DE-AŞ FI…

Maria, învățătoarea din satul bunicilor mei, era un suflet cald, blând, liniștit, luminos...

Maria era genul acela de persoană care radia o pace și o liniște interioară, întrerupând bârfele babelor, atunci când intra la șezătoare... chiar se făcea literalmente lumină în încăpere atunci când intra într-o încăpere. Babele tăceau subit, se auzea numai sfârâitul fusurilor și mâțele torcând după sobă.

Era șezătoare și babele satului s-adunau la dărăcitul lânii și torsul firelor... Și-apoi ce era la gura lor, noi copchii, stăteam ciorchine și ne uitam în gura lor ca la cele sfinte: o fătat vaca lu' Culiță, fata ceea mare a lu' Ion "di pisti prund" se mărită cu cel Vasile cu nasu' mare a lu' Ghiță, cum care Ghiță, a lu' Mocanu ciobanul, cel de la Socodor, Mar'șica lu' Trancă îi bolnavă, lipsește azi di la șezătoare, da' o cercetat-o Coana Moașă, nu-i gravidă, o ajuns-o din urmă pacatili... Și câte și mai câte, de aflam tot satul, bașca cele megieșe, până la capăt de linie oricare ar fi fost aceasta...

Dar să revin la Maria... Cred că pe-atunci avea vreo 25 de ani, nu era măritată și stătea cu mamă-sa, aflată-n vârstă, într-o căsuță durată cochet pe o margine de deal, n-avea tată - murise pe front în război,- și nici frați... Era de o frumusețe gingașă, rară, și se purta întotdeauna simplu, de-o eleganță subtilă care ne făcea pe noi copii s-o iubim din toată inima, fiindcă întotdeauna avea o vorbă bună, caldă, despre și pentru fiecare-n parte, ne lua mai tot timpul apărarea și ne era pavăză în fața asprimilor dinspre toate babele care ne voiau culcați, ca bârfa să continue fără stingher.

Și-mi amintesc cu drag, și cu dor, și cu nostalgie, că în spatele casei, Maria avea niște cireși negri, groși, falnici și plini de rod, care făceau niște cireșe mari, negre și amare, cărnoase și zemoase, de ne pătau gurile, fețele, mânuțele și hăinuțele în mod iremediabil... Și făcea Maria o dulceață de cireșe-amare, mai bună chiar decât cea a măicuțelor de la Sucevița (am să vă povestesc eu, altădată!) de nu întârzia prea mult în nicio chisea: babele, dar și noi, hăpăiam hulpav la dulcele-amar, cu gândul la carafa de sticlă ce aburea apa răce de fântână...

Și, Doamne!, cum stăteam spânzurați în cei cireși, că doară nu culegeam, cât mâncam și mai mult, cât stricam, dar Maria nu se supăra niciodată pe noi, ci strângea hărnicuță în găletușe, nestematele cele negre, de zece ori cât apucam noi să strângem, căci noi nu eram chiți pe muncă, ci mai ales pe hârjoană, fiind în vacanță!!!

Și mai avea Maria la poalele dealului unde-și găsea căsuța, un mic heleșteu cu apă răce, în care ne răcoream picioruțele obosite de-atâta alergat, o mică lagună străjuită din toate părțile de papură verde ce-și ridica sulițile brav către cer, cu care ocăram broaștele împungându-le de pe mal, ori războindu-ne între noi până ce le stricam, ca mai apoi, luciul apei se ningea de puf gălbui, care plutea și se așeza ușor, așa după cum mi s-așază astăzi amintirile...

    N-ai teamă să zbori 
    Cu-o aripă în zori,
    Pe-un nor alb şi lent 
    Cântec strident...
    
    N-ai frică să urci 
    În umbră de cruci,
    Să vezi lumea toată 
    Ca pe o roată...
    
    N-ai teamă să cazi 
    Cuvinte să arzi,
    În cărţile mii 
    Cu pagini zglobii...
    
    N-ai frică să mergi 
    Printre pribegi,
    Să cauţi mereu 
    Drumul cel greu...
    
    N-ai teamă să-ncerci 
    Gustul de terci,
    Vinul sec şi amar 
    De peste hotar...
    
    N-ai frică să revii 
    Dintre morţi între cei vii,
    Pe toate să le vorbeşti 
    Fie veşnice, fie lumeşti...
    
    N-ai teamă vei fi auzit 
    De-acum aurit,
    Cuvântul să-ţi fie 
    Grăit dintr-o mie...

    O, Ra, eşti cel mai mare dintre zeii toţi,
    A-toate-ştiutor, pe toate le socoţi,
    Coboară raza ta fierbinte şi fecundă,
    Să dărui lumii-ntregi încă-o secundă!
    
    O, Sehmet, din deşert tu te-ai născut,
    Pe faraon să aperi, să-l ocroteşti sub scut, 
    Duşmanul din hotare cu-adevărat se teme, 
    C-arunci asupra lui cumplitele-ţi blesteme! 
    
    O, Seth, mărite zeu, de mine să ai milă,
    Spre tine plec în ţărnă privirea mea umilă,
    Ofrande îţi închin în templul tău cel mare,
    Cu-ntreagă mea voinţă şi-ntreagă mea suflare!
    
    O, Sobek, din sămânţă tu faci ca să rodească,
    Recolta cea mănoasă, în pâine o să crească,
    Prin darul tău divin hrăneşti o lume-ntreagă,
    Slăvit să fii-ntre zei, că viaţa ţi-este dragă!

    Zâmbind, am mai facut un pas către neant,
    Pierdut, îmi regăsesc iarăși, ritmul constant,
    În ecou nesfârșit de lacrimi și bocete mute,
    Am să îndrept ale cenotafului tăioase cute…
    
    Căci propria-mi efigie, calm, mă așteaptă,
    În carusel de lumină îmi văd viața în șoaptă,
    Prin mine, alte timpuri, oameni și fapte,
    Se trec culese cu grijă ca fructele coapte…
    
    Elogioase cuvinte săpate în piatră umbrită,
    Povestesc grav despre lumea mea infinită,
    Epitaful meu e demult erodat și expus,
    În tăceri măiestrit zdrențuite-n apus...
    
    Pe loc nu pot să stau, să zăbovesc o clipă,
    Căci viața curge înspre-a timpului risipă,
    Străluminat, șovăitor, dar foarte important,
    Zâmbind, am mai facut un pas către neant...

Prea ocupat cu truda cea pustie,
Un an se trece cât o zi – se ştie –
Un dram de sare te-înfierează-n sârg,
Ştergându-ţi sloava celor care plâng.

Pruncii se înalţă-n umbra casei tale,
Ne-mai-tânjind să vadă-un fir de soare.
Ţi-e viaţa searbădă şi mută,
Iar noaptea, fără vise, cruntă.

În zori de zi te spinteci cu ocară,
În zâmbet trist te-apleci şi te-nfioară
Povara nesfârşitelor porunci
Şi-a simţămintelor pe care-n urmă le arunci.

Căci tihna nu ţi-e zbor; spre hău te-neci,
Din care-n silă, în lacrimi, te hrăneşti.
Mocirla-ntunecată a gândurilor goale
Te-atrage spre-adâncimi demenţiale.

În cuşca descărnată-a minţii fade
Nu mai e loc de cântec, de balade,
Doar inima – călău fără blândeţe –
Mai dă semnal slăbit de bătrâneţe.

Îngenunchiat, împărtăşeşti la cine-ascultă
Tristeţea fără margini şi desculţă
A-sufletului zdrenţuit de zile grele,
Nerăbdător privind eliberarea către stele.

Prea ocupat, nevinovat, că laşi în urmă
Trup plin de viaţă-n care corbii scurmă.
Te-ai repezit spre slava celor ce te-nvaţă
Calea sfârşită a regatului fără de viaţă.

În zorii nopţii-apune-o geană-n mii de stele;
Shibalba-i steaua-poartă către ele,
Străluminându-mi drumul infernal al nopţii,
Topind din mine seva dulce a vieţii.

    Copacii descărnaţi de frunze,
    crucificaţi pe cer, 
    fac parte din decorul
    acestei triste tragedii...
    în care fiecare-şi joacă 
    cu mult prea bine rolul.
    Timid şi mistic cerul,
    -i-nvăluie cu totul,
    înduioşat părinte, 
    de triştii lui copii...
    
    Aripi le-ar da, să zboare
    crescând spre sânul său, 
    dar nu-i stă în putere
    căci, viaţa lui e-un chin...

Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.

Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.

Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?

În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.

Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.

Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?  

De fel, am fost copil…

Ciudat, când încă nu crescusem,

doar amăgit, de doica - ce mă-ntreținea,

am pariat – ciudat,

să joc – de v-ați ascunselea,

sigur - și stingher.

Ciudat, cum era anotimpul,

încărunțind – gingaș, un altui sentiment,

bobi mari – îngrămădeau nisipul,

și timpul – parcă, nu avea habar…

Ciudat, îmbrobodeam verdeața,

a unei margini de trifoi,

când eu - și încă anotimpul,

mai exista și  pentru - noi!

Ciudat, firește mă întreb acum,

de unde – politețe am găsit,

când eu – stingher și încă sigur,

perechi, ne amăgeam - în doi…

În umbra serii, 

Cu lămpile deschise,

Se aude șoapta cântării, 

Cu drumurile închise. 

Într-o noapte albă de vis, 

Cu privirile tăcute, 

Se plimbă ecoul pe cărări 

Într-un cufăr de stele pierdute.

Tăcerea e albă, 

Și-mi îngheață ochii de cristale, 

Și mă îmbracă într-o nouă salbă, 

În razele tale de petale. 

Un luceafăr de sus, 

Mă mângâie lin cu blândețe, 

Și îmi spunea durerea care mi-a strapuns-o

Într-o privire de tristețe. 

Florile cântă șoptit, 

Într-o natură de argint, 

Pe umbra serii ai venit, 

Chipul tău nu-l mint. 

Acum plutește pe apele de smaralde, 

Și du-te departe în univers, 

Și gândul se dezgheață în dorurile tale calde,

Eu scriu câte un vers. 

Pornește pe galaxia tăcerilor, 

Și zboară între stele și planete, 

Spre izvorul tău al plăcerilor, 

Și te scaldă într - o umbră al suspinărilor.

Visele se pierd în dorința cenușie, 

Și se topesc de dor, 

Într-o sclipire purpurie, 

Îmi răsare un fior. 

Se renaște umbra morții, 

Pe calea tăcută de vis, 

Și mă duce în voia sorții, 

Unde cuvintele triste l-am zis.

Într-un ocean de patimi, 

Mă scufundă zarea, 

Și izvorul plânge în lacrimi, 

Unde mă găsește chemarea?

Întunericul mă cuprinde, 

Și mă sfâșie în spini durerii, 

Și în lanțurile pierzării mă prinde,

Să umilesc zi și noapte. 

— Of, de aș trăi până la un infinit,

Și să zbor cu petalele de safir, 

Într-o singurătate pură care nu ai venit, 

În ochii tăi de potir. 

Acum lasă singur și sa sufăr, 

Pe umbra lacrimi ce nu mă lasă, 

Și îmi curg din ochii petale de nufăr, 

Se întoarce sufletul stins acasă. 

Și ma acoperă într-o ramură de aur, 

Căci universul mă cere, 

Să mă ducă departe în tezaur, 

Și gândurile mele nu le-aș cere. 

Acum toată lumea se îngheată, 

Și florile se ofilesc, 

Și inima îmi îngheață, 

Căci pe tine mult te iubesc. 

Acum dormi împace, 

Cu chipul senin și etern, 

Suspinarea ta ce tace. 

Sufletul tău pleacă în inima maternă. 

Nu e un gest, nici patimă de-o clipă,

Ci e suflarea ce-a trezit pământul,

E zborul care n-are nicio aripă

Și taina-n care-și află loc cuvântul.

E o contopire-n care eul moare,

Spre-a naște un întreg fără hotare,

O veșnicie-n formă de mirare,

Ce face moartea să pară o eroare.

La capătul a tot ce e lumesc,

Rămâne doar acest magnet divin,

Două scântei ce-n marea liniște plutesc

Și-un univers de sensuri, pur și lin.

Devine prea ușor,

mișcându-mă tot mai greu,

lenea-mi iese prin fiecare por,

cu credința unui ateu..

Pe preș, înfășurat în fașe

murdare de mândrie... am dat greș,

pătimaș, adus pe fărașe,

legat cu funie de foc, pus pe umerașe.

De furie roșie înghițind cuvinte,

pierdut printre probe,

ca-ntr-un rebus de nivel redus,

ușor de dedus... sau așa am presupus.

Expert în toate, fără vreo idee,

dependent, trăiesc prin el,

elevat cu răspunsuri dintr-un tabel,

înșelând oricum, cu propria-mi epopee.

Pentru cititorii dornici de vrăbii

cu aripi argintii și dinți aurii,

zburând prin zări de pixeli,

planând prin algoritmi creduli.

Punct sub virgulă, în propria-mi silă,

cu privirea în jos, umilă,

lăuntric, de la zero la unu,

generez și mișc pionul.

Demn de milă, la mâna mașinii,

luminând lacul sub mizeria mlaștinii,

calc melancolic coridorul alcoolic gradual,

cuprins de calcul, trec prin propriul canal.

Catatonic, colorat într-o continuă calomnie,

colonizez corul covorului din ie,

convocând colocviul sub voal, prin croială,

congregație alături de ea... anemia intelectuală.