GÂNDURI…

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!

Aud și-acum în minte acel ecou îndepărtat al strigătelor entuziaste ale unor puști, care pe o punte șubredă din lemn, se-ndeamnau unii pe alții într-un joc copilăresc: fiecare aruncaseră după un, doi, trei!, câte-o rămurică desfrunzită ca într-un concurs grozav al hazardului, durat pe undele aurii, strălucitoare și molcome ale pârâiașului ce-și susura cursul sub picioruțele goale care-și săltau entuziasmul, gata-gata să frângă firava punte...

Eram trei: eu și verișoarele mele de-o vârstă cu mine, blondele mele verișoare ca două caise coapte-n soarele verii, pe care le vedeam numai în vacanțele de vară petrecute împreună la bunici, așa că deși le duceam dorul în tot restul anului, nu pregetam să ne luăm la întrecere sau să ne hârjonim cât era ziulica de lungă. În apropierea casei bunicilor, peste drum, se afla lângă prisaca bunicului, o lizieră de salcâmi falnici și groși, care păstoreau veșnic un pârâiaș rece și domol, peste care era trecută o punte dintr-o singura blană veche de stejar putrezită de ploi și soare, știți voi, o punte dintr-aceea numai bună de sărit pe ea, o punte care se bălăngănea în toate părțile, scârțâind și amenințând tot-odată să arunce în apă pe orișice neastâmpărat!

Câte țipete, ce hărmălaie de nedescris, trebuie să fi îndurat acea dumbravă răcoroasă! Căci ne plăcea să ne-adunăm, dimpreună cu alți copii megieși, la prânz, când soarele bătea cel mai tare și să ne luăm la întrecere: ba zvârlind ramurele în apă, ba făcând echilibristică pe puntea cea șubredă, ba alergând de pe mal și aruncându-ne în apă strigând bombaaa!, și împroșcând apa-n jur cât mai departe! Putea soarele să pârjolească cât o putea, că nouă chiar nu ne păsa, întrucât ghiolul acela răcoros, avea apa numai bună de adâncă pentru scăldat, iar noi nu pierdeam nicio zi prilejul de a ne bălăci cât ținea soarele ce încerca zadarnic să se strecoare printre frunzișul des al dragilor mei de salcâmi...

Iată, cum cobori poteca, în dreapta te scobori către punte, iară cum faci la stânga dai de luciul auriu al micului nostru ghiol răcoros; peste el, o salcie pletoasă își răsucește trupul către apă, iar mai încolo sfatul salcâmilor... Iară bunicul, într-o zi,  auzind de zarva noastă, o legat de-o cracă mai groasă și rezistentă o funie zdravănă și aspră de cânepă de al cărui capăt o încolăcit un cauciuc vechi de mașină: acesta a fost leagănul, la propriu, al copilăriei mele, după care tânjeam toată iarna...

Și-apoi, sfârrrr! și bâlbâdâc!!!, printre țipete și strigăte de bucurie! Și-apoi înotam iarăși către mal, ca să ne cățărăm pe movila de pe care ne luăm avântul, certându-ne cui să-i vie mai întâi rândul, argumentând ca gâștele cu care împărțeam ghiolul, fiindcă ne aflam întotdeauna în dihonie zdravănă cu un cârd format din vreo douăsprezece înaripate, gălăgioase, care mai tot timpul gâgâiau și sâsâiau și-și înfoiau la noi aripile, întrucât, și pe bună dreptate, ne considerau intrușii care le tulburau veșnica siestă de după prânz...

Acel loc, - nu știu dacă mai există și astăzi -, a rămas în mintea mea de copil ca un tărâm magic, zugrăvit în ecouri și culori vii, în cioburi de lumini și umbre, în frânturile verzi ale ghiolului care îngrădește un petec albastru de cer scuturat de salcâmi, o margine uitată de lume și timp, peste care plutește o punte șubredă din lemn, unde o mână de țânci gălăgioși, încă-și mai strigă auriul unui pârâiaș răcoros, domol, ce-și țese amintirea în mintea mea de-acum, de om mare...

Of, Doamne! Ce n-aș da acum să am puterea să dau timpul înapoi și să mai râd atât de curat și de lipsit de griji ca atunci!, să mai trăiesc încă odată acele momente!, cu aceeași intensitate! De ce n-am știut atunci, Doamne, că acele clipe sunt unice și că nu se vor mai întoarce niciodată! Că dintre ele n-au mai rămas decât frânturi ca dintr-un vis nedurat până la capăt, un vis în care mă lăsam legănat de brațele vânjoase ale salcâmilor mei și mângâiat de apa răcoroasă a pârâiașului meu, peste care se mai pierde doar un singur ecou îndepărtat:

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!...

    Cu trudă plină și grea, nopți albe-am învins,
    Nopți nedormite cu temeri de necuprins,
    Cununele frunții către care acum mă înclin,
    Umbrite-s cu frunze de dafin și de măslin...
    
    Împlinite, nopțile mele în zori mi s-au stins,
    Strivindu-mi în pleoape rouă bună de scris,
    Proaspăt strânsă din toate durerile grele,
    Dureri izvorâte din prea-plinul inimii mele...
    
    Degeaba te zbați și dreptul îți ceri, nebună,
    Căci tot între coaste, închisă și fără lumină,
    Am să te port, așa cum te-am purtat mereu,
    Ca pe-o durere, care nu mă lasă la greu...
    
    Că multe dureri îndură ciudatul meu cord,
    Veșnic în dezacord cu mintea din nord,
    Am ales să ignor aritmiile tale și să sângerez,
    Tăcut, prin răni de lumină mă eliberez…

Nu-mi amintesc câți ani aveai pe-atunci, erai mică, cred că vreo patru-cinci ani, când în oraș, într-o seară friguroasă de noiembrie, ne-am hotărât să participăm la "noaptea felinarelor de hârtie"...

Ne-am îmbrăcat bine și la ora stabilită, ne-am făcut loc prin marea de oameni care participau cu toții la acest eveniment, căutând un loc mai bun, ferit de vântul tăios, care își făcea din când în când simțită prezența, prin rafale scurte și reci...

Încântați de idee, am cumpărat la rândul nostru vreo două lampioane de hârtie, știți de care, dintre acelea roșii, dotate cu pastile de parafină, care odată aprinse, umflau aerul cald în interiorul de hârtie al lampionului, făcându-l să se înalțe către cer...

Nu erau prea multe lumini pe vremea aceea pe platoul din fața casei de cultură, așa că cerul întunecat, luminat ici și colo de steluțe palide, era decorul perfect pentru a lansa lampioanele colorate. Tu, ca de obicei, erai veselă ca o vrăbiuță, cu obrăjorii aprinși de frig, nerăbdătoare să lansăm lampionul și bineînțeles să ne punem câte o dorință!

În jurul nostru, părinți și copii deopotrivă, așteptau semnalul mult dorit, lampioanele luminau deja fețele noastre, iar aburul iscat de răsuflările noastre, făceau să le tremure jucăuș flăcăruile... Am început să numărăm: 10... 9..., 8..., iar tu aplaudai încântată de marea de luminițe, zburdând în jurul meu ca un licurici roz atras de lumină... 3..., 2..., 1..., și!

Apoi cu toții am dat drumul lampioanelor, care încet-încet, au început să se înalțe înspre cer, evadând din mâinile noastre și purtând spre împlinire, dorințele a câtorva sute de oameni, câți ne aflam la acel moment în piață. Urmăream cu ochii mijiți lampionele care dansau hipnotic, când iată, brusc cerul nu mai era atât de greu, străluminat de sute de puncte colorate care se îndepărtau încet de noi, nu aveam voie să ne spunem cu glas tare dorințele, doar în gând, căci numai așa puteam spera să se împlinească...

Lampioanele strălucitoare îmbrățișau cerul fiind purtate de vânt, încet, răbdătoare la strigătele de încântare ale copiilor și ale adulților deopotrivă de emoționați, fiindcă toți, până la unul, cumva în adâncul nostru, ne doream ca lampionul care ne purta dorințele să nu cadă înapoi pe pământ, făcându-ne astfel dovada că dorințele nu vor putea fi împlinite...

Dar lampionul nostru, atât cât am putut să-l urmărim cu privirile și să-l osebim printre altele, prinsese curaj și se înălța hotărât să ne facă pe plac, iar tu plină de bucurie mă întrebai dacă-l mai zăresc, iar eu te mințeam cu seninătate spunându-ți că lampionul nostru zboară printre primele, dacă nu chiar primul...

Nici în ziua de astăzi, nu știu ce dorință ți-ai pus, nu te-am întrebat respectând protocolul. Dar eu încă îmi amintesc bine ce mi-am dorit, acum pot s-o rostesc fiindcă dorința mea s-a împlinit: mi-am dorit să ajung să te văd mare. Pesemne lampionul nostru a călătorit departe și acolo sus, s-a prefăcut într-o stea care n-a încetat niciodată să lumineze...

Peste ani, ai crescut mare și-ai plecat departe urmându-ți calea, luând cu tine pe lângă dorința pe care ți-ai șoptit-o atunci în gând și o parte din noi. Am rămas în urmă-ți cu dor și nostalgia timpului petrecut împreună, amintindu-mi din când în când, de o noapte friguroasă de noiembrie, în care pe un cer sticlos și neîndurător, mi-am pus o dorință care mai târziu chiar avea să se împlinească prin trupul luminos al unui felinar de hârtie colorată...

Cu ochii larg deschiși, prin iarbă alergam,
Cu-aripi pe umerii goi către ceruri zburam,
Cu umbrele lumii în suflet și lumina întâilor zori,
Nu m-am uitat înapoi, căci pășeam peste nori...

Înaintând, spre tine-am mai făcut un pas,
Cu bună știință și cu sfială grea în glas,
Am rezumat întreaga clipă într-un cuvânt,
Căci încă n-am primit haloul cel de sfânt...

Cu ochii larg deschiși, îndelung m-ai privit,
Și apoi pe buzele mele un sărut mi-ai strivit,
Și te-ai ascuns în mine, tu umbră-mi erai,
Fără halou, străluminat, eram deja în rai...

    Îţi mulţumesc Ţie Doamne,
    că mi-ai dat puterea, 
    să-nfloresc spini sub tălpile mele,
    Îţi mulţumesc Ţie Doamne,
    că mai există şi oameni,
    pentru care merită să trăieşti, 
    sau să mori...
    că mi-ai dăruit această insulă pustie,
    pe care să pot naufragia,
    şi să-mi găsesc refluxul... 
    că mă pot întoarce oricând în adânc,
    târând după mine cochiliile sparte, 
    şi frânturi de cuvânt...
    
    Ţie Îţi mulţumesc Doamne,
    că dincolo de mine am găsit,
    cascadele verzi din care-mi adun, 
    bucuriile sau nefericirile mele, 
    şi-Ţi promit Ţie Doamne, 
    că am să greşesc, 
    şi-am să fiu Om, 
    să-mi păstrez calea strâmbă, 
    să calc mai departe pe spini ascuţiţi, 
    să mor mai mult cu fiecare zi,
    Îţi promit Ţie Doamne,
    c-am să fiu Om...

    La marginea Universului,
    Constelaţiile se rotesc,
    Ameninţând nemărginirea,
    Cu şi mai multe stele...
    
    În creuzetul Universului,
    Stau să se nască din neant,
    Alţi sori şi alte planete,
    Precum şi alte stele călătoare...
    
    Dintr-un singur fir de nisip,
    Nori şi spirale făr’ de sfârşit,
    Se topesc şi curg colorate,
    În colţul ochilor tăi...
    
    Acest vad de lumină,
    Va arde într-un final,
    Brăzdând întunericul,
    Miliardelor de fire de nisip...

Riga Riga unde ești tu?
Sunt un conte fără Riga și Soare
Venit am într-un secol greșit
Riga Riga de ce nu te arăți ?
Rămân un cireș nobil între spinii plebei

Dacă ziua ar fi o noapte,

Totul s-ar spune în șoapte.

Dar prin zorii ce apar

Orice șoapte în van dispar.

Doar destinul îți croiește

Calea aleasă, și nu greșește.

Pe cereasca hartă a sorții

Creionează un însemn al vieții.

Acesta îți marchează soarta

Și nu știi când se-ntoarce roata,

Căci ești sortit ca s-o urmezi

Și îți rămâne doar ca să visezi.

Un an, o zi, un ceas,

Și ai reușit încă un pas

Să poți iubi și realiza

La orice vârstă ai avea.

Nu sunt eu cel care par acum.

De fapt, cine este?

Port zeci de măști doar ca să mă ascund de cunoscuți.

Nu sunt eu cel care scrie acum.

Cine o scrie?

Deținutul din mine caută evadare prin versuri adânci - cicatriciale.

Nu sunt eu cel care par tăcut și ușă de biserică.

Cine este?

Gălăgia din mine creează haosul exagerat care-mi obosește mintea și-mi provoacă violență de sine.

Nu sunt eu cel care par leneș.

Cine o fi?

Psihologul din mine muncește pentru echilibrul psihic.

Nu sunt eu cel care suferă de boala sentimentală - dragostea-i flacără sadică.

Cine o suferă?

Pacientul din mine își cară cancerul în spinare 

și habar n-are ce o să-l mai aștepte în continuare.

Nu sunt eu cel care par a nimănui, la exterior am zis multe, dar aparențele înșeală.

A cui sunt?

Existențele dovedite îmi sunt familie - îi accept pe fiecare fără nicio rușinare și ele mă " îngrijesc " cu asemenea povare.

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ... fără nici un fir de iarbă...
    ... herghelii de cai s-adapă, 
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ... că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,
    prima stea lucind pe stâncă...

Oh suflet drag, 

În poze vechi mă uit

Regăsind un zâmbet blând

Inocent- radiant 

Care pe chip înflorea

Și rad ,mă amuz 

Cum timpul este cel mai mare dușman

Și totodată cel ce te susține 

Zâmbetul de copil

Împietrit este acum 

Rigid și casant

Masca o porți

Chiar de te ustură

Și răsuflarea ți-o taie

Așa trăiești

Marioneta propriului univers

În care tu ai creat 

Atât păpușarul cât și scenariul

Recuzita cât și simtiriile

De sfori vrei să fi tras

Tarat și apoi lăsat 

În abis căzut 

Până te întreb : 

Când vrei sforile să le tai 

Și masca să o spargi?