E TOAMNA (IAR)
Ce repede trecu această scurtă vară,
Așa cum trece ziua și se preface-n seară,
Să simt acut în mine cum clipele se scurg,
Că uite, păsările zboară, spre infinit amurg...
Și cum nu-mi stă-n putere să fac din clipă, zi,
Nu voi opri copacii din a se desfrunzi,
Nu pot ruga cocorii să zăbovească-un ceas,
Să nu mă simt din nou, în urmă, cel rămas...
Dar iată, din păcate, zarurile-s aruncate,
Iar zeii cruzi își râd de noi și își dau coate,
Cu mustul dulce, zadarnic, în pahar,
Noi ne-am trezit că-i toamnă. E toamnă. Iar...
Poems in the same category
REVENIRE
CUM VARA SE SCHIMBA
CUM TOAMNA VA URMA ,
CAND VA VENII SI IARNA
LA FEL EU VOI PLECA .
VOI REVENII IN PRIMAVARA ,
O SA MA INTORC DE DOR .
DAR NU VOI FI ACEEASI FRUNZA PALA ,
CI DOAR UN GHIOCEL IMBIETOR .
AM SA MA INTORC O FLOARE ,
PLINA DE DULCELE MIROS ,
AM SA MA INTORC O FRUNZA PLINA DE CULOARE ,
N-AM SA MAI FIU CE-AM FOST!
Melancolie de George Bacovia în italiană
Melancolie
Ce chiot, ce vaiet în toamnă...
Şi codrul sălbatec vuieşte -
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.
- Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă...
Malinconia
Che ceppo, che lamento in autunno...
E il bosco selvaggio urla -
Risuona nelle coclee un rimbombo,
E la signora comincia più pietosamente.
- Ascolta, tu, bene, tesoro,
Non piangere e non aver paura -
Ascolta quanto duramente, dal profondo,
La terra a lui ci chiama...
Iarnă
Din bolta cenușie
Roiul fulgilor de nea,
Pe -mbătranita glie,
Năframa și o cernea.
Scărtăia zăpada
Sub pașii zgribuliti,
Încremenise strada
Clănțănind din dinți.
Ochii reci de sticlă
De frig se încleștară ,
Gerul care suflă,
Pișcă ca să doară
Lacrimi de gheață
Din privirea degerata
Șiroiau din scoarță
Pe ramura-nfrigurată.
Amuți suflarea
Cu omăt infofolită.
Căminul dogorea
Pe fața ei albită.
Tablou de toamnă
Vara se topise-n zare,
Sorbind razele de soare;
Năluca ei cuprinde valuri
Și mai bântuie pe dealuri.
Frunzele -și luară zborul,
Lăcrimându-si dorul;
Roiau în forfota de vânt,
Strecurandu se -n pământ
Pasărea tăcu-n grădină,
Se pitulă sub streașina,
Tremurând ușor din aripi
De la frigura unor stropi,
Gura Cerului, febrilă
Cerne ploaie fără milă,
Pomii murmură-surdină,
Scârțâind din rădăcină .
Toamna suflă cu brumă,
Iar veșmântul ei de -aramă
Îl presără pe trupul ud,
Zdrentuit, aproape nud..
Norii se târăsc la vale,
Schimɓăndu-și formele,agale;
Pașii calcă prin noroaie,
Se pierd în negură, șiroaie...
E primăvară iar!
Iarna cu fulgul și frigul ei s-a dus,
Cred că dincolo, pe unde soarele-apus,
Pădurea toată se-mbracă-n haine verzi,
Și-așteaptă să-i vină musafiri pe crengi
Pe cer cocorii zburând se-aud,
Venind din țări aflate mai la sud,
Ei toți își caută locul și cuibul,
Părasit la vreme de cules porumbul
Pe câmp tractoarele ară cu zor,
Răstoarnă brazda, lăsând răzor,
Țăranul pune sămânța în pământ,
La cer privește, ploaia chemând
În aer sute de roiuri de insecte,
Cu mare grijă își caută traiecte,
Știute doar de ele și cu un scop,
Polenizări să facă plantelor, nonstop
E primăvară, începe-o nouă viață,
Și-n jur se-ntind covoare de verdeață,
Din cer cad stropii binecuvântați de ploaie
Și peste tot e zumzet și-o mare...hărmălaie!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
REVENIRE
CUM VARA SE SCHIMBA
CUM TOAMNA VA URMA ,
CAND VA VENII SI IARNA
LA FEL EU VOI PLECA .
VOI REVENII IN PRIMAVARA ,
O SA MA INTORC DE DOR .
DAR NU VOI FI ACEEASI FRUNZA PALA ,
CI DOAR UN GHIOCEL IMBIETOR .
AM SA MA INTORC O FLOARE ,
PLINA DE DULCELE MIROS ,
AM SA MA INTORC O FRUNZA PLINA DE CULOARE ,
N-AM SA MAI FIU CE-AM FOST!
Melancolie de George Bacovia în italiană
Melancolie
Ce chiot, ce vaiet în toamnă...
Şi codrul sălbatec vuieşte -
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.
- Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă...
Malinconia
Che ceppo, che lamento in autunno...
E il bosco selvaggio urla -
Risuona nelle coclee un rimbombo,
E la signora comincia più pietosamente.
- Ascolta, tu, bene, tesoro,
Non piangere e non aver paura -
Ascolta quanto duramente, dal profondo,
La terra a lui ci chiama...
Iarnă
Din bolta cenușie
Roiul fulgilor de nea,
Pe -mbătranita glie,
Năframa și o cernea.
Scărtăia zăpada
Sub pașii zgribuliti,
Încremenise strada
Clănțănind din dinți.
Ochii reci de sticlă
De frig se încleștară ,
Gerul care suflă,
Pișcă ca să doară
Lacrimi de gheață
Din privirea degerata
Șiroiau din scoarță
Pe ramura-nfrigurată.
Amuți suflarea
Cu omăt infofolită.
Căminul dogorea
Pe fața ei albită.
Tablou de toamnă
Vara se topise-n zare,
Sorbind razele de soare;
Năluca ei cuprinde valuri
Și mai bântuie pe dealuri.
Frunzele -și luară zborul,
Lăcrimându-si dorul;
Roiau în forfota de vânt,
Strecurandu se -n pământ
Pasărea tăcu-n grădină,
Se pitulă sub streașina,
Tremurând ușor din aripi
De la frigura unor stropi,
Gura Cerului, febrilă
Cerne ploaie fără milă,
Pomii murmură-surdină,
Scârțâind din rădăcină .
Toamna suflă cu brumă,
Iar veșmântul ei de -aramă
Îl presără pe trupul ud,
Zdrentuit, aproape nud..
Norii se târăsc la vale,
Schimɓăndu-și formele,agale;
Pașii calcă prin noroaie,
Se pierd în negură, șiroaie...
E primăvară iar!
Iarna cu fulgul și frigul ei s-a dus,
Cred că dincolo, pe unde soarele-apus,
Pădurea toată se-mbracă-n haine verzi,
Și-așteaptă să-i vină musafiri pe crengi
Pe cer cocorii zburând se-aud,
Venind din țări aflate mai la sud,
Ei toți își caută locul și cuibul,
Părasit la vreme de cules porumbul
Pe câmp tractoarele ară cu zor,
Răstoarnă brazda, lăsând răzor,
Țăranul pune sămânța în pământ,
La cer privește, ploaia chemând
În aer sute de roiuri de insecte,
Cu mare grijă își caută traiecte,
Știute doar de ele și cu un scop,
Polenizări să facă plantelor, nonstop
E primăvară, începe-o nouă viață,
Și-n jur se-ntind covoare de verdeață,
Din cer cad stropii binecuvântați de ploaie
Și peste tot e zumzet și-o mare...hărmălaie!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Other poems by the author
DE-AŞ FI LĂSAT...
De-aş fi lăsat în umbra mea
Lumina-n colţ de frântă stea
Să tremure la geamul tău
Un ciob tăiat din glasul meu...
De-aş fi lăsat ca luna nouă
Să-ţi şadă-n cale bob de rouă
Răcoritoare urmă-albastră
Pervaz la sufletu-mi fereastră…
De-aş fi lăsat ca drumul meu
Să curgă lin ca dansul unui zmeu
Aş fi ştiut că zarea aurie
A făurit din lacrimi, perla vie...
De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele
Adastă cerul adâncit de stele
M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii
Să-mi cânte în surdină somnul vieţii...
De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin
Apus de soare roşu şi senin
Îngenunchiat în rănile adânci
Ca valul risipit în albe stânci...
De-aş fi lăsat să mor o clipă
Să-mi fie gândul vârf de-aripă
Să zbor înalt şi să cobor Strivit în umbră de cocor...
TE UITA
Înfrigurat de amurg, te aștept ca să vii,
Dintr-o clipă în alta, printre altele câteva mii,
Umbra să-ți frâng cu patimă-n brațe,
Te uită: cum vor cuvintele acestea să te-nalțe...
Pe nesfârșitele miriști învăluite în ceață,
Străluminatele flori gingașe, lin, se-nalță,
Să se-oglindească-n lac, la ceas de seară,
Te uită: din barca lunii, palide stele coboară...
Acum, în van oftezi și în zadar suspini,
În dorul mut, sublim, al tufelor de crini.
La nurii de magnolie abia înfloriți,
Te uită: cu zăpadă nouă sunt auriți...
NOCTURNĂ 2
Cifrele roșii dansează încet
Cernind nisipul fără regret,
Secundele curg în minute și ore,
Zorii se nasc în fâșii incolore.
Simt cum visele mi se destramă,
O nouă zi e-împletită în dramă,
Actori cenușii se perindă prin umbre,
Ca niște strigoi cu privirile sumbre.
Pustiul din mine se cască adânc,
Mă lepăd de piele și vreau s-o arunc,
Cuvintele mele se transformă în praf,
Să-mi urlu rărunchii și-al meu epitaf.
Zile și nopți s-au târât iarăși prin mine,
Fără vreo urmă, fiindu-mi străine,
Cu ochii goliți de spaimă și calm,
Te-aștept ca pe-o rugă, te-aștept ca ca pe-un psalm.
Fără motive, din răni, îmi curge lumină,
Aripile mele din ceară cad în ruină,
Din turnul de sticlă m-am prăbușit,
Infernul din mine-i desăvârșit.
AȘ FI VRUT
Aș fi vrut să mă întrebi cum mă simt acum.
Și poate că ți-aș fi răspuns: un pic fragil,
Ca o rază de soare ascunsă de nori, ca un fum,
Ca un zâmbet, abia început, de copil...
Aș fi vrut să te-ntreb unde-ai fost, unde ești.
Și poate că mi-ai fi răspuns: aici, lângă tine,
Pe drumul ce duce spre porțile cerești,
Cercetând lumina ce-nclină coloane latine...
Aș fi vrut ca dintre toate a cerului petale,
Să-mi dăruiești o clipă, să-ți dăruiesc un an,
Și poate c-aș fi pus o catedrală-n palma mâinii tale,
Ca-n ochii tăi să pierd un val, sau poate un ocean...
Dar ce-am vrut eu, acum, nu se mai poate.
Curând ai să-nțelegi și tu, ce am aflat și eu:
Un univers întreg ni s-a opus și ne desparte,
Sanctificându-ne iubirea ca pe-un uitat trofeu...
ÎNTRISTARE
Spre tine vin cu buzele arse de rece omăt,
Însetat, nu mai pot privi înainte sau în dărăt,
Așteptarea o simt ca pe o haină udă și grea,
Această tăcere dintre noi, se așterne și ea...
În lacrimi căzute ca o apă sălcie și amară,
Neatins, încă mocnește amurgul de-aseară,
C-am învățat ce-i apa care nu se poate bea,
Chiar dacă-i singura apă fără nisip în ea...
Această întristare, acest ecou din mine rupt,
Îl port ascuns de coaste ca pe-un mitic fruct,
Ce pare că refuză să-și înroșească coaja,
De frică să nu-și piardă în van suprema vrajă...
Căci voi cu mine, etern, să port acest destin:
Pe-o tavă de argint mi-e fructul copt, festin,
Să vie toți și să se-nfrupte-n el pe săturate,
Bietul fruct ce sângerează doar în cuvintele curate...
EU NU SUNT O LEGE
Eu nu sunt o lege...
Nici măcar un cuvânt,
n-am scris în vreo carte...
Dar am strălucit slab,
ameninţând răcoarea lunii pentru tine...
Nici râu, nici stâncă, nici furtună...
Sunt doar durerea,
Desfăcută-n fruct târziu
Arătând lumii, miezul inimii mele bolnave...
Dar fi-voi acolo - întotdeauna am fost,
o lacrimă, fragil, oglindind
închisoarea ochilor tăi,
în care-am murit umbră
şi m-am născut lumină...
DE-AŞ FI LĂSAT...
De-aş fi lăsat în umbra mea
Lumina-n colţ de frântă stea
Să tremure la geamul tău
Un ciob tăiat din glasul meu...
De-aş fi lăsat ca luna nouă
Să-ţi şadă-n cale bob de rouă
Răcoritoare urmă-albastră
Pervaz la sufletu-mi fereastră…
De-aş fi lăsat ca drumul meu
Să curgă lin ca dansul unui zmeu
Aş fi ştiut că zarea aurie
A făurit din lacrimi, perla vie...
De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele
Adastă cerul adâncit de stele
M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii
Să-mi cânte în surdină somnul vieţii...
De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin
Apus de soare roşu şi senin
Îngenunchiat în rănile adânci
Ca valul risipit în albe stânci...
De-aş fi lăsat să mor o clipă
Să-mi fie gândul vârf de-aripă
Să zbor înalt şi să cobor Strivit în umbră de cocor...
TE UITA
Înfrigurat de amurg, te aștept ca să vii,
Dintr-o clipă în alta, printre altele câteva mii,
Umbra să-ți frâng cu patimă-n brațe,
Te uită: cum vor cuvintele acestea să te-nalțe...
Pe nesfârșitele miriști învăluite în ceață,
Străluminatele flori gingașe, lin, se-nalță,
Să se-oglindească-n lac, la ceas de seară,
Te uită: din barca lunii, palide stele coboară...
Acum, în van oftezi și în zadar suspini,
În dorul mut, sublim, al tufelor de crini.
La nurii de magnolie abia înfloriți,
Te uită: cu zăpadă nouă sunt auriți...
NOCTURNĂ 2
Cifrele roșii dansează încet
Cernind nisipul fără regret,
Secundele curg în minute și ore,
Zorii se nasc în fâșii incolore.
Simt cum visele mi se destramă,
O nouă zi e-împletită în dramă,
Actori cenușii se perindă prin umbre,
Ca niște strigoi cu privirile sumbre.
Pustiul din mine se cască adânc,
Mă lepăd de piele și vreau s-o arunc,
Cuvintele mele se transformă în praf,
Să-mi urlu rărunchii și-al meu epitaf.
Zile și nopți s-au târât iarăși prin mine,
Fără vreo urmă, fiindu-mi străine,
Cu ochii goliți de spaimă și calm,
Te-aștept ca pe-o rugă, te-aștept ca ca pe-un psalm.
Fără motive, din răni, îmi curge lumină,
Aripile mele din ceară cad în ruină,
Din turnul de sticlă m-am prăbușit,
Infernul din mine-i desăvârșit.
AȘ FI VRUT
Aș fi vrut să mă întrebi cum mă simt acum.
Și poate că ți-aș fi răspuns: un pic fragil,
Ca o rază de soare ascunsă de nori, ca un fum,
Ca un zâmbet, abia început, de copil...
Aș fi vrut să te-ntreb unde-ai fost, unde ești.
Și poate că mi-ai fi răspuns: aici, lângă tine,
Pe drumul ce duce spre porțile cerești,
Cercetând lumina ce-nclină coloane latine...
Aș fi vrut ca dintre toate a cerului petale,
Să-mi dăruiești o clipă, să-ți dăruiesc un an,
Și poate c-aș fi pus o catedrală-n palma mâinii tale,
Ca-n ochii tăi să pierd un val, sau poate un ocean...
Dar ce-am vrut eu, acum, nu se mai poate.
Curând ai să-nțelegi și tu, ce am aflat și eu:
Un univers întreg ni s-a opus și ne desparte,
Sanctificându-ne iubirea ca pe-un uitat trofeu...
ÎNTRISTARE
Spre tine vin cu buzele arse de rece omăt,
Însetat, nu mai pot privi înainte sau în dărăt,
Așteptarea o simt ca pe o haină udă și grea,
Această tăcere dintre noi, se așterne și ea...
În lacrimi căzute ca o apă sălcie și amară,
Neatins, încă mocnește amurgul de-aseară,
C-am învățat ce-i apa care nu se poate bea,
Chiar dacă-i singura apă fără nisip în ea...
Această întristare, acest ecou din mine rupt,
Îl port ascuns de coaste ca pe-un mitic fruct,
Ce pare că refuză să-și înroșească coaja,
De frică să nu-și piardă în van suprema vrajă...
Căci voi cu mine, etern, să port acest destin:
Pe-o tavă de argint mi-e fructul copt, festin,
Să vie toți și să se-nfrupte-n el pe săturate,
Bietul fruct ce sângerează doar în cuvintele curate...
EU NU SUNT O LEGE
Eu nu sunt o lege...
Nici măcar un cuvânt,
n-am scris în vreo carte...
Dar am strălucit slab,
ameninţând răcoarea lunii pentru tine...
Nici râu, nici stâncă, nici furtună...
Sunt doar durerea,
Desfăcută-n fruct târziu
Arătând lumii, miezul inimii mele bolnave...
Dar fi-voi acolo - întotdeauna am fost,
o lacrimă, fragil, oglindind
închisoarea ochilor tăi,
în care-am murit umbră
şi m-am născut lumină...