot, 

Prin inima-ți pustie. 

Aici mă pierd în amintiri, 

Ca-ntr-un abis de dor și vis,

Și trist ascult cum râd iubiri, 

Ce nu știu încă că s-au stins.

Din fiecare clipă moartă, 

Îmi cresc lungi aripi de dureri,

Și bat în zidul fără poartă, 

Al vechilor plăceri,

Căci tu rămâi, chiar de nu ești,

Grădina mea cu roade,

Și-n fiecare noapte înflorești, 

Când lacrima îmi cade. 

It is war! The swords, the pikes are sharpened to kill.

Shields, arrows and bows are made for the soldier's duty...

But...thousands to Charon will pay their bill, and thousands more the Lethe's banks will fill.

The gods now have a sooty task...to decide who wins in this conflict... for beauty.

Jet black hair adorns your white and pale shoulder.

Your smile, your gentle laughter puts Aphrodite to the deepest of shame,

And as your cheeks smoulder, two of the brightest blue stars greet the beholder.

All of Greece knows your name and Troy will fight for my claim.

Your scent, fills any room, of fresh freesia and sweet hyacinth.

Your stunning gaze follows me, in small and shy sips.

You're making sure I would be your plinth, your key to life's labyrinth.

And when I look back, you pout your lips and press down with your hips.

From Menelaus's grasp I took you away,

Your lawful husband, guardian and protector.

To your eyes I fell prey, your laugh became the reason for my new day.

Alongside Hector, I fight for your fondness, the sweetest nectar.

No, no, I know what you wish to say...I will not be one Menelaus or Ajax will slay.

Now, my dear, gods join our already mighty foes...

To extinguish your body's perfection.

Even Venus knows, she can't compare when you pose...

Phthonus has blackened her heart to our affection and now even she...desires our abjection.

Sharp to the eye but soft to the touch,

Your curves, any man would kneel at their sight.

Mortal, hybrid or God as such, it won't matter very much.

Cronos has heard the Achaean's plight... though not even he, your divinity could blight.

I do not know how much time I have left on this earth,

Achilles has slain many a friend and ally... he won't stop until he's bled us dry.

If it is to be so, may we find rebirth, so that to you even in another life, I may prove my worth.

I look upon the great blue sky and I know then that your radiance and name shall never die.

Pe bolta nopții-ntunecate,
Un Luceafăr plânge-n stele,
Privind spre lumea de departe,
Spre dorurile efemere.

Sclipind cu aripi de lumină,
El trece-n vis de mii de ori,
Dar dragostea i-e tot străină,
Sortită doar pentru muritori.

Coboară lin, cu glas de gheață,
Să-și caute un strop de glas,
Dar timpul trece, viața-ngheață,
Și dorul moare, n-a rămas.

El nu cunoaște ce e clipa,
Ce-n pieptul cald își află rost;
Doar veșnicia-i este aripa,
Cu preț de lacrimă și cost.

O fată-l cheamă din visare,
Cu ochi adânci și chip de nea,
Dar nu-l vrea că-n nemurire,
Nu arde focul ce ea îl vrea.

Rămâne el, stăpân pe gânduri,
Pe cer cu doruri fără leac,
Luceafăr blând, pierdut în drumuri,
Ce n-atingi pământul în veac.

Cand de mine te apropiai,

sufletul eu mi-l oftam,

În ai tăi ochi verzi priveam,

iar dorința ți-am văzut-o;

Mâna după tine am dus-o,

şi cealaltă pe obraz,

Iar în exces de extaz,

buzele moi le apropiam;

Şi nici măcar nu banuiam,

că imoralul se-ntâmpla…