1  

Elogiu tinereții pierdute

Mai zilele trecute, cu strângere de inimă, ne-am apucat să umplem albumele foto, cu fotografii vechi, unele chiar în sepia, alb-negru, îngălbenite, sau măcinate de mucegaiul timpului. Fotografiile zăceau în întuneric, uitate într-o cutie veche de pantofi, fără scop, neputincioase...

Am început să le sortăm pe categorii, perioade, ani, dar trebușoara asta s-a dovedit a fi anevoioasă, de durată, fiindcă ne poticneam mereu în...

... umbre din trecut. Clipe, care au oprit timpul pe loc, menite să stârnească aducere-aminte. Oglinzi în care îți poți citi chipul fără ridurile și firele de păr alb de astăzi. Oameni și locuri care au existat cândva și care, astăzi, poate că mai ființează doar ca urme zgâriate chimic pe cartonul fotografiilor. 

Priviri. Gesturi. Sentimente. Emoții. Sărbătorirea vieții sau chiar uși deschise către alte lumini. Semne de carte așezate între foile cărților peste care se așterne fără îndoială praful timpului, dar în același timp izvor al amintirilor plăcute sau dulci-amărui.

Căci asta-i menirea lor, să marcheze cuviincios toate momentele importante din viața unui om, din trecerea lui prin viață, toate etapele importante care merită să fie amintite: botezuri, premii cu coroniță, aniversări, majorate, căsătorii, vacanțe... 

Vezi tu, în timp, aduni câteva sute, poate chiar câteva mii de astfel de clipe înghețate în timp, ca mai apoi să le uiți în vreun sertar, sau în vreo cutie veche de pantofi, iar într-o bună zi, să le redescoperi și să te oprești o clipă și să-ți amintești... că ai fost tânăr, sănătos, fericit, puternic, stăpân pe viața ta! Că... ai FOST! 

EȘTI și acum, dar mai în vârstă, mai trecut prin viață, mai înțelept, - doar ai în față dovezi din plin - și te surprinzi că zâmbești, așa, un pic superior, eu-lui tău mai tânăr din poze, amintindu-ți cum erai și cum gândeai atunci, ce așteptări aveai de la viață și cum, ce și unde ai ajuns, cât de departe, da, ești cu mult mai bine decât sperai pe-atunci...

Sărmanul de tine, habar n-ai cât ești de departe de adevăr, că ți-a scăpat, - împotmolit în cotidianul tău strâmt - esențialul, că viața ți s-a scurs fără să-ți dai seama printre degete, ca o apă curgătoare, ca o rouă care, iată, se trece înainte să înțelegi, că timpul trecut nu se mai întoarce, și chiar dacă ai avea această putere, tot nu l-ai putea petrece mai bine...

Căci seminția umană, n-a înțeles nici în ziua de astăzi, că cea mai mare pedeapsă pentru "păcatele" săvârșite, stă în faptul că puterea, sănătatea și frumusețea tinereții, îi vor fi treptat "furate" și înlocuite cu slăbiciunea, bolile și urâțenia bătrâneții.

Totuși, în schimb, dincolo de această condamnare aspră, natura a păstrat neclintită imaginea libertății: puternici, caii aleargă cu coamele arzând în soare...


Category: Prose

All author's poems: Shadow Man poezii.online Elogiu tinereții pierdute

Date of posting: 20 June

Timp de citire: ~5 min.

Views: 558

Log in and comment!

Other poems by the author

MI-E DOR

    Mi-e dor să evadez din mine, 
    Din patul meu procustian, 
    Să simt din nou dulceaţa lumii, 
    În răni mustind în sânge, 
    Sub pană aspră de obsidian. 
    
    Să stau să-ţi scriu de a mea jale, 
    În plângerea şiroaielor de apă, 
    Căci eu privesc cu pleoapele lăsate 
    La luna albă, stranie, ce curge, 
    Pe cerul luminat de stele-n salbă. 
    
    Căci de mi-e sufletul năvală, 
    Din trupul ostenit şi-mbătrânit, 
    Aş sta măcar un bob zăbavă, 
    Să simt cum pumnul mi se frânge, 
    În primul calm de zi, ce-a răsărit...

More ...

Zor

Astăzi, m-am oprit preț de o clipă din trebile mele:

- 'Neața! 'Neața! Da' unde-ai plecat așa de dimineață cu noaptea-n cap, cumetre?, zic eu cu mirare prefăcută-n glas...
- 'Neața! La târg, la târg, cumetre! Da' mătăluță, unde dai așa zor? Unde arde?, îmi primesc replica spusă cu subînțeles...
- Ei... În drum spre trebile mele!, mai zic eu prefăcându-mă ocupat...
- Atunci, zi bună și cu spor!, îmi zice gândăcelul ridicând un picioruș ca să mă sărute militărește.
- Zi bună și mătăluță!, zic eu cu uimire adevărată și mergând mai departe. 

Noroc că l-am văzut la timp și nu l-am strivit, mă gândesc eu... Am privit amuzat mersul caraghios al gândăcelului, urcând o piatră și ocolind o frunză, mergând în zig-zag... Parcă a tras o mastică de dimineață, de merge așa pe trei cărări! O ajunge la târg înspre amiezi, când toată lumea strânge și pleacă fiecare în trebile lor.

Zorii se ivesc trandafirii dindărătul întregii zări străjuite de blocuri înalte și întunecate. Păsările prind în cale-mi a sporovăi gălăgioade și vesele, iar eu, ridicând privirea și căutându-le cerul, dau cu ochii de o pereche uzată de bașcheți, cu șireturile înnodate, atârnând pe o sârmă suspendată în aer...

"Globetrotter to nowhere!", zâmbesc eu în sinea mea. Trec strada atent la mașini, sucind capul din reflex de la dreapta înspre stânga. 

"Rutto libre!". Doar umbra mea este cu mine...

More ...

DE CE MĂ AMĂGEŞTI?

    De ce mă amăgeşti tu, doamnă, 
    C-afară nu e frig şi-i încă toamnă, 
    Când noaptea, peste casa mea, 
    A nins cu fulgi uşori de catifea... 
    
    De ce mă amăgeşti tu, iară, 
    Când bate crivăţul pe-afară, 
    Stârnind în pragul uşii mele 
    Troieni din praful alb de stele... 
    
    De ce mă amăgeşti cu precădere, 
    Că ziua creşte şi nu-i în scădere, 
    Că ceasul din odaie a stat să bată 
    Şi nu mai pot s-aud a inimii erată... 
    
    De ce mă amăgeşti din nou, 
    Că-mi picură din vârful de stilou, 
    O nouă pată de cerneală-albastră, 
    În care iarna este toamna noastră…

More ...

ADAGIO PENTRU SUFLET

Vezi tu, afară plouă ne'ncetat,
Din cerul crud, se varsă marea,
Nici nu mai știu de-i zi sau înserat,
Că întunecată-i toată zarea...

Copacul din grădină-și urlă neputința,
Nebun, frângându-și ramurile grele,
Pe cer își stinge-n fulger neființa,
Iar timpul a tăcut, sub tunete rebele...

Și bate vântul tare-nspre fereastră,
De geme-n disperare toată casa,
Nevolnic, amuțit, de liniștea măiastră,
Beau ceai de tei să îmi alin angoasa...

Eu știu că-n umbre grele-am risipit cuvinte,
Dar ca tabloul să devină un întreg complet,
Din ploaie și tăceri, am să-mi aduc aminte,
Această clipă... un adagio pentru suflet...

 

More ...

Auriu

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!

Aud și-acum în minte acel ecou îndepărtat al strigătelor entuziaste ale unor puști, care pe o punte șubredă din lemn, se-ndeamnau unii pe alții într-un joc copilăresc: fiecare aruncaseră după un, doi, trei!, câte-o rămurică desfrunzită ca într-un concurs grozav al hazardului, durat pe undele aurii, strălucitoare și molcome ale pârâiașului ce-și susura cursul sub picioruțele goale care-și săltau entuziasmul, gata-gata să frângă firava punte...

Eram trei: eu și verișoarele mele de-o vârstă cu mine, blondele mele verișoare ca două caise coapte-n soarele verii, pe care le vedeam numai în vacanțele de vară petrecute împreună la bunici, așa că deși le duceam dorul în tot restul anului, nu pregetam să ne luăm la întrecere sau să ne hârjonim cât era ziulica de lungă. În apropierea casei bunicilor, peste drum, se afla lângă prisaca bunicului, o lizieră de salcâmi falnici și groși, care păstoreau veșnic un pârâiaș rece și domol, peste care era trecută o punte dintr-o singura blană veche de stejar putrezită de ploi și soare, știți voi, o punte dintr-aceea numai bună de sărit pe ea, o punte care se bălăngănea în toate părțile, scârțâind și amenințând tot-odată să arunce în apă pe orișice neastâmpărat!

Câte țipete, ce hărmălaie de nedescris, trebuie să fi îndurat acea dumbravă răcoroasă! Căci ne plăcea să ne-adunăm, dimpreună cu alți copii megieși, la prânz, când soarele bătea cel mai tare și să ne luăm la întrecere: ba zvârlind ramurele în apă, ba făcând echilibristică pe puntea cea șubredă, ba alergând de pe mal și aruncându-ne în apă strigând bombaaa!, și împroșcând apa-n jur cât mai departe! Putea soarele să pârjolească cât o putea, că nouă chiar nu ne păsa, întrucât ghiolul acela răcoros, avea apa numai bună de adâncă pentru scăldat, iar noi nu pierdeam nicio zi prilejul de a ne bălăci cât ținea soarele ce încerca zadarnic să se strecoare printre frunzișul des al dragilor mei de salcâmi...

Iată, cum cobori poteca, în dreapta te scobori către punte, iară cum faci la stânga dai de luciul auriu al micului nostru ghiol răcoros; peste el, o salcie pletoasă își răsucește trupul către apă, iar mai încolo sfatul salcâmilor... Iară bunicul, într-o zi,  auzind de zarva noastă, o legat de-o cracă mai groasă și rezistentă o funie zdravănă și aspră de cânepă de al cărui capăt o încolăcit un cauciuc vechi de mașină: acesta a fost leagănul, la propriu, al copilăriei mele, după care tânjeam toată iarna...

Și-apoi, sfârrrr! și bâlbâdâc!!!, printre țipete și strigăte de bucurie! Și-apoi înotam iarăși către mal, ca să ne cățărăm pe movila de pe care ne luăm avântul, certându-ne cui să-i vie mai întâi rândul, argumentând ca gâștele cu care împărțeam ghiolul, fiindcă ne aflam întotdeauna în dihonie zdravănă cu un cârd format din vreo douăsprezece înaripate, gălăgioase, care mai tot timpul gâgâiau și sâsâiau și-și înfoiau la noi aripile, întrucât, și pe bună dreptate, ne considerau intrușii care le tulburau veșnica siestă de după prânz...

Acel loc, - nu știu dacă mai există și astăzi -, a rămas în mintea mea de copil ca un tărâm magic, zugrăvit în ecouri și culori vii, în cioburi de lumini și umbre, în frânturile verzi ale ghiolului care îngrădește un petec albastru de cer scuturat de salcâmi, o margine uitată de lume și timp, peste care plutește o punte șubredă din lemn, unde o mână de țânci gălăgioși, încă-și mai strigă auriul unui pârâiaș răcoros, domol, ce-și țese amintirea în mintea mea de-acum, de om mare...

Of, Doamne! Ce n-aș da acum să am puterea să dau timpul înapoi și să mai râd atât de curat și de lipsit de griji ca atunci!, să mai trăiesc încă odată acele momente!, cu aceeași intensitate! De ce n-am știut atunci, Doamne, că acele clipe sunt unice și că nu se vor mai întoarce niciodată! Că dintre ele n-au mai rămas decât frânturi ca dintr-un vis nedurat până la capăt, un vis în care mă lăsam legănat de brațele vânjoase ale salcâmilor mei și mângâiat de apa răcoroasă a pârâiașului meu, peste care se mai pierde doar un singur ecou îndepărtat:

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!...

More ...

Despre viața omului și alte mărunțișuri

Îngăduie-mi să-ți spun câteva cuvinte despre suflet și simțăminte. Căci, uneori, grea mai este viața omului, că așa i-a lăsat Bunuțul Dumnezeu: să-i fie și bine, dar și greu, cu măsură-n toate, fiindcă dacă stai și te gândești, viața omului nu este un fir întins, ci un râu învolburat în cale-i de stânci, sau calm în lagune întinse și reci... un râu care numai la vale poate curge.

Și nu pentru că ar fugi de înălțimi, ci pentru că așa i-a fost dat: să adune în el tot ce întâlnește - ploi, lacrimi, nămol, lumină - și să curgă tot mai departe, chiar și atunci când malurile îl strâng, chiar și atunci când albia pare prea îngustă pentru dorurile lui.

Totuși, deși pare fragil, omul nu se rupe ușor. Se macină, ce-i drept, ca piatra sub apă, dar tocmai din această frecuș se naște rotunjimea sufletului. Și poate că nu întâmplător cele mai limpezi ape sunt cele care au trecut prin cele mai multe coturi. Fiindcă liniștea nu vine din lipsa furtunii, ci din învățarea ei, căci, Doamne, și eu am supraviețuit furtunilor, tocmai ca să înțeleg și să apreciez cumințenia sufletului...

La sfârșit de an, râul acesta al meu încetinește pentru o clipă. Nu se oprește - că nu știe -, dar parcă se uită o clipă înapoi, spre izvoare, și înainte, spre marea care îl așteaptă fără grabă. Și în acea clipă scurtă, parcă uit să mai număr anii, fiind mai degrabă atent la toate câte s-au trecut: ce-am pierdut, ce-am păstrat, ce-am învățat să las să curgă.

Căci nu tot ce doare trebuie ținut, după cum nu tot ce bucură este menit să rămână. Unele lucruri sunt doar ape de primăvară: vin, tulbură, și se duc. Altele sapă adânc și rămân.

Iar sufletul, asemenea râului, nu cere să fie judecat, ci lăsat să curgă mai departe - cu mai puțină povară, cu mai multă înțelegere, și cu nădejdea tăcută că, dincolo de ultima cotitură, apa se va liniști.

Și totuși, când amurgul de lasă în tăcere peste râu și anul își strânge lucrurile ca un călător obosit, nu pot să nu privesc înapoi cu o ușoară strângere de inimă. Sunt locuri pe unde apa a trecut o singură dată și nu se va mai întoarce niciodată la fel. Sunt chipuri care s-au oglindit cândva în curgerea ei și au rămas doar ca o adiere, o vibrație abia simțită sub piele.

Mi-e dor de mine cel de atunci, cel care credea că timpul are răbdare și că toate pot fi amânate. Mi-e dor de lucrurile simple, de tăcerile pline, de serile în care nu grăbeam nimic, pentru că nu știam încă ce înseamnă să pierzi. Nostalgia nu doare pentru ce-a fost, ci pentru că am înțeles că nu va mai fi la fel.

Râul curge mai departe, firește. Dar uneori, în undele lui adânci, mai zăresc frunze vechi, purtate multă vreme, ca niște amintiri care refuză să se scufunde. Le las să treacă, fără să le opresc. Doar le salut în gând, cu recunoștință.

Iar la capăt de an, când liniștea se așază ca o ceață subțire peste toate, îmi permit acest mic răgaz: să-mi plec fruntea în fața a ceea ce a fost, să zâmbesc pentru ceea ce m-a făcut om și să las râul să mă ducă mai departe - puțin mai încet, puțin mai împăcat, puțin mai plin de dor.

Și astfel înțeleg că viața nu se trăiește în clipele mari, ci se amestecă tăcut cu toate mărunțișurile ei - gesturi mărunte, zile obișnuite, uitări și doruri - din care, fără să-mi dau seama, se face întregul.

More ...

Poems in the same category

Îngheață islandeză

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

More ...

Primele amintiri! O vinde pe Măriuca

           Continuare

     Sora mea mai mică, pe care la cutremurul din noembrie 1940, mama o uitase în casă,

a crescut. A împlinit doi ani. Nu știu ce boală avea, că nu se mai scula din pat.S-a zbătut 

așa, între viață și moarte, ceva vreme. Părinții mei pierduse cu câțiva ani în urmă doi 

copii, un băiat în clasa a 2-a și o fetiță de trei ani. Teama lor cea mare era că va muri .

Ioana și Costică, deși au fost la spitalul din Cahul, atunci Basarabia era a noasrtă, nu au putut 

fi salvați, nu mai aveau încredere. Știu că mama a dus-o atunci, pe la toate -doftoresele- din sat,

dar nici-o schimbare. Ca ultima soluție, conform obiceiurilor, trebuia s-o vândă, pe orice: o găină,

un ciur de mălai, un chilogram de brânză, că dacă vine moartea să nu o găsească acasă. Când am 

auzit că vor să o vândă pe Măriuca m-a cuprins îngrijorarea. 

      Trecuse primăvara, oamenii erau ocupați cu munca câmpului. De Măriuca mă ocupam eu.

Mare lucru nu era de făcut, doar vedeam dacă se mai mișcă, o apăram de muște dacă apuca 

vreuna să intre în cameră. Era o dupăamează plină de soare. Părinții s-au întors de la câmp.

Mama îngrijorată merge s-o vadă pe Măriuca. Nu mică i-a fost mirarea, când a auzit-o că 

bolborăsește ceva mișcând mânuțele ca pentu o îmbrățișare. Bucuria mamei a fost mare când 

a înțeles că ea cerea ceva de mâncare...și ce cerea...nimic deosebit sau greu de găsit.

      -Spune Măriuca, ce să-ți dea mama?

     -Vreau mămăliguță cu zahăr și mămăliguță  cu oțet. Mama a rămas nelămurită lângă pat.

     -Măriucă, nu vrei tu un ou moale, sau lapte tot cu mămăliguță?

    -Nu a spus ea hotărâtă . Mama i-a făcut pe voie, apoi a scos-o afară la aer. Noi toți ne învârteam 

în jurul ei bucuroși. Mare a fost surpriza, când am văzut că Măriuca nu mai știa să meargă, deși înainte

de boală umbla ca un titirez.Mai încearcă odată să facă pași, dar cade din nou.Luată de mânuțe a 

învățat din nou să meargă.

               va continua

More ...

Cine ne iubește ?

Natura s-a trezit la viață. râde și râde frumos să se

bucure tot omul. tot e verde și înflorit și omul e fericit.

Doar ea ne mai ajută să mai zâmbim și copilașii dragi 

pe care-i iubim.

      Dar societatea în care trăim, statul, conducătorii

noștri, care ar putea face ceva să ne fie bine tuturor

au uitat de ce i-am ales. Noi respectăm legea, dar ei 

ne umilesc, ne bagă în ruină, sunt fără milă. Doar 

sunt oameni, au aceleași nevoi, cu ceva timp în urmă 

erau modești și le era bine.Nu aveau castele, palate și 

bani mulți, dar aveau mulțumire omenie, și nu stârnea 

ura nimănui.

     Astăzi doar natura ne este prieten; soarele ne 

luminează și ne încălzește, ne dă apa gratis, holda 

ne hrănește.

      Statul ne ia dări din toate și tot nu-i mai ajunge ,

vrea și pielea de pe noi, de la cei ce sunt săraci și goi ! 

                                                                                

More ...

Drepturile tuturor Creștinilor (476)

Articolul 476 — Familia

(1) Familia trebuie să fie un spațiu al iubirii, respectului, responsabilității și siguranței.

(2) Membrii familiei trebuie să se sprijine reciproc.

(3) Violența nu poate fi justificată prin autoritatea unui membru al familiei.

Articolul 477 — Demnitatea soților

(1) Soțul și soția au aceeași demnitate umană.

(2) Niciunul nu are dreptul să îl umilească sau să îl agreseze pe celălalt.

(3) Autoritatea familială nu poate fi folosită pentru control abuziv.

Articolul 478 — Fidelitatea

(1) Fidelitatea este o valoare fundamentală a căsătoriei creștine.

(2) Soții sunt chemați să fie sinceri și loiali unul față de celălalt.

(3) Infidelitatea nu justifică niciodată violența sau răzbunarea.

Articolul 479 — Iubirea dintre soți

(1) Soții sunt chemați să se iubească și să se respecte.

(2) Iubirea trebuie exprimată prin grijă, răbdare, sprijin și responsabilitate.

(3) Nicio persoană nu trebuie obligată să accepte abuzul în numele „iubirii”.

Articolul 480 — Interzicerea violenței domestice

(1) Violența fizică, psihologică, sexuală sau economică în familie este condamnată.

(2) Căsătoria nu oferă dreptul de a agresa partenerul.

(3) Victima are dreptul să caute protecție și ajutor.

Articolul 481 — Interzicerea geloziei abuzive

(1) Gelozia nu justifică verificarea obsesivă, amenințarea, izolarea sau agresarea partenerului.

(2) Soții trebuie să își respecte libertatea și demnitatea.

(3) Neîncrederea trebuie soluționată prin comunicare și, dacă este necesar, prin consiliere.

Articolul 482 — Interzicerea controlului abuziv

(1) Nimeni nu trebuie să controleze în mod abuziv telefonul, banii, prietenii sau deplasările partenerului.

(2) Protecția familiei nu trebuie transformată în captivitate.

(3) Respectul reciproc trebuie să stea la baza vieții de familie.

Articolul 483 — Soții în fața conflictelor

(1) Conflictele familiale trebuie rezolvate fără violență.

(2) Soții sunt încurajați să vorbească deschis despre problemele lor.

(3) Atunci când conflictul devine periculos, protecția persoanei trebuie să aibă prioritate.

Articolul 484 — Interzicerea răzbunării în familie

(1) Nicio greșeală a unui soț nu justifică răzbunarea celuilalt.

(2) Răzbunarea trebuie înlocuită cu dialogul, dreptatea și soluțiile legale.

Articolul 485 — Respectarea părinților

(1) Copiii sunt chemați să își respecte părinții.

(2) Respectul nu înseamnă acceptarea abuzului.

(3) Părinții trebuie, la rândul lor, să respecte demnitatea copiilor.

Articolul 486 — Responsabilitatea părinților

(1) Părinții au responsabilitatea de a îngriji și educa copiii.

(2) Ei trebuie să ofere, în limitele posibilităților și legii, hrană, îngrijire, educație și protecție.

(3) Copilul nu trebuie abandonat.

Articolul 487 — Educația copiilor

(1) Părinții sunt primii educatori ai copiilor.

(2) Educația trebuie să urmărească formarea caracterului și dezvoltarea responsabilității.

(3) Violența nu trebuie folosită ca metodă de educație.

Articolul 488 — Protejarea copiilor în familie

(1) Copilul trebuie protejat împotriva abuzului.

(2) Niciun părinte, rudă sau alt adult nu are dreptul să îl exploateze.

(3) Siguranța copilului trebuie să fie o prioritate.

Articolul 489 — Dreptul copilului la iubire

(1) Copilul are nevoie de iubire, grijă și stabilitate.

(2) El nu trebuie folosit ca instrument de răzbunare între părinți.

(3) Conflictele dintre adulți nu trebuie transferate asupra copilului.

Articolul 490 — Interzicerea folosirii copilului pentru șantaj

(1) Copilul nu trebuie folosit pentru amenințarea sau manipularea celuilalt părinte.

(2) Deciziile privind copilul trebuie să urmărească interesul și siguranța lui.

Articolul 491 — Respectarea bunicilor

(1) Membrii vârstnici ai familiei trebuie tratați cu respect.

(2) Bătrânețea nu justifică abandonul sau umilirea.

(3) Familia este încurajată să îi sprijine pe cei vârstnici.

Articolul 492 — Îngrijirea persoanelor dependente

(1) Persoanele care depind de ajutorul familiei trebuie tratate cu demnitate.

(2) Dependența nu trebuie exploatată.

(3) Îngrijirea trebuie realizată cu răbdare și responsabilitate.

Articolul 493 — Respectarea libertății personale

(1) Membrii familiei trebuie să își respecte limitele personale.

(2) Relațiile familiale nu trebuie transformate într-un sistem de control total.

(3) Respectul și încrederea trebuie cultivate.

Articolul 494 — Responsabilitatea financiară a familiei

(1) Membrii familiei sunt încurajați să administreze responsabil resursele comune.

(2) Furtul sau însușirea frauduloasă a bunurilor familiei este condamnată.

(3) Banii nu trebuie folosiți pentru dominarea abuzivă a unui membru al familiei.

Articolul 495 — Datoriile și înșelăciunea

(1) Membrii familiei trebuie să fie sinceri în privința obligațiilor financiare.

(2) Înșelăciunea nu trebuie justificată prin relația de rudenie.

(3) Problemele financiare trebuie rezolvate prin responsabilitate și dialog.

Articolul 496 — Despărțirea

(1) Atunci când o relație devine grav abuzivă sau periculoasă, protejarea persoanei trebuie să fie prioritară.

(2) Nimeni nu trebuie obligat să rămână într-o situație de violență.

(3) Problemele juridice privind separarea sau divorțul se soluționează potrivit legii.

Articolul 497 — Iertarea în familie

(1) Iertarea este o valoare creștină importantă.

(2) Iertarea nu înseamnă tolerarea repetată a abuzului.

(3) Împăcarea trebuie urmărită numai atunci când este sigură și posibilă.

Articolul 498 — Reconstruirea familiei

(1) Atunci când este posibil, membrii familiei sunt încurajați să repare relațiile deteriorate.

(2) Reconstruirea încrederii presupune adevăr, responsabilitate și schimbarea comportamentului.

(3) Promisiunile trebuie însoțite de fapte.

Articolul 499 — Familia și credința

(1) Familia creștină este încurajată să se roage și să crească în credință.

(2) Credința trebuie să fie transmisă prin exemplu și iubire.

(3) Religia nu trebuie folosită pentru justificarea violenței familiale.

Articolul 500 — Principiul familiei creștine

(1) Familia trebuie să fie un loc al iubirii, fidelității, respectului, iertării și responsabilității.

(2) Nicio persoană nu trebuie bătută, amenințată, umilită, exploatată sau controlată abuziv în propria familie.

(3) Soții, părinții, copiii și ceilalți membri ai familiei au datoria de a contribui la pacea și siguranța familiei.

More ...

Înghețată islandeză în engleză

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

 

Icelandic ice cream

 

(Well, not exactly Icelandic, but you get the idea, taken from Iceland)

It's 9 in the morning, it's still dark which is normal because we're very close to the Arctic Circle and we go to the McDonald's in Reykjavík, almost the only one that can still be found in Iceland, after a decree has been given in the country not to restaurants that sell fast food are also being built. Since it's the only one left, we see no reason not taking advantage of the opportunity, so we go to see what they have on the menu and IT seems that, most of the sandwiches are variations on the same topic, diversified versions of the Filet-O-Fish burger. We get two courses of Filet-O-Fish, one with salmon, one with trout, two large portions of French fries, because they are my favorite on every menu at McDonald's, in any country, chocolate muffin and the most important thing, the Icelandic McFlurry. This one differs from the rest of Europe in that it is much colder, the climate also helps it to preserve itself, it is much more consistent in texture, more frosty and has an intense shade of blue with pieces of stracciatella also blue in color, which is strange to me. They used blue food coloring that has E407 in its composition, but still they are the ones who claim that they don't want processed food, that they want everything to be as natural as possible.

We taste the Icelandic McFlurry. It's good...let's take another bite,...it's amazingly good...and one more bite, let's not forget the taste...yes, we got it, it's the best McFlurry we've ever tasted ever, too bad it's so far from home. However, we think that the McDonald's restaurant in Iceland is following a certain theme, except for the fries, the whole menu resembles that of a tavern located by the seaside, the napkins are also blue with fish drawn on them, on the glasses there are messages, such as: "Ready for an underwater adventure?", everything is in shades of blue in the room. Interestingly, although we find McDonald's in Iceland, it is very different from all the others we have seen so far.

Since we liked the ice cream from the Icelandic McDonald's so much, we go to taste other flavors and ice cream scoops from the local gelaterias, namely Isbúð Vesturbæjar. And here they have a wide range of assortments that we can choose from. We take cocoa and pistachios. And these are the best. Iceland, I want to congratulate you, you are the best ice cream maker I have ever met. What you offer, maybe too few or no one offers anymore. You have specialized in turning the coldness into something artistic, pleasant to look at, feel and taste, synesthesia in every single way.

More ...

MIHAIL, SABIA CUVÂNTULUI

PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR

 

Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.

 

Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.

 

Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.

 

În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.

 

El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.

 

Acolo învățase să citească.

 

Acolo învățase să se roage.

 

Acolo studiase Sfânta Scriptură.

 

Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:

 

— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.

 

Mihail studiase ani întregi.

 

Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.

 

Cunoscuse viețile Apostolilor.

 

Cunoscuse istoria primilor creștini.

 

Cunoscuse mărturiile martirilor.

 

Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.

 

Nu pentru a-i urî pe oameni.

 

Ci pentru a înțelege întrebările lor.

 

Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.

 

Candela tremura.

 

Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.

 

Mihail își plecă fruntea.

 

— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.

 

Apoi adăugă:

 

— Și păzește-mă de mândrie.

 

Din acea noapte începu marea sa călătorie.

 

---

 

PARTEA I

 

DRUMUL

 

CAPITOLUL I — PLECAREA

 

În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.

 

Își puse Evanghelia în traistă.

 

Luă crucea de lemn primită de la Andronic.

 

Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.

 

— Unde vei merge?

 

— Până unde mă va purta Dumnezeu.

 

— Și ce vei face?

 

— Voi vorbi despre Hristos.

 

Andronic îl privi lung.

 

— Ai grijă.

 

— De ce?

 

— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.

 

— Nu mă tem.

 

— Să nu spui asta.

 

Mihail îl privi nedumerit.

 

— De ce?

 

— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”

 

Mihail zâmbi.

 

— Atunci asta voi spune.

 

Bătrânul îl binecuvântă.

 

Clopotul bătu.

 

Porțile mănăstirii se deschiseră.

 

Mihail porni.

 

---

 

CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE

 

După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.

 

Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.

 

În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.

 

Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.

 

Un bătrân îl întrebă:

 

— Cine ești?

 

— Un creștin.

 

— Și ce cauți aici?

 

— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.

 

— Crezi că religia ta este adevărată?

 

Mihail răspunse:

 

— Da.

 

Mulțimea începu să murmure.

 

— Atunci dovedește!

 

Mihail deschise Evanghelia.

 

— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.

 

Astfel începu prima mare confruntare.

 

---

 

CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ

 

Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.

 

Învățații îl întrebau.

 

El răspundea.

 

Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.

 

Când considera că o idee este greșită, o argumenta.

 

— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.

 

Un filosof îl provocă:

 

— Și dacă descoperi că ai greșit?

 

Mihail răspunse:

 

— Atunci voi fi primul care va recunoaște.

 

Sala amuți.

 

Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.

 

— Atunci nu ești un fanatic.

 

Mihail zâmbi.

 

— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.

 

---

 

CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII

 

În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.

 

Citea.

 

Asculta.

 

Întreba.

 

Apoi compara.

 

În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.

 

El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.

 

Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.

 

Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.

 

Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:

 

— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?

 

Mihail privi spre cetate.

 

— Nu știu ce va face istoria.

 

— Dar tu ce vrei?

 

Mihail răspunse:

 

— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.

 

— Și cum o vei distruge?

 

Mihail ridică Evanghelia.

 

— Prin lumină.

 

---

 

CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI

 

În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.

 

Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.

 

Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.

 

În mijlocul sălii se afla un tron gol.

 

Pe peretele din spatele lui era scris:

 

„Cine cunoaște adevărul?”

 

Mihail păși înăuntru.

 

Primul învățat întrebă:

 

— Ești sigur că ai dreptate?

 

— Sunt convins de credința mea.

 

— Și noi suntem convinși de ale noastre.

 

— Atunci să cercetăm.

 

De dimineață până seara, întrebările se succedară.

 

Dumnezeu.

 

Omul.

 

Păcatul.

 

Moartea.

 

Mântuirea.

 

Rugăciunea.

 

Viața veșnică.

 

Hristos.

 

Crucea.

 

Învierea.

 

Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.

 

Nu ridica vocea.

 

Nu insulta.

 

Nu râdea.

 

Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.

 

La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:

 

— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.

 

Mihail răspunse:

 

— Nici nu am venit pentru asta.

 

— Atunci ce ai vrut să distrugi?

 

Mihail închise Evanghelia.

 

— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.

 

---

 

CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE

 

După dezbatere, Mihail plecă din cetate.

 

Se urcă pe o corabie.

 

În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.

 

Cerul se întunecă.

 

Valurile loviră corabia.

 

Un catarg se rupse.

 

Marinarii strigau.

 

Mihail îi ajută.

 

Un tânăr marinar căzu pe punte.

 

Mihail îl ridică.

 

— Ține-te bine!

 

— Vom muri!

 

— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.

 

Toți munciră.

 

În cele din urmă, furtuna trecu.

 

Când soarele răsări, marea devenise liniștită.

 

Căpitanul se apropie.

 

— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.

 

— Da.

 

— Atunci de ce a îngăduit furtuna?

 

Mihail privi marea.

 

— Nu știu.

 

— Și totuși crezi?

 

— Da.

 

— De ce?

 

Mihail răspunse:

 

— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.

 

---

 

CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI

 

În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.

 

Erau puțini.

 

Aveau o biserică mică.

 

Clopotul era vechi.

 

Icoanele erau simple.

 

Dar oamenii se rugau.

 

Preotul cetății îi spuse:

 

— Suntem puțini.

 

Mihail răspunse:

 

— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.

 

— Și dacă vântul o stinge?

 

— O aprindem din nou.

 

Mihail rămase acolo câteva săptămâni.

 

Îi învăță pe copii din Scriptură.

 

Vorbi oamenilor despre Evanghelie.

 

Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.

 

— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.

 

---

 

CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ

 

Într-o noapte, Mihail rămase singur.

 

Se uită la toate manuscrisele sale.

 

Își aminti de toate dezbaterile.

 

De toate drumurile.

 

De toate victoriile.

 

Și atunci o întrebare îl lovi:

 

„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”

 

Mihail închise ochii.

 

Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.

 

Era propria lui mândrie.

 

Îngenunche.

 

— Doamne, păzește-mă de mine însumi.

 

Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.

 

Nu era făcută să lovească oameni.

 

Era făcută să taie mândria.

 

---

 

CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ

 

Anii trecură.

 

Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.

 

În fiecare cetate apărea aceeași poveste:

 

un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.

 

Nu toate cetățile îl ascultau.

 

Nu toți îl credeau.

 

Uneori era alungat.

 

Alteori era primit.

 

Uneori câștiga dezbateri.

 

Alteori era învins într-un argument.

 

Dar continua.

 

Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.

 

Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.

 

Mii de oameni umplură piața.

 

Mihail urcă pe trepte.

 

În mâna sa avea Evanghelia.

 

În spatele lui se ridica o cruce.

 

Un conducător al cetății întrebă:

 

— De ce ai venit?

 

Mihail răspunse:

 

— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.

 

— Și ce ai învățat după atâția ani?

 

Mihail privi mulțimea.

 

— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”

 

Apoi ridică Evanghelia.

 

— Eu am găsit răspunsul în Hristos.

 

Piața deveni tăcută.

 

— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.

 

Un vânt puternic trecu prin piață.

 

Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.

 

---

 

CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA

 

După acea zi, oamenii începură să cerceteze.

 

Unii descoperiră creștinismul.

 

Alții rămaseră în tradițiile lor.

 

Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.

 

Nu prin foc.

 

Nu prin sabie.

 

Ci prin întrebări.

 

Prin cărți.

 

Prin dezbateri.

 

Prin rugăciune.

 

Prin convertiri sincere.

 

Mihail privea toate acestea și spunea:

 

— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.

 

Un tânăr îl întrebă:

 

— Atunci cine a biruit?

 

Mihail privi spre cruce.

 

— Hristos.

 

---

 

EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI

 

Mihail îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Pașii îi erau mai lenți.

 

Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.

 

Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.

 

Bătrânul Andronic nu mai era.

 

Mormântul său se afla lângă biserică.

 

Mihail se opri înaintea lui.

 

— Părinte, m-am întors.

 

Vântul mișcă frunzele.

 

Mihail zâmbi.

 

Apoi intră în biserică.

 

În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.

 

— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.

 

Tăcu.

 

Clopotul începu să bată.

 

Un sunet adânc se răspândi peste munți.

 

Mihail privi crucea.

 

În acea clipă își aminti toate drumurile.

 

Marea.

 

Furtunile.

 

Cetățile.

 

Dezbaterile.

 

Prietenii.

 

Adversarii.

 

Oamenii care îl ascultaseră.

 

Oamenii care îl respinseseră.

 

Și înțelese ceva.

 

Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.

 

Câștigase o luptă împotriva fricii sale.

 

Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.

 

Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.

 

Nu fusese distrugerea oamenilor.

 

Nu fusese cucerirea cetăților.

 

Fusese lumina aprinsă în suflete.

 

Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:

 

HRISTOS.

 

De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.

 

Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.

 

Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.

 

Sabia lui nu fusese făcută din fier.

 

Era Cuvântul.

 

Scutul lui era credința.

 

Armura lui era rugăciunea.

 

Puterea lui era adevărul.

 

Iar legea lui era:

 

„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”

 

Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.

 

Dar crucea rămânea.

 

Evanghelia rămânea.

 

Credința creștină rămânea.

 

Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:

 

Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍