Uitarea, dar necontenit

Rănile mele sunt flori ce nu mor,

Petale de foc ce ard în decor.

Le port cu tăcere, le-ascund cu sfială,

Dar cântă în mine, cu voce brutală.

În suflet se scurg ca un râu fără mal,

Îmi șoptesc adevăruri în ton abisal.

Din durerea ce arde, un sens se arată,

Un drum ce renaște din inima spartă.

Le privesc ca pe stele ce cad și se-aprind,

Și-n ele găsesc tot ce vreau să cuprind.

Sunt urme adânci, dar sunt ale mele,

Povestea ce-ncape în mii de lulele.

Căci rănile spun, chiar de-ți vine să plângi,

Că-n viață renasc doar cei care se frâng.

Iar din lutul durut, în tăcere te-nalți,

Mai puternic, mai viu, din umbre renaști.

Recunoștință, floare blândă în suflet înflorit,

Pentru tot ce am primit și ce-am împlinit,

Pentru raze de soare și ploi în amurg,

Pentru pașii făcuți pe-al vieții drum lung.

Mulțumesc pentru zile și nopți ce-au trecut,

Pentru fiecare clipă și drum parcurs tăcut,

Pentru oameni dragi și îmbrățișări calde,

Pentru lecții de viață, fie ele dulci sau amare.

Pentru zâmbet și lacrimi, pentru-al meu cămin,

Pentru liniștea serii și foșnetul lin,

Pentru tot ce am azi, pentru ce am trăit,

Cu recunoștință adâncă, mă-nclin smerit.

Învăț să iubesc chiar și-n clipele grele,

Să prețuiesc darurile mici și-n tăcere,

Căci în inima plină de recunoștință curată,

Găsesc bucurie, pacea adevărată.

Așadar, mulțumesc, în gând și-n cuvânt,

Pentru binecuvântările ce vin pe pământ,

Pentru fiecare dar, fie mare sau mic,

Căci cu recunoștință, totul e mai limpede și-unic.

Nu cer să-mi dai ce n-ai să-mi dai,

Nici luna-n palme s-o cobori,

Nu cer un drum fără noroi,

Când pașii mei trec printre nori.

Nu cer să schimb ce nu pot fi,

Să mă prefac în altă umbră,

Dar dă-mi curajul de-a trăi,

Cu suflet plin, cu fruntea sumbră.

Nu cer nimic, doar să exist,

Să-mi port lumina-n pieptul gol,

Căci tot ce vreau, în mine-i scris,

Și-i mai frumos decât un rol.

Nu cer să-mi scuturi stele-n zori,

Nici să-mi deschizi un cer senin,

Când trec prin umbre sau fiori,

Eu vreau doar timpul meu deplin.

Nu cer cuvinte fără rost,

Nici jurăminte ce se pierd,

Doar un surâs, căci e un cost

Pe care viața nu-l dezmierd.

Nu cer nimic, doar să mă știi,

Un suflet simplu, un fugar,

Și să rămâi, să-mi fii, să-mi vii,

Când cerul lumii e amar.

Omagiu lui Mihai Eminescu

Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,

Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.

Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,

Și limba dulce-n slove ai ascuns.

Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,

Pe ape line dorul să le-nfrângă.

Iar stelele, cu farmecul tău viu,

S-au prins în horă-n cerul azuriu.

Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,

Și-n fiecare vers vibrează firea.

Ai pus în cuvinte un neam întreg,

Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.

Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,

Cu gând curat și suflet legământ.

Ești steaua noastră-n zarea infinită,

Purtând mereu lumina ta vrăjită.

Când norii se-adună pe-al vieții hotar,

Și gândul aleargă spre-un vis depărtat,

E dorul ce arde, ca focul mocnit,

O flacără-n suflet ce nu s-a stins nicicând.

În șoapta tăcută a nopții târzii,

Se naște un cântec din amintiri vii,

E glasul iubirii ce-n urmă-l păstrez,

Un far luminos pe-al timpului crez.

Și chiar de mă poartă pe drumuri străine,

Dorul mă cheamă să vin iar la tine,

Cu pași nevăzuți, dar cu inima plină,

Spre clipa de-acasă, sub cerul de lumină.

Poate-ai iubit, dar n-ai știut

Să dai din tine ce nu doare,

Și eu, cu sufletul prea tăcut,

Ți-am fost doar umbră trecătoare.

"Tu nu m-ai înțeles pe mine...

Și nici n-ai vrut să mă-nțelegi..."

Pe-același drum mereu cu tine,

Am vrut cu mine tu să mergi...

Pe-același drum de mântuire...

Să mergem împreună mi-am dorit,

Și-astfel la greaua nostra despărțire...

Să îl slăvim pe DUMNEZEU, că ne-a unit.

Aș vrea ca BUNUL DUMNEZEU,

A mea dorință s-o-mplinească,

De a vedea Sufletul tău, mereu,

Ca vremea mea ușor să treacă.

Scumpei mele soții Valeria, 18 Noiembrie 2022, ora 09:30

Nu mi-a plăcut niciodată matematica

Dar știu că unu plus unu fac doi

Nu mi-a plăcut niciodată noțiunea de “iubire”

Dar știu că te iubesc

Nu mi-a plăcut niciodată să știu că pot să ajung să sufăr fără de remediu

Dar m-am îndrăgostit

Nu mi-a plăcut niciodată să aștept

Dar zilnic aștept cu nerăbdare să te revăd

Nu mi-au plăcut plăcut niciodată sfârșiturile

Dar știu că orice poveste are un final

Nu mi-au plăcut niciodată tragediile

Dar totusi te-am lăsat să pleci

Nu mi-au plăcut niciodată despărțirile

Dar i-am dat voie mâinii tale să o părăsească pe a mea

Nu mi-a plăcut să văd cum timpul se scurge

Dar acum abia aștept să treacă ca să te regăsesc

Nu mi-a plăcut niciodată să am nevoie de altă ființă

Dar știu că fără tine viața ar fi suferință

Nu mi-au plăcut niciodată poveștile de dragoste

Dar zilnic îmi doresc să mai scriu la a noastră

Până când Dumnezeu însuși va veni să pună punct pentru mine.

Pas cu pas și încă un pas 

Pe lângă a ce ai fost trec 

Pe lângă rădăcini uscate nu mă rătăcesc 

Al inimi mele regăsesc 

Sunet ce nu l părăsesc 

A ta prezența nu o mă doresc 

Ci o ocolesc cu cu al inimi surâs 

Nu te cat , nu te cuceresc

Al păcii sunet mi l doresc 

Ce-ai spune dacă de mâine,

Ar începe așa deodată să ningă

Și dragostea să ne învingă

Și să devenim din noroi

Același om de zăpadă amândoi,

Cu o singură inimă bătând,

Și printre stele zburând…

Crezi că dacă te-aș lua în brațe,

Ger infernal fiind,

Mi-ai spune că mă iubești și tu

Înainte să ne topim

Și să devenim o baltă înghețată,

Sau măcar să mă ții strâns

Să nu îți uit îmbrățișarea niciodată.

Că prea departe ești,

Și am atâtea să-ți spun,

Vreau să te iubesc chiar acum.

În loc de vară iarna o prefer,

O mult prea dulce a mea prințesă creață,

Căreia i-aș da un milion de pupici pe față,

Cu mâinile goale aș ieși în ger

Și ți-aș culege flori din gheață,

Doar ca să te surprind zâmbind

Fulg de zăpadă sublim.

Doar nu credeai că am adormit 🥺

Cum aș putea dormi când îmi lipsești

așa de tare că aș putea să jur

Că noaptea asta poartă din privirile tale.

Tu, prințesă mică,

Chiar dacă mai mult dispar decât apar cel mai des,

Să știi că te iubesc cel mai mult, cel mai mult…

Și fără tine… eu cine sunt?

Acasă, de ar fi aceeași casă

La drum, dacă ar fi același drum

Deși petrecem timpul scurt pe-aceeași lume

Nu împărțim aceleași pagini pe-un album

Cu-aceeași cană de-am sorbi de sete apă

Nisipul fin de-am măsura cu-același pas

Deși  pe cer se-arată-n noapte-aceeași lună

Numai în vise noi dansăm același vals

Șezând la masă,  de ar fi aceeași masă

Neagră sau alb-aceeași pâine să-mpărțim

Deși pământul ne rodește-aceeași hrană

Gustul amar îmi lasă trist al meu destin

Zâmbete calde-ar lumina aceleași zile

Lacrimi ar curge împărțind același loc

Din nori căzând udă pământu-aceeași ploaie

Tristă  la mine pe obraz o simt curgând

Trăind în doi ne-am bucura-n aceleași clipe

Tot noi oftând ne-am întrista-n același timp

Deși prin noi aceleași ceasuri bat secunde

Zilele nu ne-aduc același anotimp

În două suflete-ar vibra aceeași taină

Inimi ar bate-același cântec fremătând

Deși vorbim  de când ne știm aceeași limbă

Fără de sens a devenit acel cuvânt

Să mă iubești din nou în primăvară,

Și să-mi șoptești șoapte de-amor

Iar eu îți voi cânta spre seară,

Precum că..voi muri de dor.

Să mă aprinzi încet ca pe-o lumânare,

Să mă topesc încet pe corpul tău

Iar mâna să mi-o ții tu tare,

Că te iubesc la nebunie,zău.