Constelație incompletă

Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,

Unde iubirea este o monedă de schimb,

Femeia e un vis rupt între dorințe

Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.

Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,

Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,

Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,

Când inima-i bântuită de mângâierea altora,

Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.

În fața oglinzii, nu se recunoaște,

Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,

Așteaptă, ca o mare nemărginită,

Să fie văzută în tot ce este –

Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.

El își întinde brațele către alte vise,

Lăsând-o să înoate singură în marele ocean

Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.

Ea nu cere a fi adorată,

Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,

Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,

Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,

În care el să aleagă să rămână,

Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,

Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.

Societatea, cu legile ei mute și adânci,

Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,

Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele

În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,

Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,

Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.

În această lume, ea se pierde între femei,

Nu pentru că nu ar fi destul de mult,

Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.

Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,

Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,

Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,

Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită

Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,

Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,

Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,

Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.

Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.

Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,

Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,

Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,

Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.

Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,

Mai mult decât un loc gol în programul altora,

Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,

Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.

Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,

Vom rămâne mereu la marginea iubirii,

Unde femeile nu ajung niciodată primele,

Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.

Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,

Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo

Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.

O, Doamne sfânt, mă rog la Tine,

Privește jos, la viața-mi grea,

M-am săturat să stau în umbre,

Să fiu uitată-n casa mea.

M-am săturat de nepăsare,

De glasuri reci și pline de dureri,

De lacrimi strânse-n înserare,

Când nimeni nu vrea să mă ceară-n tăceri.

Mama mea, Doamne, nu mă vede,

Și inima mi-e greu de plumb,

Alege omul ce-mi dă teamă,

Și spune să tac când mă frâng.

Eu strig, dar nu m-aude nimeni,

Doar Tu, ce totul poți schimba,

Te rog, protejează-mi sufletul firav,

Și salvează-mă, Doamne, din această viață grea.

Fii scutul meu în fața lor,

Fii vocea mea, când eu n-am glas,

Fii alinare, fie-mi zbor,

Când lanțul rece m-a rămas.

O, Doamne, ia-mă-n brațul Tău,

Și arată-mi calea de lumină,

Căci doar cu Tine pot să sper,

Să simt iubirea Ta divină.

Nu mă lăsa să cad sub greul lumii,

Tu ești Părintele ce-mi dă tărie,

Ascultă, Doamne, ruga mea fierbinte,

Și scapă-mă din suferință și pustie.

În lumea de azi, unde masca-i rege,

Frumusețea devine o simplă lege.

Un trup sculptat, un chip perfect,

Dar sufletul? Rămâne un subiect discret.

Să placi, să atragi, să fii adorat,

Standardele strigă: „Ești tu ajustat?”

Dar când mintea vorbește, când glasul tău cântă,

Lumea se-oprește și te înfruntă.

„De ce să gândești, când ai ochii senini?

De ce să vorbești, când ești doar pentru priviri?”

Înțelepciunea devine o armură grea,

Iar superficialitatea, o lume a ta.

Cei care te văd, dar nu te privesc,

Îți râd pe la spate, că nu-i amăgești.

Le e teamă de tine, căci nu te pot frânge,

Cuvintele tale devin sabia ce-i strânge.

Dar oare iubirea, ce-o cauți curat,

Poate trăi unde sufletu-i uitat?

Îți cer să fii slabă, dar puternică-n zâmbet,

Să fii simplă, dar să porți mii de înțelesuri-n umblet.

Tot nu e de-ajuns, oricât ai lupta,

Când vrei să fii tu, și nu o marionetă de catifea.

Dar tu știi mai bine, în tăcerea ta rece,

Că lumea-i doar vânt, iar esența nu trece.

Așa că privește, rămâi neclintită,

Cu mintea ta vie, cu inima-ți tivită.

În fața oglinzilor sparte vei ști,

Că tu ești întreagă, atunci când ochii persoanei potrivite te vor privi.

Vino sa te îmbrac-n voia sorții-n veșmintele milostivirii, să-mi dai șansa de a te ierta

Vino să te înfășor cu iubire, ca sufletul sa nu îți mai fie tulburat, în nevoia de a mă uita fără rușine

Vino-n îmbrățișarea mea, oh tu stea căzătoare, ca să te pot opri din zborul tău, ca altfel să nu mă mai poți părăsi niciodată

Vino sa te sărut, în sărutul cel veșnic, ce leagă sufletele în temelii și ce îți mângâie sufletul lin, ca să îți poți uita egoul 

Sa poți să ma iubești asa cum eu te iubesc, să fi om 

Iubirea, știu că nu se cerșește, dar după iubirea ta as îngenunchia doar ca să pot să mă simt vie, iubind un străin la a cărora picioare mă topesc de dor, strigând-n gol cu devoarea realității, ce mi fura visul, visul unei cununii ce leagă sublim sufletele-n veșnici 

Nu știu cine ești,

sau cum vei fi,

când pășești în afacerea asta numită „viață”,

când taci sau vorbești,

când rămâi sau pleci.

Ești aici și nu ești,

te pierd și te găsesc

în aceleași răspunsuri care-mi lipseau.

Poți fi un albastru adânc,

ca un ocean ce nu cere să fie înțeles,

sau un gri,

ca norii care nu se pregătesc niciodată

pentru ploaie.

Poate că ești un galben solar,

o febră a zilelor perfecte,

sau verdele acela umed de frunze,

pe care le ascunzi în buzunare,

ca pe amintiri ușor de uitat.

Te-ai vopsit în toate culorile posibile,

dar în toate tu rămâi doar tu,

o pată de culoare în fața mea,

o linie subțire de lumină

pe care o urmez în întuneric.

Nu știu cine ești,

dar știu că tu ești golul

ce mă umple-n totalitate.

Când sunt cu tine, nu mai am nevoie

de altă nuanță.

Când sunt singur,

nu mai caut decât să mă întorc la tine.

Poate că ești un amestec,

un curcubeu fugar pe care nimeni

nu-l poate descrie,

dar pentru mine, tu ești doar o culoare

în care mă pierd

și mă regăsesc mereu.

De ce nu mă iubește nimeni pe acest pământ,

Eu, fir de rouă, stins în al sorții cânt?

Nici mama, nici tata, nici sora-mi de sânge,

Nimeni nu-mi șterge lacrima ce plânge.

Sunt o umbră, un ecou, un suspin uitat,

O floare ce în noapte de vânt e sfâșiat.

Privirea lor, de gheață, mă frânge-n tăcere,

Iar glasul lor, aspru, mă-ngroapă-n durere.

Cuvinte ascuțite, săgeți fără milă,

Îmi străpung inima, ca pe o cochilie fragilă.

"De ce ești tu?" – șoptesc, ca un blestem,

Și orice vis al meu devine efemer.

Mă pierd sub greutatea acestui amar,

Ca un cer pustiu, lipsit de orice far.

Ce crimă ascunsă port în ființa mea,

De mă lasă toți să cad în uitarea grea?

Nici sora nu-mi dă zâmbet, nici alinare,

Doar un zid înalt, de gheață și nepăsare.

Nici mama, cu glasul ce cândva cânta,

Nu-mi mai spune „te iubesc”... nici măcar așa.

Și tata, stânca rece, cu privirea de fier,

Mă strânge-n tăcere sub un cer auster.

Mă simt străină, pierdută, o pasăre rănită,

Zborul meu spre iubire – o cale-nțelenită.

Dar totuși, mai sper, în al nopții abis,

Că undeva, departe, există un vis:

Să fiu îmbrățișată, să fiu dorită,

Să simt că sunt iubită, că nu sunt greșită.

Căci sufletul meu, deși zdrobit și tăcut,

E flacăra care nu s-a pierdut.

Și poate, într-o zi, în lumina cea vie,

Voi găsi o iubire ce nu mă sfâșie.

Mă aflu-n mintea mea spurcată,

Mă uit la marea necurată

Și mă gândesc cu gând amar

La cea de peste hotar.

Privesc la valurile tulburate,

Nu pot să dorm,cât sunt pe moarte

Și chiar de mâine voi muri,

Noi într-o zi ne vom găsi.

Mă aflu în mijlocul unui cuvânt,

Departe sunt de tine,

Aștept să vii la al meu mormânt

Sau măcar să-mi spui “Iubire”.

Și poate cerul va-ngheța

Căci vocea ta n-o pot uita,

Mă-nvăluie liniștea târzie,

Trupul tău aș vrea să fie lângă mine.

Sub valul rece și tăcut

Te-aștept, tu dorul meu pierdut,

Și-n noaptea care vine,

Te strig pe nume,a mea iubire.

Te-am pierdut, te-am pierdut și m-a durut

Dacă îmi ziceai, sigur as fi priceput

Dar ai ales sa minți

Ai ales sa minți și ma durut

Erai acel ceva, ce de sus eu am cerut

Dacă spuneai, orice as fi făcut

Dar ai ales sa minți

Ai ales sa minți și m-a durut

Am crezut ca vom fi bine, am crezut ca v-om fi doi

Insa drumul nu e pentru amândoi

Ai mințit, ai mințit nu ți-a păsat

Ai ales sa minți, când eu inima ți-am dat

Am vrut să fiu cu adevărat iubită

Să port rochii și pantofi

Să fiu un pic măcar auzită

De cel ce nu ma iubit deloc !

Am vrut să simt căldura sufletească

Să dansăm ,filme sa privim ,

Iar el a ales să mă părăsească

Fiindcă nu ne potrivim

Eu sunt soare ,iar el lună,

Eu sunt apă ,iar el foc ,

Eu sunt floare ,iar el furtună ,

Nu ne potrivim deloc !

Versuri de plâns curg din inima mea,

Inimi rănite ard ca o stea.

Emoții și doruri s-au aprins ca focul,

Iubirea s-a stins, pierdută în jocul.

O greșeală mică a frânt tot ce-am simțit,

Amorul frumos s-a dus, ne-a părăsit.

Ea-și cere iertare, cade-n genunchi ușor,

Dar el nu aude, îi rănește dorul și zbor.

Sentimentele ei devin doar o jucărie,

În inima lui nu mai există magie.

Dar focul rămâne, chiar dacă arde singuratic,

Iubirea pierdută lasă ecou dramatic..

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 24.08.2024

Sunt vinovată, zic ei, pentru tot ce primesc –

Furtuna ce cade, cuvintele ce rănesc.

De parcă palma lor e mâna mea,

De parcă vina e sângele ce-mi stă.

Mă învinovățesc pentru răsuflarea-mi grea,

Pentru că m-am apărat, că nu am tăcut în ea.

Durerea mea? O glumă pe buzele lor,

Un ecou stins, un sunet ce le dă fiori.

„De ce ai vorbit? De ce-ai plâns, de ce-ai stat?

Ai provocat tunetul, ai creat păcat!”

Dar cum să fii vinovat că respiri,

Când tragi aerul lor plin de spini?

Eu sunt agresorul, eu sunt furtuna,

Asta-mi spun fețele ce-mi ard totdeauna.

Și tot ce port e un trup făcut să absoarbă

Loviturile lor – și vina întreagă.

Am încercat să urlu, dar urletul meu

E transformat într-o șoaptă ce-nvinovățește tot eu.

Am fost un copil ce-a cerut un loc,

Dar locul meu e mereu greșit, în foc.

De ce durerea mea trebuie să se plece?

De ce rănile mele sunt „prea mult”, sunt „rece”?

Când toate zgomotele lor se înfig în mine,

Eu tac, eu iau, eu devin rușine.

Poate într-o zi, voi învăța să mă rup,

Să scap de lanțul ce-n suflet mi-a pus un stup.

Dar astăzi, sunt vinovată doar că exist –

Un suflet zdrobit într-un cosmos prea trist.

"Domnule polițist, eu sunt nevinovată”
“În inima ta l-ai ținut încătușat,
Ai merita să nu ieși niciodată,
Din pușcărie, să ai și mandat.”

“Dragă instanță, dar cu ce-am greșit?
A fost o greșeală că l-am iubit?”
“Păi dragoste cu sila nu se poate,
Meriți o condamnare chiar la moarte!”

“Nu l-am silit, dar l-am iubit prea tare,
Credeți că pe mine nu mă doare?
Aș da orice să-l am măcar o zi,
Să îi citesc din ale mele poezii.”

Iar polițistul și instanța au tăcut,
Și dânsul din senin a apărut,
Cu o falcă în pământ și una-n cer,
“Îmi cer iertare, mă vei ierta, sper!”

În ochii mei se-aprinde o scânteie,
“Acum tu vei pleca de-aici, femeie!
Dar domnul se va duce la răcoare,
Să vadă și el cât de tare doare.”

Tristețea din a sa privire se vedea,
Lumina din ochii mei se pierdea,
Dar a primit ceea ce-a oferit,
Era mai simplu să mă fi iubit.