GÂNDURI…

    Să-mi dai petale de flori albastre,
    Să-mi fie pleope sub genele caste...
    
    Să-mi dai lumina ochilor mei,
    Să-mi fie aştri pe cerul de tei...
    
    Să-mi dai iubirea pe care-o voiesc,
    Să-mi fie nectarul dumnezeiesc...
    
    Să-mi dai sărutul de cu sară promis,
    Să-mi fie nesomnul, limpede-n vis...

    Ciudată reptilă lipsită de vine,
    Trupul tău cald curge-nspre mine:
    Marmură albă, fluidă, ce-ncearcă,
    Simţirea de el să-mi fie atrasă...
   

    Şi, Doamne!, -i plin de adâncimi înalt sculptate,
    De mâinile mele cu migală durate...
    Şi-l simt parcă-n mine, şoptindu-mi alene:

    "Hai, vino iubite şi sărută-mi pe gene,
    Somnul ce încă nu-i somn,
    Deşi-s adormită, ştii bine nu dorm."

- Doamne ajută nouă și la toată lumea! Fă mă cruci!, îmi zice bunica înțepător.

Fac o cruce mare cât toate zilele, sub privirea neîndurătoare a bunicii și parcă deja îi simțeam unghiile înfipte în urechea mea... Mai târziu însă, acum eram "în ochii lumii" și promisiunea unei chelfăneli ulterioare părea oricum inevitabilă, măcar că nu îi ieșeam din cuvânt și stăteam "smirnă", pășind cu grijă "să nu..."

Bunica s-a oprit pe uliță, sub umbra unui dud, la o bucată de vorbă cu o săteancă, iar eu, smerit și sfios ca o fată mare, stăteam la o distanță de doi pași, în respectul bârfelor uzuale, căci n-aveam voie să casc gura la vorbele "oamenilor mari":

- Zîua bună părinte! Frumoasă slujba di azi, d'apoi cum? Să vie coana preuteasă, mai pi după prânzișor, încolo, dacă nu poati, atunci trimet eu băietu'! Da, da, nepotu'. Ci caști gura, mă! Sărută patrahirul! Doamne iartă-mă și păzește-mă!

Mă aplec și sărut mâna popii, care mirosea a smirnă și busuioc:

- Sărut mâna, părinte!, zic cu voce suavă încercând să nu par stânjenit de privirile iscoditoare ale popii.

Popa satului, era un individ mărunțel, grăsuliu, cu o barbă roșie și o claie de păr la fel de roșie, de zicea lumea că i-a luat foc scăfârlia de la lumânările din biserică! Bașca, scăfârlia mai era dotată și cu o cheliuță corespunzătoare ce era des acoperită de potcap, că de... preoteasa era tânără, mult mai tânără decât popa și se îngrijea nevoie mare să țină diferența de ani cât mai mică, măcar că nici ea nu dădea pe-dinafară de frumusețe... dar cum gura lumii nici pământul n-o astupă, știa tot satul, ce și pe dincolo...

Preoteasa era cu burta mare, aștepta prunc și se temea nevoie mare de fricoasă, că era la primul punc și cale de vreo zece sate nu era decât o singură coană moașă care s-o ajute la soroc, iar aceea era bunica mea.

Din această pricină, trebuia să alerg de fiecare dată când preuteasa avea impresia că i-o venit sorocul, căci era destulă cale între casa bunicilor și casa popii, eu trebuind să aleg drumul cel mai scurt, trecând prin curțile și grădinile a câtorva megieși, ca nu care cumva să întârzii din a da de veste...

Numai că pruncul se lăsa așteptat, iar popa își cam pierduse nădejdia că o să aibe prunc înainte de Sântă Marie, ba chiar tot satu' începuse a pune tot felul de rămășaguri, ba c-o fi băiet, ba c-o fi fată, ba că să vezi c-o să fie blond ca ta-su de roșcat, bârfele erau în floare, iar eu eram descusut de toate babele curioase, de nu mai puteam merge lent ca tot omu', când vedeam mișcare de baticuri pe după ostrețe...

Și uite-așa trece o săptămână, trec două, da' coana preuteasă nici gând să mai nască, măcar că nu mai ieșea din casă de multă ce era, iară eu făceam "naveta", ba aducându-i vreo doftorie trimisă de Coana Moașă, ba vreo veste c-o intrat în durerile facerii, de nimeni nu mai credea, nici măcar popa, c-o să nască până-n strânsul câmpului...

Doar eu știam că bătusem cărare bună între cășile noastre, ba chiar și popa venea uneori pe ea, chit că trebuia să sară vreo două pârleazuri, da' nu era bai, că popa își sufleca voios sutana, dezvelind două glezne albe și subțirele împodobite frumos cu puf roș de ziceai că avea picioare de găină!

Și într-o seară de sâmbătă, mai pe după amurg, dintr-o dată, începe să bată hodorogit clopotul bisericii, căci afară se pornise o viforniță cu nori grei, întunecați a grindină, iar clopotarul ne dădea de veste la tot satul să ne strângem orătăniile prin poiate, iară pe noi în case cu ferestrele și ușile bine închise. Da' ce să vezi, că preuteasa trimise vorbă că... i-o venit sorocul să nască, semn rău pe vremea asta, da' ce să-i faci dacă pruncul se grăbește, Coana Moașă își ia geanta cu scule doftoricești și-mi spune:

- Ie felinaru ' lu' bune-tu și străpunge cărarea pân' la coana preuteasă, că avem de adus un prunc pe lume! Ia-o înainte!

Afară se întunecase de-a binelea și începuse să plouă cu stropi mari care cădeau cu zgomot peste streșinile caselor, înecând burlanele și băltind cărarea, care acum era toată numai un glod slinos și lipicios, de ne îngreuna la fiecare pas înaintarea...

Odată ajunși, popa ne sări înainte, deschizându-ne poarta și dintr-o privire îmi dădui seama imediat că o cam luase pe ulei, era ciudat de "vesel" și chiar neinteligibil, se cam clătina pe picioarele-i subțiri, se vede treaba că se cam "cinstise" cu clopotarul și cu dascălu' și cu alți megieși veniți să petreacă venirea pruncului pe lume...

Evident că n-am scăpat nici eu, căci în ochii lui cenușii și tulburi, eram "bărbat adevărat" de-acum, și-mi pusese și mie să beau într-un pahar, din cel vin bisericesc de împărtășanie, rubiniu de bun, cu gust dulce acrișor...

Iară coana preuteasă își urla din toți rărunchii durerile nașterii, afară vifornița își urla putința, noi bărbații beam gălăgioși felicitându-l pe încă ne-proaspătul tătic, iară Coana Moașă... moșea împărțind ordine în stânga și-n dreapta după apă fierbinte, ștergare, ață și foarfece pentru prea cinstitul buric al noului prunc...

Și când vifornița bătea cel mai tare, iar grindina cădea din cer răsunător ca o toacă, găurind acoperișul de azbest al grajdului popii, iată, un scâncet ascuțit s-o auzit în plină furtună. 

Brusc, toată lumea o tăcut, ascultând primul glas al noii făpturi, care-și anunța cu vioiciune venirea pe lume: popa făcea la cruci și mătănii sărind într-un picior, că în sfârșit i s-o născut pruncul, coana preuteasă istovită și albă la față abia mai vorbea, că în sfârșit i s-o născut pruncul, Coana Moașă, istovită și ea, nu mai dădea ordine, munca ei se isprăvise, că în sfârșit o moșit pruncul, iar eu, fiindcă zărisem pentru o clipă scutecele albastre ale noului prunc, rânjind cu gura până la urechi și cu ochii steclind de vinul popii, încredințat că Domnul mi-o dat mie misiunea cavalerului luminii, zic:

- Părinte să fie într-un ceas bun! Îi băiet, să vă trăiască!, lăsând cu gura căscată întreaga asistență!!!

Iară popa dădu în plâns, aruncându-și potcapul de pământ și dezvăluind flăcările părului cel roș, Coana Moașă își înfipse unghiile în urechea mea, neștiutorul obiceiului, că moașa trebuie să anunțe lumii felul pruncului, necum nepotul acesteia...

Au trecut ani de-atunci, de la întâmplarea aceasta... Acum stau și zâmbesc, așa, în colțul buzelor, și-mi amintesc de-acele vremuri, că la prima mea "amețeală" - căci nu-i pot spune beție - am anunțat venirea pe lume a unui prunc... Și-acum port cu mine - nu m-am despărțit de ea niciodată - cruciulița primită în dar de la coana preuteasă pentru toată alergătura mea din vara aceea. 

Cât despre vinul de împărtășanie, greu mă abțin să nu mă bufnească râsul în biserică, căci amintirea unui popă roșcovan cu scăfârlia aprinsă-n flăcări de la lumânările din biserică, mă bântuie și acum...

Eu n-am avut prea multe jucării în copilărie și asta, nu pentru că părinții n-au avut oarece dare de mână, ci mai degrabă... o orecare lipsă de interes combinată cu faptul că "pe vremuri" nu prea găseai cine știe ce jucării.

Totuși, țin minte că la început de iunie, magazinele pentru copii ofertau destule jucării chinezești, de altfel, de foarte bună calitate... pentru toate gusturile și buzunarele, însă eu nu primeam întotdeauna chiar ceea ce îmi doream. Cred că toți cei din generația mea purtăm și acum în suflet, un... nici nu știu cum să-i zic, așa, un of, un regret...

"Regretul" meu se materializează sub forma unui ursuleț panda de pluș, care stă așezat pe un cufăraș din lemn de bambus și care, într-o mână ține un vas mic de ceramică, în timp ce în cealaltă ține un tub subțire de bambus prin care scoate mici bule de săpun, iar paiul are câteva frunze verzi și jucăușe care atârnă haios într-o parte. Era o jucărie minunat animată, în cufăraș se punea apă amestecată cu săpun, întorceai de cheiță, iar ursulețul mișca mâna care ținea paiul, o ducea la bot, scotea bule de săpun, ca mai apoi să "alimenteze" iar paiul de bambus în vasul cel mic de ceramică.

Eram fascinat de această jucărie, pe care o vedeam afișată în vitrina magazinului pentru prichindei, așa după cum eram fascinat de fiecare jucărie pe care o primeam, și care, din păcate, nu rezistau prea mult, întrucât fiind curios din cale-afară, le desfăceam, fără a mai fi capabil să le și întregesc la loc!

Astfel, au căzut pradă mânuțelor mele distrugătoare, un avion Boeing care a sfârșit cu botul turtit într-un tragic accident aviatic, - un zbor nefericit de pe dulap -, un tanc de asalt atât de bine camuflat încât a rămas fără turelă și țeava de tun, într-o bătălie pe care a pierdut-o sub talpa lui taică-miu ('mnezeu' tău de copchil!), un pistol de cowboy cu petiție care a ruginit trist fără... petiție, un clovn de plastic prostănac cu nasul roșu ce-și mișca necontrolat membrele, un urs de pluș maro - Misha - ce mormăia nemulțumit când îl dădeai peste cap, o mașinuță galbenă de tinichea și cam atât...

Mi-am mai dorit eu o minge de fotbal din piele, dar a trebuit să mă mulțumesc cu sosii din cauciuc care nu rezistau mai mult de o vară, dar e-hei!, să fi avut eu pe maidan o minge din piele, aș fi avut mai multă căutare printre puștii din cartier de-o vârstă cu mine și aș fi auzit mai des:

-Doamna B...! Îl lăsați pe S... afară, la joacă?
Iar către mine, conspirativ:
-Da' adu și mingea, că-i liber terenu'!

Peste timp jucăriile mele n-au rezistat, am crescut mare, iar în loc de jucării primeam mai degrabă cărți sau haine, iar cele câteva jucării rămase mai întregi, le-am dăruit la rândul meu, puștilor mai mici decât mine. Însă, cu toate acestea, pe Misha l-am purtat cu mine toată viața, acum stă și mă privește tăcut, bietul Misha și-a pierdut cu totul glasul de la atâtea tumbe, dar nici nu-i necesar să-mi vorbească, fiindcă noi ne-am înțeles întotdeauna din priviri...

Haide, Timpule, nu-mi fi străin și ajută-mă să smulg dintre umbrele uitării și să ridic către lumină mozaicul colorat al acelei veri. Derulează-mi imaginile care încă mai stăruie în mintea și în sufletul meu, așa, cu încetinitorul, cu grijă, căci pelicula aceasta de celuloid este fragilă, se poate topi și se poate risipi pentru totdeauna, în orișice clipă...

Chiar pot spune că unele aspecte dintre verile copilăriei mele au fost bune, iar altele, rele: așa îi este dat omului să trăiască. Iar peste ani, mai degrabă prefer să-mi aduc aminte de zile cu soare arzător și cer limpede și senin, decât de furtuni cu tunete, vânt și ploi... Căci sufletul meu nu-i construit altfel decât sunt altele durate: uităm greutățile și tristețile ca să ne putem împlini în bucuriile vieții, care uneori pot fi atât de rare, încât sufletele ne respiră ușurate, eliberate de încordarea cotidiană...

Abia așteptam vacanța de vară. Fiindcă doream să vină cât mai repede, o trăiam cu și mai multă intensitate. Nu-mi păsa prea mult de medii, de premii, de serbarea de la final de an școlar - eu voiam să fiu liber. Să gust libertatea dormind până spre după-amiază, să ies în natură, să observ lumile care treceau prin mine, să mă "văd" pe mine cum îmi las umbra la apus pe nisipul argintiu al mării, cum filtrez din pumn nisipul, presărându-l peste trupul meu bronzat, ca parfumul proaspăt al brizei și al mării să-mi intre în piele și să rămână acolo pentru multă vreme...

Pe litoral mă întâlneam cu prietenii mei "de-o vară": brunețelul cârlionțat cu ochi albaștri Oti, de la Atilla și fratele lui mai mare, Feri - de la Francisc, care avea ochii verzi și calmi ca marea după furtună. Ne regăseam în fiecare an în camping, fiindcă stăteam la cort cam în aceeași perioadă de început de vară. Vagabonțeam împreună prin toată stațiunea și, desigur, ne bălăceam în apă cât era ziulica de lungă, exersând înotul pe sub apă al "Omului din Atlantis", încercând să intrăm în grația fetelor de vârsta noastră, care ori nu erau interesate de noi, ori erau - în ochii noștri de atunci - complet lipsite de orice sentiment…

Și dacă nu ne reușea schema - o, sfântă naivitate! - speram mereu să ne luăm revanșa la discoteca de seară amenajată pentru puștime în camping. Pentru acel eveniment ne pregăteam minuțios: părul dat cu gel și pieptănat cu grijă, cu cărare pe-o parte; maieu alb cu "Miami Vice", care strălucea în lumina ultravioletă a discotecii ca să "sărim" în ochii fetelor; și neapărat ochelari de soare întunecați, ca să nu ni se ghicească disperarea după ele. Căci fiecare aveam pe cineva care ne plăcea - niciodată aceeași - dar, Doamne!, cât ne ustura sufletul pe vremea aceea de indiferența fetelor de vârstă preadolescentă!

Apoi, după cele două săptămâni petrecute pe litoral, urmau vreo trei de plictis la țară, la bunici, iar după aceea alte două săptămâni în tabără la munte, la Borsec! Eram cam vreo două clase adunate de prin toată școala, fete și băieți supravegheați de Diriga - profa noastră de geografie, o doamnă micuță și iute, genul "general de oști", de profa de istorie, îmbrăcată mereu într-un taior kaki, genul Che Guevara, și de profa de chimie, o doamnă grăsuță cu ochi albaștri, reci și inexpresivi, care visa neîncetat la Mendeleev, idolul și etalonul ei de viață…

Desigur, aici, alți prieteni și colegi, alte fete care trebuiau cucerite, la fel de indiferente ca niște cetăți inexpugnabile, dar cu o mică mare diferență: se putea întâmpla ca o fată să ne placă la mai mulți și de aici rivalitatea, care mai întotdeauna se lăsa ori cu nasul spart, ori cu un "țambal" la miez de noapte (rivalul era întors pe dos cu tot cu salteaua pe care dormea dus!), ori cu cremă de ghete în pasta de dinți!

Stăteam câte șase băieți într-o cameră de cabană veche din lemn care mirosea a rânced și a mucegai, dar care își răsuna ecoul de râsetele noastre prohibite după miezul nopții, și care își scârțâia desconspirativ podelele de lemn sub pașii noștri, atunci când ne strecuram afară în timpul celor două ore de somn obligatoriu de după-amiază - diriga era obsedată de chestiunea aceasta - încât ajunsesem să o tulim pe geam, fiindcă stăteam la parter, dar numai după ce l-am "aruncat" pe geam pe nepotul dirigii, ca să culce frumos tufele de urzici care creșteau generos sub geamul de la camera noastră, tufe ce constituiau o piedică usturătoare împotriva libertății noastre...

Cum altfel am fi putut "evada" în oraș ca să vedem la cinematograf, a milioana oară, seria celor trei filme cu Superman? Evadarea a avut însă prețul ei: câteva scâncete ale nepotului dirigii - pe care, fie vorba între noi, nu-l prea agream fiindcă îl consideram spionul ei - dar măcar grăsuțul s-a ales cu bilete gratis la film pentru toată perioada taberei. Și parcă o aud pe dirigă spunându-i grăsuțului:

-Da' ce-ai mâncat, dragă, de ești plin de urticarie? Nu-ți priește ceaiul? Sau poate-o fi de la margarină!, în timp de noi râdeam pe înfundate...

Apoi s-a întâmplat că de la atâta zbenguială și aer rece de munte, am răcit cu toții și-am dat în tuse măgărească, de sărea acoperișul de șindrilă al cabanei când ne lua tusea pe toți odată! Diriga, femeie miloasă, a luat carafa de sticlă de la noi din cameră să ne facă ceai la fierbător, dar noi am refuzat să bem, inventând diverse scuze, fiindcă realitatea era cu totul alta: fiecare ne-am ușurat pe rând în timpul nopții în cana de sticlă, evitând astfel baia, că era mai simplu să arunci "conținutul" pe fereastră. Doar grăsuțul n-a scăpat de ceai, vomând instantaneu după prima înghițitură:

-E clar! Nu mai pui gura pe margarina de dimineață și nici pe brânza topită! Sigur de aici ți se trage urticaria, iar acum te-ai deranjat și la stomac!, comentează diriga în timp ce noi eram pe jos de râs!!! Iar, voi, de ce râdeți ca nesimțiții? Ce-i de râs?

Dacă ar fi știut ea săraca că și-a spurcat fierbătorul în cana noastră de sticlă!, cred că ne-ar fi linșat pe toți în grup! În orice caz, în tot restul sezonului, am evitat să mai beau ceai ca să nu cad și eu pradă "stomacului sensibil"!

Și-apoi, din nou, fetele! Tânjeam să ajungem în grațiile "drăguțelor" noastre, dar nici prea multă imaginație n-aveam! Eram întocmai ca berbecii care forțau blocada greu de străpuns, fiindcă fetele umblau mai tot timpul în stol greu de risipit, așa că rămași cu buza umflată ne-am plănuit răzbunarea: să le furăm ursuleții de pluș cu care "grațiile" dormeau noaptea-n pat! Cam dificilă misiune, mai ales că fetele aveau camerele la etaj, iar profele stăteau cu ochii pe ele mai ceva ca vulturii pe șoareci, iară noi nu puteam mișca frontul decât forțând intrarea pe geam cățărați ca liliecii de streașină, era să ne rupem gâtlejurile de vreo două ori, dar ce mai conta: răzbunarea trebuia să fie a noastră!

Zis și făcut! Am așteptat răbdători seria a doua pentru masa de seară, mimând că suntem politicoși și le lasăm pe fete în prima serie, iar ele ne-au privit cu mirare, fiindcă nu ne stătea în fire: de obicei haleam din prima serie, întrucât noi eram în creștere, iar aerul de munte combinat cu nesfârșitele scări de la cabană către restaurantul hotelului "Rază de Soare", nu ne lăsa de ales...

În timp ce fetele serveau masa, noi am șutit ursuleții și iepurașii de pluș din camerele lor urcând pe streașină și i-am ascuns sub grămada de lemne din spatele cabanei. Apoi am intrat la masă, fiind curat nevinovați, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, ba chiar am băgat iarăși o tură pe la slot-machine, unde speram să luăm jack-pot-ul și să ne îmbogățim subit, fiindcă ne băgasem acolo toți banii de buzunar jucând mai în fiecare seară!

În timp ce mâncam celebrele macaroane cu brânză supravegheați cu indiferență de profa de chimie, deodată auzim urletele de disperare ale fetelor de ziceai că or să cadă zidurile Ierihonului: fuseseră prădate de bunurile lor cele mai de preț!, iar noi rânjeam în tăcere satisfăcuți de isprava noastră.

Diriga intră în noi ca o cloșcă-n pui:

-Nesimțiților! Să spuneți imediat cine a furat jucăriile fetelor, că altfel nu știu ce vă fac!

Noi, suavi și gingași:

-Nu știm nimic! Noi eram la masă, la sloturi! Doamna de chimie poate să confirme!

Și chiar în acel moment ne îngheță sufletele-n noi la auzul asurzitor făcut de zgomotul monedelor care se revărsau din sloturi: grăsuțul - care nu jucase niciodată fiindcă nu-l lăsa diriga - a tras potul cel mare, de alerga bune-sa cu sacoșa de un leu larg desfăcută, ca să strângă comoara la care jinduisem cu toții, toată tabăra, să nu care cumva să dea pe dinafară, de crăpam de ciudă, uitând toată lumea, cu totul, de tragedia în desfășurare a fetelor!!!

Evident că-i pusesem gând rău și grăsuțului fiindcă ne jecmănise de toți bănișorii noștrii băgați cu trudă la sloturi, cornucopia noastră pierdută pe veci în adâncurile hulpave ale genții dirigii! Ei, acu' să te ții, că plănuiam să ne recuperăm cumva banii, și-l înghesuisem pe grăsuț la baie:

-Bă! Să ne dai banii că dacă nu..., ne holbam noi amenințători!

A doua zi, în toată tabăra era jale: noi fără cornucopia, fetele fără plușuri, singurul vesel și lipsit de griji era grăsuțul fiindcă avea "imunitate" de la bune-sa, amenințările noastre fiind mai mult de formă, iar el știa asta, fir-ar să fie de mucos norocos!

Așa că diriga ne ia în drumeție la izvoarele cu Borviz, fiind convinsă că o cură cu apele minerale ale stațiunii avea să ne readucă veselia-n obraji, ba chiar ne-a cărat și pe la o peșteră așa zisă a "liliecilor" - în fapt o văgăună dubioasă și urât mirositoare care ne-a întors la toți mațele pe dos...

Acolo ne ofilea cu stalactitele și stalagmitele, măcar că nu vedeam nici unele în văgăună aia, încercând să ne explice diferențele dintre ele - nici în ziua de astăzi nu știu care-i diferența - iar noi am ieșit la lumină stupindu-ne sufletele afară și galbeni la față:

-Gata! Așa nu se mai poate! Mâine mă duc la administrator! Să scoată dom'le ceaiul și margarina din meniul de dimineață până nu bagă toată tabăra-n spital!

Încet, încet, ne-am revenit în simțiri, zâmbind slab, aducându-ne aminte de celebra cană de sticlă, iar unuia dintre noi îi vine ideea salvatoare să "descoperim" din întâmplare unde fuseseră dosite plușurile fetelor, devenind astfel și brusc, eroi în ochii fetelor, iată, zidurile au căzut, iar noi ne bucuram acum de favorurile lor:

-Vă invităm în camera noastră la ceai! Nu ne puteți refuza! 

Noi, suavi și gingași și galbeni la față, cu rânjetele împietrite:

-...

Și în ziua de astăzi când savurez un ceai bun și mă gândesc la isprăvile noastre, - Doamne, ce nebuni mai eram! -, verific în treacăt gustul dulce-acrișor al fructelor uscate de pădure, să nu care cumva să fie dat de vreun fierbător, știți voi de care, dintre-acelea portabile, de camping, de tabără... de la munte...

    O, zei din cer, nemuritori, 
    La soarta omului, nepăsători, 
    Indiferenţi că templu-i ruinat, 
    Iar sanctuarul, prăbuşit şi întinat... 
    
    Căci din adâncul mării de cleştar, 
    Spre nori, coloane dalbe de altar, 
    Se-nalţă în lumina stâncilor marine, 
    Ca nişte umbre vii, din valurile fine... 
    
    Acum, coloanele de-s prăbuşite, 
    În spectrul nopţii săvârşite, 
    S-or naşte iar din negri nori 
    În zborul pescăruşilor din zori... 
    
    Căci zei înfuriaţi pe cruda soartă, 
    Vor năvăli-nspre-a morţii poartă 
    Şi din genuni, vor scoate la lumină, 
    Furtuni electrice-n surdină...

Câte uși ferecate, de griji sfărâmate,

Ni se deschid în față și-n spate;

Călcăm grăbit să le închidem,

S-avem iar mâine ce să deschidem;

Uităm prea des care ni-i locul,

Fugim de noi, fuge norocul;

Prin vieți străine ne-adăpostim,

Nu să trăim, doar să povestim;

N-avem răbdare să mai simțim,

Trăim în grabă, și-n grabă murim.

Și ochii ne cer bucată de cer,

Și-n lacrimi ei pier, deschiși efemer..

Priveam atent fumul de țigară,

Cum se ridică și făcea să pară

O mică pană subțire,

Ca și cum ar zbura în unduirea vântului.

Priveam,

Atât puteam.

Simțeam,

Mă destrămam

Gram cu gram.

Eu nu mai eram,

Nu existam,

Mă dispersam,

Dar nu muream,

Doar nu mai eram.

Cerul nopții întunecate

Mă întrebam,

În timp ce fumam,

Ce ascunde?

Ce șoptește?

Ce-i promite el

Lunii măiestre?

Stele, martorii tăcuți

Ai iubirii,

Tac. Ele tac,

La fel cum și eu fac.

De ce cerul  e atât de mare?

De ce luna e așa visătoare?

De ce ai visa la ceva infinit,

Când tu ești atât de infimă,

Atât de cunoscută,

Atât de tăcută,

De mută,

De nedisparută,

Mistică, frumoasă,

Atât de tacticoasă?

În fiecare noapte ai o altă față,

Dar pentru el, oricum ai fi,

Of, luna, tu ești cea aleasă!

Mature-s aripile mele - radical s-au dezvoltat.

Din tinerețea lor le folosesc abuziv când capriciile mă izbesc - săracele de ele.

Doamne ce le ador... Mi-au dat harul să zbor!

Le iubesc, deși nu mi-am dat seama că le și obosesc.

Isprăvile mele cotidiene depindeau enorm de ele - îmi eradicau toate problemele.

Bucată cu bucată le evapor energia toată, sper să mă ierte vreodată.

Cumva, încă mai îmi pot eradica trei - patru necazuri - ușor, ele decad.

Grație lor că nu mă lasă să mor - încă mai supraviețuim.

Trăiam cu fantasme mărețe că până voi îmbătrâni sănătoși îmi vor fi.

Bolnavi și cu sechele noi, am rămas, Doamne... Ce am făcut?

N-am un fel anume, eu

sunt un vis

în dansul timpului... 

jumate eu, jumate tu

umbră și luminii!

Și cobor,cântec...

deasupra timpului, 

eternitatea ta

mi-e sângele în mine. mereu, 

emoție tu,

în haină de înger...

lacrima eu,

în contract între noi

vis chemat de infinit!

Visări, fugare

suna în zări, acorduri rare... 

mi-au pierdut umbra

și-a rămas o cerneală,

undă grie din mare!

...©TU, UN FEL AL MEU .... .

✍️1-NOENB -2024 

Dora Teodora Diaconescu Voichița

Mercur în retrograd,
Venus în blănuri;
știi că n-am treabă cu sintagme, horoscoape
și cu Wanda nu vreau să mă asemăn.

Diferite culori,
pictate din lacrimile noastre,
se supun unui tablou anarhist,
sadomasochist.

Societatea degradantă,
babiloniană,
cum a ajuns atât de oarbă?

Tarot,
haremuri, neomarxism,
ezoterism...

Investiții și dealeri,
soți și amanți reci
și hârtii de duminică.
Crai de Curte Veche în clasa întâi.

Hoinărești undeva prin Câmpiile Elizee?
N-ai să ajungi unde trebuie făcând-o.

Rânduri de flori,
muzică,
dans,
lăsate peste tine;
simți inima care-i plină
ca o groapă de gunoi,

unde buruienile prind rădăcini.

Nu înțelegi?
Ne-au hrănit cu niște minciuni albe.
Starea interioară ocârmuiește viața.

Totul este atât de trecător,
noi nu realizăm:
Cuvântul care insuflă
seamănă dragoste,
și pe aceea o vom culege.

Cărămizile pe care
se construiește o ecleziologie
și se dezvoltă antropologul:
Kai Theos en ho Logos.

Poate într-o zi
vei străbate întunericul lăuntric
pentru a renaște luminii,
asemenea bobului de grâu
care aduce roadă multă,

ca să nu vină vara
cu averse de toamnă
și să fie prea târziu.

    Spirale de gânduri se risipesc neîncetat:
    Pe eșafodul minții, netulburat mi-e cursul...
    Ecoul acestor momente s-a frânt în neant, 
    Astăzi din ele mi-a mai rămas doar versul…
    
    Din filonul acesta am strâns cu migală,
    Cât de multe cuvinte am putut a scrie,
    Căutând mereu măsura dreaptă și egală,
    Ca să nu uit a gândurilor vremelnicie...
    
    Pe multe dintre ele atât le-am îndrăgit,
    Cu fiecare cuvânt scris și rupt din mine:
    Acolo sunt eu. Destrămat, reîntregit,
    Totuși nu am ajuns să gândesc în rime.
    
    Căci în momentele mele de singurătate,
    Am simțit al cuvintelor spre lumină năvală,
    Și de aceea am desenat într-o carte,
    Al gândurilor mele nesfârșită spirală...