E TOAMNĂ (IAR)

De dor, îngenunchiat de-amurgului răcoare,
Am destrămat un val ce s-a născut din mare, 
Și-am străbătut un labirint înfiorat de ceață,
Să-ți gust, odată-n plus, a buzelor dulceață...

Doar pentru trupul tău, am destrămat în zori,
Un cântec frânt. Un cântec de privighetori. 
Și am refăcut un câmp de maci să înflorească, 
Să-l risipesc în roua ce nu mai vrea ca să se nască... 

Doar pentru ochii tăi am plâns cu-amară neuitare, 
Căci tu nu ești aici, pierdută-n veci pe val de mare, 
Și-am înălțat, până la nori, aceste ziduri sacre, 
Să poți privi întinsul acestor câmpuri caste... 

Împovărat de-al marilor orașe tumult,
Ale pădurii șoapte, eu nu le mai ascult,
Într-o grăbită lume, pe repede-nainte,
Nu mai e zbor printre frunzele-cuvinte...

Și uite, acuma stau și mă gândesc curat,
La câte mii de frunze verzi am renunțat,
De mi-s copacii goi de atâtea zboruri frânte,
Mi-e atâta dor de ecoul frunzelor-cuvinte...

Căci am ajuns cu anii, și-i greu să mai disting,
De afară-i vifor mare sau iureș să-l ating,
Și simt amarul tot cum stă închis pe buze,
În mine nu mai sunt decât un pumn de frunze...

Și-n toamna minții mele, eu tot tânjesc la vară,
La mugurii pe ram ce-au înfrunzit întâia oară,
Cu nerăbdare-n glas am să v-aștept cuminte,
Căci eu n-am scris, am sângerat cuvinte...

    Mi-am dat seama-ntâia oară, 
    c-acel sunet de vioară, 
    ce s-aude-n luminiş, 
    e izvorul pe prundiş, 
    care-şi susură la vale, 
    doar refrenurile sale.
    
    Şi-am văzut, că-n acea noapte, 
    merele în aur coapte, 
    şi-agitau-nspre mine nurul, 
    să le văd mai bine fructul, 
    mare proaspăt primenit, 
    parfumat şi îndulcit.
    
    Şi-am purces să le culeg, 
    înspre ele să converg, 
    să mă scurg strivind în două, 
    diamant lucind de rouă: 
    tăiş de culoarea mată-a
    semnelor sculptate-n piatră.
    
    Şi-am s-aud în zori de zi,
    - primii care s-or ivi -
    o explozie solară, 
    în acorduri de chitară 
    ca un hohot gigantesc 
    nefiresc, nepământesc.

E liniște în toată casa. Din când în când, în sobă, se aude trosnind, parcă blestemând, câte-un buștean înghițit de flăcări jucăușe  și nepăsătoare... Mâța își toarce domol visul șoricesc la picioarele mele, mulțămită că i-am permis să-și lăfăie lenea pe cuvertura de macat a patului. Un ceas ticăie sacadat anunțându-și timpul, în timp ce la ferestre, viforul nebun își urlă din toți rărunchii neputința de a intra în casă și de a rupe această liniște înaltă și sacră de biserică...

Într-un colț de odaie, sub o icoană veche înnegrită de timp, arde palid o cădelniță... chipul sfântului nu se mai vede, s-a pierdut de mult, i-a rămas doar haloul... Pe o policioară stă deschis ceaslovul arătându-și zadărnicia în chirilicele lui slavone... nimeni nu-i mai știe astăzi cuvântul, poate doar bunicul, iar literele-i strâmbe stau martor tăcut în fața timpului.

În rola sobei, se coace încet o pâne... iar pe plită vreo două gutui umplu cu miros proaspăt toate odăile casei, împletindu-și fuiorul cu cel al busuiocului uscat de la capul icoanei. Este seară și faldurile nopții vor să-și coboare din clipă-n clipă cortina de catifea zdrențuită din loc în loc de mici diamante scânteietoare. Frigul de-afară învins de căldura din casă, își scârțâia în zadar nevolnicia sub pași fantomatici.

Deodată, bunicul intră zgomotos în odaie, parcă împins de la spate de necruțătorul vifor, frângând în cioburi tăioase liniștea casei, boncăluind greu, scuturându-se de omătul nins de pe umeri și trosnind brațul de lemne grele în fața gurei flămânde a sobei: Brrr, da' frig îi...

Mă zgâiam la el, la mâinile lui cu degete fine, prelungi, cu pielea subțire, creponată de riduri fine, pătată din loc în loc de pistrui mari, așa după cum sunt caisele vara... Stătea pe un scăuieș în fața sobei, stârnind focul cu vătraiul, agitându-l și vrăjindu-l, iar în mintea mea de copil, parcă și auzeam în șoapte divine, incantațiile cu care bunicul blagoslovea focul... Bre, da' stai locului!, îi zicea el vreunui buștean mai nărăvaș care nu vroia nici în ruptul capului să-și găsească patul de moarte în cenușă.

Și-apoi, liniștea se așternea din nou, fiecare rămânând cu gândurile lui, toată suflarea cădea iarăși în acea dulce amorțeală, părea  că însuși timpul se împiedica din curgerea lui eternă, oferindu-mi o clipă, un crâmpei de semi-întuneric în care un nepot și un bunic își scriau, în gând, veșnicia unul altuia...

Mai pot spune doar că astăzi, deși soba s-a stins, mâța nu-și mai toarce demult visul, iar macatul patului stă neatins și rece, focul acela pentru mine nu s-a stins niciodată, fiindcă a încăput și a rămas pentru totdeauna în adâncul inimii mele de copil și arde încă tăcut, cu aceeași flacără jucăușă, vegheat de mâinile calde ale bunicului meu.

Din vreme-n vreme bate vântul   
Peste negura din noapte   
În pustiu se vaită lupul   
Prevestind cumplita moarte...   
  
După nor şi-ascunde luna   
Trupul firav fără viaţă   
Peste tot sclipeşte bruma   
Diamantelor de gheaţă...   
  
Cu paşi repezi se scoboară   
Spre izvorul cristalin   
Şi în susur de vioară   
Îşi îmbie părul lin...   
  
Zăbovind o clipă-două   
Pe-o tipsie de argint   
Îşi încheie haina nouă   
Pe trup alb de mărgărint…  
  
Feciorelnic îşi mlădie   
Umbra printre flori de spini   
În puf cald de păpădie   
Şi-n parfum uşor de crini...   
  
Freamătă-n cuvânt pădurea   
Sub privirea ei de vis   
Tremurând în aşteptarea   
Primului sărut promis...   
  
Ceasul somnului s-arată   
Spre întâii zori de zi   
Către cer luna se-ndreaptă   
Înspre stele ivorii...   
  
Precum pasărea măiastră   
Ce se-nalţă prin foc sfânt   
Luna se destramă-albastră   
Fără lacrimi sau cuvânt...   
  
Vremelnică-i cumplita moarte   
Rânduind vecinic cerul   
Din cenuşă-i va renaşte   
Trupul nou, senin ca lerul...   
  
Din vreme-n vreme-n şoapta nopţii   
Sloboadă colind târziu   
Zodie veche-n balanţa morţii   
Risipind ecou pustiu…

    Pierdute, uitate, adâncuri din noi,
    Răzbat în-afară, ca roua pe flori.
    Trădări, amintiri, neștiute iubiri,
    Cresc, laolaltă, în suflet, grădini.
    
    N-o să mă tem de copacul cel gol,
    Care-și apleacă fruntea, domol.
    Mugurii verzi pleznesc în lumină,
    Petalele cad și se scutur de vină.
    
    N-o să revin pe-aceste țărmuri senine,
    Umbrite de zeițe și vestale divine.
    Fiindcă acest paradis verde, etern,
    Este-o minciună cu iz de infern.
    
    N-o să urc pe-acel munte din nou,
    Să ating cu fruntea, al norilor halou.
    Vreau doar să simt că din mine,
    Germinează fluid, minunatele rime.

Alerg printre păpădii,

Prin iarba abia încolţită

Şi zâmbesc.

A venit primăvara,

Vreau să cânt,

Să strig că iubesc!

Vreau să sărut liliacul,

Să mă nasc din nou - 

Sunt fericită!

A venit primăvara,

Vino şi tu

Să mă simt şi iubită!

Vreau să cuprind cerul,

Să alerg desculţ

Printre muguri de flori.

E primăvară,

Sunt învăluită de parfum

Şi de fiori...

E primăvară, îi simt căldura

Adusă de adierea unui vânt,

E timpul bun pentru-arătură

Și de pus sămânța în pământ

Ziua, e din ce în ce mai lungă

Iar nopțile încep să fie scurte,

Țăranul cu greu mai dovedește

Foc să dea la cei gunoi în curte

Copacii sunt încărcați de flori

Și colindați de roiuri de albine,

Nectarul să îl fure pentru miere

Ce noi apoi o consumăm pe pâine

Și peste tot e ciripit de păsări

Ce cuiburi fac prin rămurele,

În care zilnic vor depune ouă

Și-n timp puii vor ecloza din ele

Pe câmp tractoarele trag brazdă

Sub care vor fi puse semințele,

Și dacă cade apa binecuvântată

Țaranul îsi va umple hambarele

Diminețile sunt încă răcoroase

Și doar peste zi se încălzește,

Și-o vorbă din popor ne zice

De vrei cămara plină, din zori.. trudește!

A sosit toamna,

În livezi creșteau copaci cu prune,

Este frig că iarna,

Fructele erau mai bune.

Din copăcei cădeau frunze,

Oamenii lucrau în fiecare zi,

Îți sărut mâna și te pup pe buze .

Negura nocturnă 

Își risipi năframa,

Se-nfruptă din lună,

Sorbindu i lacrima.

Stele căzătoare 

Țâșneau din obscur

Fără urmă ori suflare,

Tremurând din abajur.

Vântul somnambul 

Forfotea hoinar,

Căutându -și cuibul 

Din gândul solitar.

Prin ecou răzbate 

Un suflet rătăcit,

Rupt pe jumătate,

Jelea pe cel iubit...

Printre culorile de toamnă arde vânt

Copacii freamătă urlând în isterie

Atârnă galbenul de vară întrebând

Cenușa frunzelor zburând cărămizie

Se-adună norii scuturându-se plângând

Cinstita ploaie pătrunzând cu viclenie

Ne udă stropii aruncându-se râzând

Îmbrățișându-ne a toamnei astenie

Curge lumina înecându-se în crâng

Nopțile umblă petrecând cu veselie

Alungă zilele gonindu-le scăzând

Soarele cade micșorând călătorie

Dintre ciulinii decedați au dispărut

Ființe mute intuind o tragedie

S-au adunat îngrămădindu-se-n pământ

Găsindu-și loc de hibernare-n galerie

Către văzduh o barză albă-și ia avânt

Ultimu-i puf zboară plutind în frenezie

Lăsând în urmă vremea rece tremurând

Ne-așează frigul peste gânduri pălărie

Goniți în casă timpul fumegă mărunt

Orele trec privind afară vijelie

Danseză toamna printre dealuri alergând

Pictând culorile să-i cânte melodie

Din pânza neguril lăsate 

Răzbea volbura de ciori,

Din roiul frunzelor uscate, 

Împrăstiau in jur fiori. 

Pomii dezgoliți tresar 

Sub croncănitul zgomotos, 

Ce trâmbița -n ecou bizar

Mesajul corbului spinos.

Apoi ploaia întrerupse 

Zarva iscata din senin .

Cardul smead tăcuse, 

Curmat de un suspin. 

Se pitulă într-o spărtură,

Rotinndu-și ochii cei de sticlă, 

Tânjind stropii de căldură, 

Iscodind prin păclă.

Vântul alunecă din nori,.

Zgribulindu le penajul,

Răscolindu I până n pori

Și I cuprinseră vârtejul. 

Cu aripi frânte, fără vlagă

Se dezlegară de furtună, 

Agățăndu se de o creangă,

Piloteau sub clar de lună.